Victoraș

Trăiam în cea mai bună dintre lumi – tovarășa Dafina ne spunea asta o dată la două zile, ca nu cumva să uităm. Trebuia doar să fim cuminţi şi să ne facem temele. Aşa vom ajunge – şi aici ochii i se umezeau – oameni de care învăţătoarea lor să fie mândră.

Când se oprea să îşi tragă răsuflarea, ştiam ce urmează: destăinuiri despre sine. Aflasem atâtea încât îi puteam recita biografia cu ochii închişi. Întâi, cum plecase dintr-un sat din Oltenia, la nici treisprezece ani, căutându-şi norocul într-un oraş care s-a nimerit să fie Braşovul. Încercam să îmi închipui o fetiţă desculţă, murdară şi în zdrenţe, dar o vedeam tot pe tovarăşa Dafina, cu veşnicele ei costume gri şi pantofi negri, butucănoşi, cu părul grizonat stând ţeapăn de-atâta fixativ... La oraş a făcut multă şcoală, altfel nu ar fi ajuns să îi înveţe pe alţii, apoi s-a căsătorit cu un maistru de la uzina Steagul Roşu. Un basm de succes al zilelor de ieri! Iar fata lor a crescut, îşi avea propria familie. Şi-aşa, învăţătoarea a ajuns cu istorisirea la Victoraş.

Începutul fusese dramatic. Se născuse prea devreme, la nici şapte luni, iar medicii îl puseseră într-un incubator, o clocitoare pentru oameni în loc de pui de găină. Doctorii erau sceptici, însă bunica lui nu se îndoise vreo clipă: povestea lui Victoraş va merge mai departe, fiindcă în cea mai bună dintre lumi toate se îndreaptă spre un final fericit.

Oare? Unchii şi mătuşile mele avuseseră mai multe necazuri decât doreau să îşi aducă aminte, mama şi tata trecuseră peste destule hopuri înainte să zărească drumul cel neted. Când se uitau în urmă, nici unul nu vedea o grădină de trandafiri, înfloriţi şi fără spini. Toţi cumpăraseră lozuri ale sorţii pe care scria necâştigător sau mai trage o dată! Doar tovarăşei Dafina oraşul îi aşternuse un covor roşu la picioare. Avea o familie acasă, alta la şcoală, un partid căruia să îi poarte recunoştinţă. Întâmplările şi oamenii din existenţa ei se aşezaseră cum se cuvine, erau aşa cum trebuiau să fie. Iar cea mai mare realizare a vieţii ei fără cusur rămânea Victoraş.

Auzisem atâtea despre nepoţelul legendar, încât mi-l închipuiam ba un Einstein în pantaloni scurţi, ba un Robert Redford mic şi blond. Ce a intrat pe uşa clasei când ni l-a adus în sfârşit să îl vedem – într-o zi în care părinţii lui erau plecaţi, grădiniţa închisă şi n-avea cu cine să îl lase – a fost un puşti urâţel, ras în cap ca după păduchi şi cu nişte ochelari care îi acopereau jumătate din faţă, făcându-l să semene cu un broscoi. Victoraş în carne şi oase! Mai ales oase, fiindcă era slab şi mărunt, i-aş fi dat trei ani, nu patru. Nu-i un viitor Făt-Frumos, dar poate e deştept, mi-am zis, asta fiind o calitate ce nu se vede din prima. Victoraş era cuminte, trebuie să recunosc. Se căţărase pe scaunul adus pentru el din cancelarie şi de atunci stătea smirnă, nici măcar nu îşi bălăngănea picioarele. Unde-l pui, acolo stă, se spunea despre un plod din cale-afară de liniştit. Victoraş ori făcuse de curând vreo boroboaţă şi era eliberat pe cauţiune, ori aşa era de felul lui, cuminţenia întruchipată. Am uitat curând de el, ascultând-o pe învăţătoarea care ne sfătuia despre una şi despre alta.

– Dragi copii, nici nu ştiţi ce norocoşi sunteţi! tocmai spunea, desfăcându-şi braţele să ne cuprindă pe toţi la pieptul ei închis în obişnuitul taior ecosez.

Ştiam, fiindcă avea grijă să ne tot repete, ca să ne intre bine în cap. Generaţia noastră nu apucase războiul, foametea, nici exploatarea omului de către om. N-aveam altceva de făcut decât să creştem mari. Când zicea asta îmi venea în minte filmul O floare şi doi grădinari, la care mama se dusese pregătită cu câteva batiste. Aşa eram şi noi, şcolarii, flori în serele patriei, udate cu stropitori de cuvinte ba de părinţi, ba de şcoală.

– O să apucaţi al treilea mileniu, vă daţi seama?

Cântecul Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii nu se compusese încă, dar învăţătoarea îşi luase avânt şi ne zugrăvea frumoasa lume nouă în care vom trăi cu toţii; era destul să ascultăm de dascăli, şi-n primul rând de ea. Părinţii sunt la serviciu, n-au destulă vreme pentru noi şi, mai ales, pot greşi. Dacă aveam îndoieli asupra vreunui lucru, întrebări despre orice, trebuia să alergăm cu ele la şcoală, să ne scape de povară. Discursul de astăzi era mai însufleţit decât de obicei, fiindcă în auditoriu se afla şi nepoţelul care o privea cu ochii lărgiţi de admiraţie.

După ce ne-a pictat iarăşi, într-un tablou întunecat, cât de rău o duceau bunicii noştri, tovarăşa Dafina a lunecat pe nesimţite în subiectul ei preferat: oraşul şi binefacerile lui.

– Când am văzut prima oară o chiflă am luat-o drept piatră. V-am povestit asta?

Numai de zece ori! Însă colegii mei au clătinat din cap, eu la fel. Eram într-o piesă de teatru în care fiecare îşi cunoştea rolul: învăţătoarea să ne plictisească, noi să ne prefacem captivaţi.

Victoraş chiar era. Stătea pe scăunel, cu mâinile în poală, iar în spatele lui tabla rămăsese acoperită cu aceleaşi trei cuvinte, aşternute în atâtea feluri câţi elevi se perindaseră pe acolo în ora trecută. „Suntem viitorul ţării“, caligrafiasem şi eu, cu litere aplecate într-o parte, diferite de ale celorlalţi. Scrisul era unul dintre lucrurile care ne deosebeau de acum înainte, ne desluşise tovarăşa. Nu prea înţelegeam cum venea asta, însă mă atrăgea ideea să fiu eu în toate, până şi în forma literelor – un orgoliu creativ, manifestat de timpuriu, ar zice astăzi un psiholog. Destui făceau înflorituri literelor, semn că nu eram singura narcisistă din clasă. Ce vedeam pe tablă îmi deturna şi mai mult atenţia de la ce auzeam – ori poate era vina lui Marius, care nu se grăbise să o şteargă, deşi era de serviciu în ziua aceea.

M-am răsucit spre ultimele bănci şi s-a nimerit să mă uit în ochii lui. Marius era dintre cei care dădeau uşa de perete la plecare, n-aş fi avut loc să ies de el dacă nu i-aş fi luat-o mereu înainte. Ca şi mine, era cu gândul la vacanţă. N-o fi fost premiantul clasei, dar cu telepatia stătea bine. Îmi ghicise gândul – cel cu tabla, nu pe celelalte. S-a săltat în picioare, după care şi-a adus aminte să ridice mâna ca să ceară voie.

– Pot şterge tabla, tovarăşa?

Învăţătoarea s-a încruntat, iritată de întrerupere, apoi a fluturat din degete într-un fel care putea să însemne orice: da, nu, las-o pe mai târziu. Marius nu voia să rămână nici un minut în plus după ore; a ales ce îi convenea, pornind printre bănci cu paşi hotărâţi. L-a ocolit pe oaspetele clasei, a trecut în spatele catedrei şi s-a apucat de treabă.

Tovarăşa trecuse la un alt subiect drag ei, minunile ştiinţei şi tehnicii; povestea despre camioanele ieşite pe porţile uzinei Steagul Roşu – când s-a întâmplat... cum să îi zic? Catastrofă, dezastru ar fi prea mult; incident, prea puţin.

Marius ştersese tabla şi s-a dat înapoi – să îşi admire opera, să vadă dacă nu îi scăpase vreo urmă albă? – însă în loc de un pas a făcut doi, a călcat pe marginea podiumului şi s-a dezechilibrat, izbindu-se de bustul tovarăşului. Ori Marius nu îşi cunoştea puterea, ori postamentul nu stătea bine pe podea; s-a clătinat, apoi s-a prăbuşit ca un arbore lovit de trăznet. Şi praf s-a făcut, spre groaza învăţătoarei şi uluirea tuturor! Nu era din bronz, cum crezuserăm, ci din ghips.

În clipa următoare m-am uitat la Victoraş; ce era cu el?

N-o fi fost sculptura din metal, dar nici de cauciuc. Căzuse cu un zgomot asurzitor, toţi ne speriaserăm, unii ţipaseră. Şi nu era de mirare. Înainte să se facă fărâme, bubuise atât de tare încât pe uşă au dat năvală învăţători şi şcolari din clasele vecine, să vadă ce explodase. Toţi au reacţionat, au comentat, fiecare în felul său.

În mijlocul degringoladei, doar Victoraş rămăsese netulburat. Nici măcar nu tresărise deşi, fiind cel mai aproape, bustul tovarăşului putea să îi cadă pe picior sau – Doamne fereşte! – în cap. Într-un film de război văzusem cum eroul întorcea spatele unei explozii şi se îndepărta agale, în timp ce în urma lui se dezlănţuia iadul. Avea Victoraş atâta sânge rece?

Nici vorbă. Când bunica lui s-a năpustit, trăgându-l de pe scaun, s-a uitat la ea, apoi împrejur cu o figură speriată, de parcă se trezise în cuşca leilor şi habar n-avea cum ajunsese acolo, nici cum să iasă. Mie îmi mergea cam încet mintea în ziua aceea, dar până la urmă m-am prins. Victoraş era surd, aşa se născuse.

Şi-am mai înţeles ceva, uitându-mă la chipul învăţătoarei: nu mai era plină de mulţumire, ci o bunică nefericită ce nu putea lua asupra ei necazul nepotului. Din incubatorul minune ieşise un copil căruia i se dăduseră cărţi proaste în mână, încă de la naştere. Ştiam ce înseamnă asta; fratele mamei venise pe lume cu o boală necunoscută pe atunci, autismul. Gheorghe nu era cum trebuie. „Viaţa nu-i uşoară, îmi spunea uneori bunica. Dacă ai pe deasupra şi un beteşug, îţi trebuie doi îngeri păzitori care să te vegheze, în loc de unul singur.“ Bunica lui Victoraş ştia şi ea asta, fiindcă era neagră de supărare. Nu ca femeile din Africa, aşa vine vorba. Masca satisfacţiei i se jupuise de pe faţă, lăsând în urmă un chip îmbătrânit de griji. Pe dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru-i leopardul, o zicală ce se potrivea cu viaţa tovarăşei Dafina.

S-a silit să zâmbească, înainte să bage cineva de seamă schimbarea. Cu glasul dintotdeauna l-a trimis pe Marius după o mătură şi un făraş, pe alţi doi băieţi să aducă pubela din curtea şcolii, pe noi, ceilalţi, pe la casele noastre, deşi clopoţelul nu sunase de ieşire.

Începusem să-mi strâng cărţile, caietele, când am ştiut deodată ce trebuie să fac. În loc de mărul obişnuit, ionatan sau creţesc, mama îmi pusese o portocală, pe care o păstrasem s-o mănânc în drum spre casă. Când am trecut prin dreptul lui Victoraş, i-am aşezat-o în palme.

– Ai o bunică grozavă, am rostit, având grijă să îmi vadă mişcarea buzelor.

Nu era adevărat, dar am spus-o cu atâta convingere încât, pentru o clipă, am crezut şi eu. Oricum, Victoraş s-a luminat la faţă ca un bec de o sută de waţi. Era o minciună, nici prima, nici ultima din viaţa mea – unele nevinovate, altele nu, fiindcă pe dinafară trebuia vopsit gardul, oricâţi leoparzi, lei sau hiene dădeau târcoale înăutru.

de Rodica Bretin