În situații de criză Studentul care fusese pe vremuri lunetist, găsea întotdeauna o soluție mai ales în momentele când totul părea pierdut, dar în acel ultim moment când evita colapsul, îi plăcea să-și privească moartea în față cu eleganța omului care-și acordă acest privilegiu de a fi calm și lucid în fața neantului. Asta o învățase pe front în misiunile din Siria, mai ales la Muntele Cepelor o fortăreață în care două plutoane de legionari supraviețuiseră unui asediu prelungit al câtorva mii de șiiti, legionarii fiind conduși de legendarul colonel Le Loup-Gris, nume care era de fapt o poreclă. Numele adevărat al acestui om, nu l-a știut niciodată, deși au continuat să se întâlnească în Paris la Hotel des Invalides după ce au trecut în rezervă.
Când era vorba de instrucție, colonelul îi soptea la ureche:
- Milioane de draci, dacă vrei să înveți ceva, puștiule, când vânezi în haită fii atent la lupul cărunt, Le Loup-Gris. Imită ce face el, puștiule. Învață, milioane și milioane de draci. Învață sau mori, dar dacă mori, îmbracă-te frumos când te întâlnești cu Doamna cu Coasa, este totuși o doamnă.
Acum când trecuse atâta timp de la misiunile din deșertul sirian, realiză de fapt că această eleganță de a-ți privi sfârșitul în ultima fărâmă de existență, este de fapt cheia de boltă a propriei cunoașteri. Dacă nu știi să mori elegant înseamnă că n-ai învățat nimic din viață si nu are rost să te mai chinui. Indiferent ce studii ai, indiferent câți bani ai făcut, câte femei ai avut, dacă nu știi să mori ești mai prost ca întunericul dintr-o mină. Bineînțeles că nu este nimic elegant când mori, dar dacă e vorba despre propria moarte, momentul acela când o privești în ochi este momentul suprem al libertății tale ca om. Aducându-și aminte de momentul în care ajunseră în fortăreață care era de fapt o ruină, legionarul zâmbi simțind ritmul dunelor și al amintirilor. Tocmai descărcaseră mitralierele și lăzile cu muniții de pe cămile, si deodată, toate împrejurimile se umplură de șiiti care atacau de peste tot urlând, iar colonelul privind dunele își aprinse un chiștoc valoros pe care-l păstra în buzunar în timpul marșului ca pe o bijuterie, pășind printre lăzile cu muniție, privind impasibil puzderia de șiiti care se apropiau din toate direcțiile în torente și mitraliorii care băgaseră glonț pe țeavă, așteptând, se gândiră o clipă privindu-se din coada ochiului că ofițerului îi este frică sau se gândește deja să se predea, ceea ce era absurd pentru că legiunea nu se preda niciodată. Gloanțele șuierau tot mai aproape și tot mai precise. Un glonte aproape că-i atinsese colonelului fața. Duse mâna la obraz ca și cum ar fi alungat un țânțar. Un altul lovi într-un grup de mitraliori și smulse o tresă de pe umărul caporalului care se întoarse cu fața spre colonel și rămase așa așteptând. Valurile de șiiti erau atât de aproape, încât li se vedea fețele surprinse pentru că toți se uitau la colonelul care fuma nepăsător ca și cum nici nu exista, fiind mai degrabă o imagine tulbure ivită din dunele toride. Dar colonelul se gândea cum dracu’ erau șiiții acolo așteptându-i, de unde știau că vor veni. La un moment legionarii întorsese capul spre colonel - șiitii mai aveau câțiva metri până la prima palisadă. Cu toții se uitau la colonel. Nici unul nu se uita în altă parte. Îi era frica sau ce? Voia să se predea? Dar colonelul zâmbi privind jarul din chiștocul de trabuc, își scoase revolverul din toc si strigă din toți rărunchii:
- Foc! Iar mitraliorii surprinși de comandă rămaseră o clipă nesfârșit de lungă cu degetul apropiat de trăgaci, năuciți de așteptarea plină de adrenalină, aproape hipnotică.
- Am zis foc, milioane de draci, strigă colonelul. Trageți cu tot ce aveți pentru milioane de draci! Milioane de insecte, milioane de șopârle. Trageți! si ochind ca la o lecție de tir îl lovi cu un glonte pe unul dintre șiiți din primile rânduri exact în frunte. Abia atunci legionarii deschiseră focul într-un fel disperat, aproape fizic ca și cum ei înșiși ar fi alergat după gloanțe și le-ar fi direcționat cu mâna spre ținte și zidul de șiiți se poticni în alergare izbit la rădăcină, apoi rafalele puternice pur și simplu aruncau bucăți de trupuri în aer de parcă șiitii ar fi călcat pe un câmp de mine. După ce s-au retras primele valuri, s-a așternut o liniște în deșert ca o placă de marmură peste trupurile sângerânde și mutilate de gloanțe, dar dușmanul era acolo șocat de forța de foc a apăratorilor, lingându-și rănile după dune ca o hienă rănită, căutând să se regrupeze și să caute o altă varianta de atac.
Exact ca atunci pe front, în acest moment în mintea studentului se derula un ecran pe care obiectele din jur se așezau ca pe o hartă în conexiuni precise de distanță și cauzalitate. Acum era în viața civilă, încercând să pătrundă în normalitate numai că această normalitate îl scufunda în haos ca o mlaștină. Uneori se gândea că mai bine ar fi rămas pe front până când un glonte rătăcit i-ar fi luat viața. Acum în viața civilă supraviețuirea devenise infinit mai grea, la limita imposibilului. Dar Studentul trase aer în piept răsuflând ușor ca și cum nu ar fi vrut să deranjeze direcția unei arme și cercetă obiectele încăperii în care se afla chiar acum ca și cum ar fi fost pe front în misiune.
Pe front fiecare obiect se afla acolo cu un scop, iar studentul reușea instantaneu să-i aprecieze perfect distanța față de celelalte obiecte și mai ales față de lunetă pe care o adaptase la armă apropiind-o cât mai mult de țeavă, în așa fel încât să nu ridice privirea. Ca și cum s-ar afișa mintea unui cyborg, un fir roșu pornit dintr-o lunetă imaginară îl lovi pe acest primar din fața lui care fuma trabuc cu o carte în mână. ”Este în pauza de masă, gândi studentul. Nu mai e nimeni în primărie. De asta și fumează într-un loc public pentru că știe că nu-l deranjează nimeni.” Firul roșu din mintea studentului rotea cifre la capătul lui cu precizie – nu erau mai mult de doi metri și 35 de centimetri între ochiul studentului și mâna dreaptă a primarului în care ținea cartea, apoi de la carte la oglinda venețiană de deasupra biroului erau exact 1 m și 40 de centimetri, poate 41. Citi calm zâmbind autorul și titlul cărții Charles Baudelaire -”Les fleurs du mal”. Uluit își zări în oglindă propriul chip adolescentin, dar cu muchiile ferme ca și cum ar fi fost tăiat în piatră. Deși condusese mai mult de 15 ore din Belgia până în această comună care părea ruptă dintr-o legendă medievală cu templieri, nu arăta nici un semn de oboseală, dar dacă ar fi pus capul pe o pernă convins că e momentul să adoarmă ar fi adormit instantaneu ca un foc de armă. Tocmai reușișe să-l fascineze pe acest primar cu teoria lui despre Baudelaire, teoria pe care studentul o nume Teoria Femeii Umflate ca un Balon în care sufli cu pasiune umflându-l și umflându-l și iar umflându-l până te ridică de la pământ cu tot cu realitatea ta, absorbindu-te într-o realitate dintr-o carte de versuri.
- Vai domnule, zise primarul dar se cunoaște că sunteți scriitor. Aveți un discurs despre Baudelaire fascinant și vorbiți o franceză impecabilă pe care nu am mai întâlnit-o la altcineva, ca și cu ați veni din secolul trecut când franceza era franceză. O franceză napoliană! În vremurile de azi franceza din păcate decade, se pregătește chiar să dispară.
- Mă simt onorat că vă cunnosc, domnule primar, zise studentul aplecându-se ușor ca în fața unei altețe, am să vă trimit cu siguranță un pachet cu toate cărțile mele.
- Dar, nu mi-ați spus zâmbi primarul, ușor impresionat de reverență, trăgând repede un ultim fum din restul de trabuc înainte să-l strivească în scrumiera imensă de pe birou cât un colac de toaletă, cum aș putea să vă ajut?
Când abia deschise gura studentul să răspundă, claxoanele și vacarmul din piațeta din fața primăriei înconjurată de restaurante cochete, îl ridică pe primar de pe scaun și când privi afară rămase cu gura căscată. În piațetă un camion cu un trailer înalt, întors în formă de ”L” blocase totul în jurul fântânii artezienene care o înfățișa probabil pe o zână celtă ridicând deasupra umerilor un ulcior plin cu apă.
- Ce-i cu camionul ăsta aici? întrebă uluit primarul cu fața fiartă de uimire pentru că nu mai văzuse în viața lui un camion în propria comună. Îi zări pe cei de la poliția locală și chiar voi să-l strige pe șeful de post, dar studentul îl opri.
- Este camionul meu, zise studentul scuzându-se fâstâcit. Tocmai despre asta voiam să vă cer ajutorul. Nu am nici un fel de experiență și trebuie să mă întorc pe autostradă.
- Spunea-i c-ai făcut Litere, spuse primarul cu gura căscată.
- Așa este, dar acum trebuie să ajung cu acest camion la Guégon, la Arcelor Mittal. Asta este situația în acest moment.
- Dar în comuna noastră nu a intrat un camion niciodată. Ați fost prea grăbit și nu ați văzut semnul interzis. Străzile noastre pietruite sunt de pe vremea cavalerilor templieri. Aici fiecare piatră are rostul ei în apărare. Comuna noastră este un adevărat muzeu Unesco.
Văzând privirea pierdută a studentului, primarul îl apucă de umeri îmbărbătându-l:
- Stați liniștit, o rezolv eu. Trebuie să întoarceți camionul spre autostradă.
”Asta am încercat și eu, vru să spună studentul dar era să dărâm statuia cu tot cu fântână. Era s-o scot din rădăcină, gândi studentul înghițindu-și emoția”.
În stradă șeful poliției locale se apropie în alergare de student, dar primarul întinse mâna în fața lui oprindu-l.
- Domnule este cu mine, este scriitor… nu are experiență Poids-Lourd, dar o să-l ajutăm noi să ajungă pe autostradă.
- Am înțeles, zise șeful de post, salutând militărește aruncând o privire spre primar ca și cum ar fi vrut să-l avertizeze că situația este gravă.
Studentul se urcă la volan și mișcă camionul brusc, încercând să urmeze mișcările polițiștilor locali din față care dădeau din mâini ca în fața unui avion dirijat cu grijă pe un portavion. Deodată primarul ridică mâinile în aer, pentru că un colț dintr-un balcon se mișcă periculos și întreaga clădire începu să tremure. Toți polițiștii încremeniră ca la ordin. I se făcu semn studentului să se retragă, dar acesta urmând sfaturile cum să rotească volanul împinse camionul mai în față și atunci clădirea gemu din toate încheieturile ca o jivină trezită din somn.
- O la, la! strigă primarul ridicând minile. Stop, stop…
Secretara primăriei se apropie în alergare de primar arătând spre statuia din față.
- ...trebuie completate formele de asigurare, ridică secretara din umeri.
- Domnișoară vă rog frumos, zise deodată primarul dând violent din mână. Nu avem timp de așa ceva acum. Privind statuia fântânii arteziene, își dădu seama că într-adevăr statuia își schimbase ușor poziția, astfel încât acum statuia nu mai privea spre nord, privea ușor spre nord-vest. Primarul îl chemă pe șeful de post care se întoarse spre primar strângând din dinți arătând cu mâna spre roata trailerului care atinsese baza soclului. Polițistul înghiți în sec ascultând poruncile primarului. Când transmise ordininele șefilor de restaurante, aceștia nici nu-l băgară în seamă. Primarul voia ca primele rânduri de mese să fie ridicate să se facă mai mult spațiu dar clienții își continuau conversațiile nepăsători ca și cum camionul în acel moment nici n-ar fi existat. Deodată începură să claxoneze șoferii de la fiecare ieșire a intersecției și primarului i se schimbă culoarea feței ca un semafor. Înghițind în sec făcu semne de relaxare spre cozile de vehicule în așteptare dar șoferii în loc să-l asculte, începură să huiduie. Coborând din camion să examineze situația, studentului i se păru trailerul nefiresc de înalt simțindu-se el însușu parte dintr-o pictură rupestră în care o mulțime de mogâldeți cu sulițe vânau un mamut dincolo de istorie. Primarul îi făcu semn disperat să urce din nou în camion îndreptându-se spre prima terasă explicând clienților că trebuie să se ridice de la mese. Aceștia însă nici nu-l băgară în seamă, dar când roțile din spatele ale trailerului ajuseseră aproape de scaune se ridicară instant cu berile în mâini. Întreaga piațetă se umplu de un fum greu de ferodouri încinse și plăcuțe de frână.
Secretara își privi preocupată ceasul și se îndreptă hotărâtă spre primar, dar vâzându-i fața fleașcă de transpirație ezită, se opri și se dispăru în spatele mașinilor parcate, luând-o pe jos spre casă pentru că deja se făcuse seară.
- Situația devine albastră, zise șeful de post aproape fără să vrea privind în văzduh cum se apropie noaptea.
- Este de tot căcatul, confirmă primarul. Trebuie să-l chemăm pe Jean.
- O să fie cam scump, atrase preventiv atenția șeful de post.
- Cât o costa, cheamă-l o dată.
- Doar cu elicopterul armatei îl puteți scoate de aici, zise Jean care era un țăran descurcăreț al comunei, un om bun la toate, după ce cercetă atent toate unghiurile camionului. Spatele este aproape înfipt în clădire, iar cu ultima roată a trailerului din partea stângă a lovit soclul statuii. Cum a ajuns aici?
- Cum a ajuns, cum n-a ajuns! strigă primarul neașteptat de nervos. Ai venit aici să încurci sau să dai o mână de ajutor?
Comuna părea asediată de șefori disperați care claxoneau din toate puterile de parcă aruncau cu pietre.
- Dacă am trage ușor de partea din spate a trailerului, zise Jean privind mai cu atenție un unghi, poate l-am putea îndrepta spre autostradă, dar pentru asta trebuie să-mi aduc caii și caii mei costă.
- Costă, cât poate să coste, strigă primarul să fie auzit în vacarm, doar nu o să fie mai scump decât impozitul pe un an pe proprietate.
- Mă rog, zise Jean dând din umeri.
- Pleacă domnule și adu caii, dacă vrei să ajuți, strigă primarul, dar chiar și după ce-și aduse caii și trase ușor de trailer într-o parte, camionul nu reuși să se îndrepte spre autostradă. Deodată șoferii nervoși încetară să claxoneze. Se făcu brusc liniște în piațetă. Studentul mirosind aerul prin fereastra cabinei, simți o liniște de dinainte furtunii.
- Cine este șoferul acestui camion? se auzi deodată o întrebare în piațetă și primarul întorcându-se văzu trei ofițeri de jandarmi în fața unei mașini cu luminile albastre pornite.
- Este cu mine, încercă primarul să explice. Este un scriitor...
- Ce scriitor?! îi tăie căpitanul vorba, cozile se întind până la autostradă. A1 este deja blocată. Am întrebat cine este șoferul acestui camion.
Șeful poliției locale arătă spre studentul din cabină.
Căpitanul de jandarmi urcă rapid în cabină, scoțându-și carnetul de amenzi.
- Actele dumneavboastră vă rog, ordonă căpitanul privind uluit tahograful care clipea roșu.
- Da, sigur, zise studentul alb la față. Își căută atent actele în raniță și i le întinse maiorului, privind cu coada ochiului tatuajul de pe antebrațul stâng.
- Primul Regiment Étranger de la Lussac, zise studentul.
- Ești legionar?! întrebă uimit căpitanul.
- Rafalli, Le Deuxième Régiment Étranger, Corse.
-Rafalli! zise uluit căpitanul auzind numele unui pluton de legendă din regimentul corsican.
- Rafalli, șopti studentul cu privirea în pământ.
- Și cauți pe camion?!
- Am primit carnetul de tir cadou când am trecut în rezervă, dar nu am nici un fel de experiență. Am mers mai mult de 12000 de km și nu am dat un metru cu spatele. De fiecare dată când ajungeam la destinație spuneam că am marșalierul blocat și nu pot da înapoi.
- Uite cum facem, zise căpitanul după câteva clipe de gândire, de fiecare dată când mergi trebuie să iei cu tine contrafocurile camionului. Le vezi? întrebă căpitanul arătând spre oglinzi?
- Da le văd, spuse studentul întinzându-și gâtul spre oglinzi.
- Sunt ca niște coarne cu un bec în vârf. Când înaintezi și le vezi în oglindă înseamnă că e bine și traierul nu lovește nimic cu spatele. Dar dacă nu reușești să le vezi, te oprești și nu mai înaintezi nici un centimetru.
- Am înțeles.
- Unde vrei să ajungi?
- La Guégon.
- După ce intri pe autostradă, ții autostrada până când vezi indicatorul Guégon la stânga, cum ieși de pe autostradă, vei vedea combinatul în partea stângă deasemeni. Vei avea la un moment dat parcarea combinatului direct în față. Nu te mai lua după ăsta, zise căpitanul arătând spre GPS, este un Mio de automobile, nu este GPS de camione, probabil este setat să ocolească autostrăzile, de asta a-i luat-o pe arătură și-ai ajuns blocat în comună.
Uite cum procedăm, văd că ai cabina îndreptată spre gară. Nu vine nici un tren până la miezul nopții. Ai loc acolo să întorci. Dar ține minte să-ți iei contrafocurile cu tine.
Studentul urcă la volan și intră în gară pe o poartă destul de îngustă, dar deodată peronul îi oferi un spațiu generos cât un stadion. Întoarse cu grijă și ieși spre autostradă aproape chiuind de bucurie în aplauzele clienților cu berile în mână. Șoferii așteptând nervoși mai devreme, acum îi felicitau frenetic și-i urau drum bun ca și cum ar fi fost un alergător care se îndreaptă spre linia de sosire.
După miezul nopții ajunse în Guegon dar la intrarea în parcare blocă din nou drumul rupt de oboseală, aproape căzând din camion.
Un camion care tocmai voia să intre în parcare claxonă, șoferul ridicând brațul pe fereastră ca și cum ar fi întrebat ce se întâmplă.
- Domnule, sunt disperat, nu mai pot, am condus aproape 16 ore, vin din Belgia. Nu am nici un fel de experiență. Mă puteți ajuta să parchez camionul?
- Să parchezi camionul, întrebă uluit șoferul aranjându-și o coadă celtă peste freză.
- Da domnule, zise studentul. Am fost soldat, domnule.
- În ce armată?
- La Légion étrangère.
- Ce regiment?
- Regimentul Corsican, Plutonul Rafalli.
- Rafalli, întrebă uluit șoferul. Aici la noi, mai toți șoferii au fost în legiunea străină. Nu există altă varintă de muncă în Guégon, ori în combinat, ori în legiune. Când te saturi de legiune, te urci pe camion. Când nu mai vrei pe camion, te duci în legiune. Nu există alternativă.
- Ați fost și dumneavoastră în legiune?
- Doar în perioada de instrucție la Marseille dar apoi am renunțat, nu am mai dat jurământul. Era un salariu de căcat. 700 de franci.
- Asta este adevărat, salariul nu-i știe ce, dar când ieși în rezervă îți dă cadou carnetul de Poids-Lourd. Mă puteți ajuta să parchez camionul?
- Nu-ți face probleme, eu trebuie să iau 45-ul în parcare la Arcelor Mittal. Eu sunt Philip Sullien, instructor auto, șofer de camion. În noaptea asta am să-mi fac o cafea și tu ai să atingi de trei ori cu trailerul cafeua mea și atunci când ai să atingi a treia oară, atunci ai să fii șofer de camion.
Studentul începu să râdă.
- Dacă o să se întâmple asta înseamnă că s-a întors universul cu curul în sus, zise studentul obosit, dând neputincios din mâini.
- Nu-ți face probleme, o să-ți dau explicația de care ai nevoie.
Philip îi întinse o cafea studentului și urcă la volan spunând:
- Camionul are nevoie de spații mari, îi explică Philip întorcând camionul, iar când te duci în spate, te uiți în oglindă și-ți alegi un punct în care vrei să ajungi și tragi în el, parcă spuneai că ești lunetist, tragi în punctul respectiv folosind însă latura stângă de obicei ca pe o țeavă de carabină. Când vezi un camion pe stradă să te bucuri, înseamnă că vine de undeva dintr-un loc suficient de mare. Desigur poți să dai cu spatele și pe partea dreaptă dar e mai greu. De obicei, în Europa se dă cu spatele pe stângă pentru că volanul este în stângă. Dacă erai în Marea Britanie, unde volanul este pe dreapta, este mai ușor să dai cu spatele pe partea dreaptă. Când dai în spate, ține minte, trebuie să te îndrepți ca un elefant cu umerii drepți. Umărul îl reprezintă colțul de remorcă, îi explică Philip Sullien. Îl vezi și-l corectezi în oglindă. Nici un elefant nu merge cu umerii strâmbi pentru că o ia aiurea. Trebuie să mergi ca un elefant cu umerii drepți.
- Cu umerii drepți, zise uluit studentul ca și cum ar fi înțeles un adevăr esențial fără de care nici nu poți trăi printre oameni.
-Da, urcă la volan și fă trei ture, după care dă cu spatele și atinge-mi cu partea stângă a trailerului cafeaua. Dar vii cu spatele încet de tot, foarte încet.
Studentul întoarse de trei ori camionul și se opri la un moment privind în oglindă spre locul în care era Philip Sullien, focusându-și privirea ca și cum ar fi privit printr-o lunetă, apropiindu-și cafeaua ca țintă cât s-o atingă cu mâna. Începu să dea cu spatele, dar văzu umerii camionului oscilând și atunci începu să-i îndrepte trăgând de volan din instinct și încercând să păstreze direcția tot din instinct, fără să se gândească precis cum dă de volan, reuși să se îndrepte perfect spre cafeaua lui Philip Sullien pe care o atinse. Philip îi făcu semn să mai încerce o dată și studentul mai încercă o dată și încă o dată până când fu sigur că poate să dea cu spatele din orice unghi din stânga, din dreapta, totul era atât de simplu. Atunci în noaptea aceea învăță totul despre camion, cum se introduce cardul tahograf cum se setează momentul plecării, cum se deschide ușile de remorcă, cum se fixează încărcătura în strap-uri. Philip îi dădu bocanci și mănuși de camionagiu. Îi explică cum se conectează remorca, cum se verifică orice cuplare, orice decuplare cu frâna. Îi arătă frâna trailerului pentru că studentul habar n-avea unde este. După ce încărcă la Arcelor Mittal rulouri grele de tablă pe care le fixă bine împreună cu Philip Sullien, se îndreptă cântând pe autostradă spre Venlo, un port belgian înconjurat de o rețea nesfârșită de bariere. Când te înscriai la coadă la descărcare primeai un cod de barieră și gata, nu mai mergea cu vrăjeala că am marșalierul blocat, că nu pot da înapoi. După ce descărcă în port, studentul se opri într-o parcare chiar în fața mării. Trase aer în piept, închise ochii și-și imagină că trage marea peste el ca pe o pătură albatră, de un albastru iriziu cusut cu nestemate. Începu să sforăie în șezut adormind fericit pe bancă simțindu-se îmbrățișat de mare ca de o prietenă dragă pe care nu o mai văzuse de mult.
de Cristian Biru
Comments