Train Killer

Jack Ahanu avea o singură fotografie cu mama sa care îl ținea în brațe imediat după naștere abia înfășat în scutece. Pe vremea când Jack Ahanu s-a născut  era o superstiție medicală printre moașele de la maternitate că pruncul trebuie să fie bine înfășat, strâns la picioare să aibă picioarele drepte și să nu ajungă crăcănat când se face mare. Din cauza strânsurii, pruncii plângeau de mama focului dar nu-i băga nimeni în seamă ca și cum era normal să te naști și să plângi. Cum a ajuns acasă, mama sa care avea sânge cherokee în vine, și-a dezbrăcat copilul și l-a pus pe podea lângă un câine iar pruncul a încetat să plângă și a început să se joace cu câinele cu care s-a împrietenit instantaneu. Dar înainte de asta tânăra a făcut o poză, cea care este chiar acum în mâna lui Jack.  Când privea această fotografie, în palmă se producea ceva ca și cum imaginile prindeau viață, și Jack simțea spiritul acestei fotografii puternic ca un urs pe care-l întâlnești într-o grotă chiar în momentul în care vrei să ieși din ea și între tine și libertate se află această fiară de care într-un fel sau altul trebuie să treci.

De fiecare dată când era în cumpănă, se ducea la bunica sa din partea tatălui care locuia la marginea orășelului Rocky Face, chiar lângă munte și stătea de vorbă cu ea:

- De ce nu am nici o fotografie cu tatăl meu?

Bătrâna ridica din umeri ascunzându-și o privire vinovată. Ea de fapt aruncase în foc toate fotografiile familiei pentru că în credința ei fotografiile oamenilor albi aduc răul și închid spiritul omului pentru totdeauna pe hârtie așa cum ești prins în capcană dacă te uiți într-o oglindă vrăjită.

- Noi suntem caddo, fotografiile noastre sunt aici,  îi spunea bunica sa bătându-se în piept.

          - Mai povestește-mi o dată cum a murit tatăl meu.

Bunica își aprindea o țigară, privea grav spre Drumul bisericii care în caddo se numea Nunna Daul Tsuny – însemnând Drumul pe care am plâns și își începea povestea printr-o formulă – Numele meu este Nayla, sunt fiică caddo și sunt mândră de poporul meu care s-a stins. Eu sunt aici să spun adevărul  și lucrurile s-au petrecut așa și nu în alt fel...

Jack asculta cu atenție nemișcat ca o statuie chiar dacă bunica sa povestea de fiecare dată altceva, un alt accident de mașină care s-a petrecut ba pe drumurile încețoșate, blestemate spre Mountain City în nord, alteori în Newland pe autostrada din sud sau pe drumul spre Wilkesboro în est. Tatăl său de fapt se aruncase de pe Stâncile Fețelor. Aceste stânci ca și drumul pe care-l privea Jack acum aveau legenda lor. Pe drumul acesta o apucaseră acum două sute ani toți indienii cherokee spre rezervația pusă la dispoziție de autoritățile americane asta după ce le furaseră și jefuise pământul. Pe drumul acesta prin deșert au fost decimați de foamete și boli peste 15000 de persoane. Doar câteva familii au ajuns în rezervație și au trăit în rulote ca țiganii până la capătul zilelor. Numai indienii caddo nu semnaseră contractul. Ei s-au urcat pe cele mai înalte stânci în care-și săpaseră bordeile și s-au aruncat de acolo. De asta și localitatea de numea Rocky Face din pricina acelor stânci de pe care se aruncaseră indienii. Noaptea dacă te apropii în lumina lunii stâncile prind chipurile oamenilor care s-au lăsat să cadă în prăpastie.

Uneori Jack se urca pe munte și descoperea locurile sfinte ale străbunilor săi, cimitirile, depozitele de grâne în care abia se puteau strecura copii printr-o gaură aducând pentru masă un pumn de făină din care indienii făceau o lipie pe care o coceau la soare pe pietre. Stând în chiliile de piatră își imagina stilul de viață al strămoșilor săi dându-și seama că de fapt aceștia dormeau pe un divan de piatră împreună și probabil așa se încălzeau și iarna stând unii peste alții. Când se întoarcea acasă plin de liniștea muntelui, Jack își îmbrățișa fetele și se trântea pe o canapea scundă ținându-i pe toți îmbrățișați alături de soția sa pe care o iubea fără să se ascundă de copiii. Așa stăteau toată seara la televizor unii peste alții. Soția lui Jack era americancă din Tenessee. Îi făcuse trei fete și „încă mai lucrau”, cum spunea Jack, continuau să muncească să aibă și un băiețel. Acum Sara era din nou însărcinată și Jack spera să aibă în sfârșit un băiețel, dar soția lui știa deja că va avea din nou o fată dar nu-i spusese nimic încă lui Jack să nu-l supere. Cu toate acestea Jack și-a dat seama din instinct că soția sa știe ceva. Probabil aflase că va avea din nou o fetiță, dar Jack gândea adeseori că nașterea în sine este singura minune a lumii și că în timpul nașterii nimeni nu știe nimic, totul este un mister și abia după naștere se vede adevărul ca o pepită de aur în palmă. Abia atunci știi cu adevărat.

În ziua când și-a găsit bunica ucisă în casa sa de la poalele stâncilor, Jack voia să insiste ca bunica sa să vină să locuiască cu ei pentru că deja era foarte răcită și avea nevoie de o îngriijire permanentă. Chiar o luase pe fetița cea mică, Papina cu el, pentru că știa că dacă o roagă Papina, bunica sigur va ceda ca întotdeauna. Dar când ajunse în fața casei simțise umbra morții agațătă de poartă și îi ceru fetiței să aștepte în mașină.

Fata observă ceva grav în vocea tatălui ei și se conformă cuminte. Când intră în casă, zborul unei muște verzi îi atrase atenția și rămase nemișcat ascultând casa. O fereastră de la bucătărie bătu surprinzându-l, aproape ducând mâna la revolver. Camera bunicii era în regulă, dar când să iasă din ea văzu pe catul ușii o urmă de sânge și atunci își scoase revolverul și se îndreptă spre bucătărie silențios ca un leopard care se deplasează prin iarbă înainte de atac. Își scoase pălăria de marshall, se apropie atent de cadrul ușii ascultând. Totul părea în regulă, dar abia când ajunse cu umărul lângă frigider văzu grozăvia – într-o poziție incompatibilă cu viața, bătrână zăcea într-o baltă de sânge aproape decapitată. Medicul legist îi confirmă după două ore că bătrâna murise după prima lovitură dar violatorul continuase s-o lovească cel puțin trei minute. În acel moment Jack a simțit nevoia să respire aer curat și a deschis repede fereastra stăpânindu-și în ultima clipă un acces de vomă. Și când a deschis fereastra a văzut trenul trecând la câțiva zeci de metri, șuierând și atunci a fost sigur că ucigașul a venit în localitatea aceea din inima deșertului cu trenul.

Înainte de a începe cercetările, s-a urcat pe munte și a privit în gol prăpastia care se căsca sub picioarele lui. Era atâta liniște în pustiitățile acelea, dar închizând ochii Jack își asculta strămoșii mergând pe pietre și ducându-și viața simplă fără să supere pe nimeni. Vântul cânta printre stânci dintr-un flaut de lemn viața amară a indienilor alungați din trib. A privit în prăpastie până s-a făcut noapte. Ca să se încălzească a aprins un foc. De data aceasta a început să privească înspre cer simțind cum spiritul său cade înspre stele ca o piatră. Cine ar fi putut să ucidă o femeie de 85 de ani în bătaie, după care s-o violeze, după care să mănânce liniștit, după care să plece cu trenul? Nu avea chiar nici un sens, bunica lui nu avea nici un prieten, nu avea nici un dușman. Ea nu făcuse nici un rău nimănui. Așadar era absurd. Doar un nebun putea să facă asta, dar dacă era nebun cum se explica faptul că o lovise mai mult de 3 minute cu pumnul. Acele lovituri care aproape au decapitat-o pe bătrână erau expresia mai degrabă a unui demon. Cum se gândea la demon, Jack intră într-o chilie săpată în stâncă dar zorii îl găsi privind în gol înspre pietre și cum privea pietrele din imaginile neclare se desprinse silueta netă care stătea chiar în fața lui ca o măsuță iar pe piatra aceea văzu un cuțit din lavă vulcanică care pur și simplu era așezat acolo pe acea măsuță dar nu se distingea de culoarea pietrei decât dacă te uitai cu atenție. Ridicându-l și încercându-i lama, Jack zâmbi privind o picătură de sânge. “Am să-l prind și cu acest cuțit am să-i iau viața. Am să-l caut oricât timp mi-ar lua și nu mă voi opri până când ucigașul nu va cădea la picioarele mele. Am să-i iau scalpul cu acest cuțit pe care mi l-au trimis spiritele și am să-l arunc în foc. Am zis.”

La înmormântarea bunicii au venit indieni din toate rezervațiile, din toată America deși familia nu anunțase nimic în nici un ziar pur și simplu zvonul aduse pe toată lumea laolaltă iar Jack a primit pe toată lumea la priveghi.

- Degeaba faci cercetări zise un bătrân cu un ochi palid și obrazul drept ciupit de o arsură, ăsta nu este un criminal obișnuit, este un demon, este Atahsaia.

- De ce ar ucide un demon o bătrână nevinovată? întrebă Jack.

- Demonul nu ucide, demonul aduce nenorocire.

- De ce să vină nenoricirea pe orășelul nostru? Noi trăim simplu în munții ăștia. Nu am făcut rău nimănui.

- Poate că am făcut, zise bătrânul și noi nu știm. Poate că ne-am uitat limba, zise unul dintre indieni după câteva momente de tăcere și Jack ridicând privirea spre cel care spusese asta șopti uluit:

- Bunica mea era caddo ca și mine, unul dintre cele mai vechi triburi din America.

Bătrânul indian vru să spună că indienii caddo nu sunt trib, sunt doar un clan, dar își înghiți cuvintele văzând privirea ascuțită ca lama de cuțit a lui Jack.

- Și eu sunt caddo, dar nu știu nici măcar un cuvânt din limba mea. E posibil ca asta să fie cauza nenorocirii, zise Jack în liniște dar pe un ton care ar fi pus mai degrabă o întrebare. Știe cine un singur cuvânt din limba caddo? Poate cineva să mă ajute? Cu un singur cuvânt?

- Știu eu un cuvânt caddo, zise o un indian aproape orb. Ama.

   - Care înseamnă ce?

- Care înseamnă apă.

- Apă șopti Jack privind în gol.

A doua zi după ce venise de la crematoriu, cineva bătu în poarta casei și când deschise ușa   văzu  doi oameni îmbrăcați în costumuri negre elegante.

Atunci l-a cunoscut pe Andrew Garcia, agent FBI, care i-a devenit și prieten. Acesta i-a explicat că tipul care a ucis-o pe bunica sa este unul dintre cei mai căutați criminali din America și dacă îi spune tot ce știe va împărți orice informație. Orice amănunt era vital. Jack a luat o hartă cu toate crimele, a făcut copie a dosarului care se numea chiar așa Train Killer și a început să caute dar înainte de asta i-a spus lui Andrew tot ce știe și tot ce crede că s-a întâmplat.

- Aici a sărit din tren, am luat și niște poze, zise Jack arătându-i un loc, iar în poze se vede clar că are un defect de mers, dacă nu cumva talpa dreaptă este cu un inch mai mare, cu alte cuvinte piciorul stâng este de 8 iar piciorul drept este de 9.

- Mi-ai dat o informație foarte importantă, zise Andrew. Nici nu știi cât m-ai ajutat.

Trecuseră aproape 15 ani și într-o zi Jack fu anunțat că ucigașul din tren a fost prins iar Jack își privi neîncrezător cuțitul de lavă de sub mâneca dreaptă pe care obișnuia să-l poarte încins cu o singură capsă care abia atinsă lăsa cuțitul să cadă în mână. Ucigașul din tren fusese ucis într-un schimb de focuri. Ducându-se la morgă îi cercetă  trupul și uitându-se la tălpi ceru cutia cu lucruri personale. Verificând pantofii dădu neîncrezător din cap. După alți cinci ani, Andrew îl căută într-o dimineață acasă și-i spuse că Ucigașul din tren s-a întors și au apărut mai multe crime. 20 de ani trecuseră de cercetări inutile. Urcându-se pe munte în chiliile indienilor își dădu seama într-o dimineață că această fiară pe care o vâna îi mâncase aproape toată viața și nici nu-și dăduse seama când crescuseră fetele lui, când terminaseră școala, când absolviseră colegiul, când își făcuseră familiile. Nu fusese niciodată alături de ele, în nici un moment mai important. Cea mai mare parte a timpului și-o petrecuse la birou într-o cameră în care aduna fotografii, articole din ziare, amănunte despre ucigașul din tren. Și câte cărți nu citise, câți oameni învățați nu consultase, câți criminaliști. Într-o dimineață auzi că la Universitatea din Waleska există un profesor care a scris o carte despre limba indienilor cherokee si caddo.

- E doar un proiect, zise profesorul care era neașteptat de tânăr.

- Un proiect, șopti Jack privind în gol.

- Da, pentru că nu avem nici o evidență. Avem ceva scrieri rupestre cherockee dar pentru caddo chiar nu avem nici o evidență.

- O evidență…

- Da, nu avem nici o evidență scrisă în caddo, dar putem studia cântecele.

Jack ridică o privire plină de lumină spre profesor.

- Mai există cântece caddo?!

- Sigur că există, eu le-am pus pe reportofon. Am făcut și un dictionar English - Caddo.

- Pot să-l văd și eu?

- Cum să nu, veniți la bibliotecă. L-am și pus la vânzare.

Deschizând dicționarul cu degetele tremurânde căută lista cuvintelor începând cu ”a”și găsi cuvântul Ama verificând că înseamnă „apă”.

- Îl cumpăr, zise polițistul.

Cu timpul începu să-și învețe limba strămoșilor și studiul acesta îi lumină cercetările și acum după ce trecuseră aproape 20 de ani, după ce consultase atâtea cărți de criminologie îl dibuise pe criminal și deja știa în ce oraș se află și cu ce se ocupă. Știa totul despre el, numai că un profesor de criminalistică foarte bun prieten cu Andrew, care era un fel de expert în psihologie venise cu o teorie nouă care-i răsturnase toate cercetările.

- Ucigașul din tren este un fucționar public și are o mașină roșie, zise profesorul profiler aflat acum la masă alături de Andrew și Jack, în singurul bistro din orașul Rocky Face, o cârciumă simplă dar curată de lângă gară.

- Ce înseamnă fucționar public? întrebă Jack, iar profesorul ducând furculița la gură se opri cu ea în aer înainte să mănânce. Un funcționar public poate fi și un bibliotecar.

- Da, zise profesorul privind spre agentul FBI și ștergându-și mustața. Sau un polițist local…

- Sau un poștaș, zise Jack, iar Andrew care tocmai dusese un pahar de nectar la gură aproape se înecă.

- De ce crezi că este poștaș?

- Nu am zis că e poștaș sau cred asta, zise Jack verificând intrarea restaurantului numai să-și ascundă privirea. Am zis că un poștaș poate fi un funcționar public.

- Dacă nu este un curier angajat la o firmă privată.

- Corect, dar dacă apari în fața ușii ca un poștaș îmbrăcat în haine de poștaș cu tolbă plină de scrisori și tichete de pensie, e foarte posibil să ți se deschidă ușa și nu e nevoie să forțezi intrarea. Casa ți se deschide deja.

- Dar, ar putea fi și un poștaș, oricum ucigașul sigur are o mașină roșie.

- Dar pe ce vă bazați?

- Bună întrebare.

  - Domnul William este profilerul nostru de elită. Ne-a ajutat enorm în cercetare. Este profesor universitar și are o grămadă de cărți de psihanaliză.

- Știu, le-am citit și eu.

- Zău?! ridică mirat privirea profesorul verificându-și colțul mustății, privind spre codița împletită din chica indianului de care Jack agățase o pană scurtă de vultur, puțin mai mare decât un fulg.

- Da, le-am împrumutat de-a lungul anilor de la biblioteca universității Reinhardt. Aveți și un dicționar psihiatric destul de complet.

- O, se miră profesorul, l-ați consultat și pe ăsta?

- Sigur că da.

- Atunci poate să mă înțelegeți. Psihanaliza nu este o știință propriu-zisă, este mai mult o disciplină dar are rădăcini solide în științe, în psihologie, în… căută un termen profesorul fără să-l găsească prea ușor.

- În literatură…

- Da și în literatură.  Există un unghi diedru al unor științe care se întâlnesc în psihanaliză iar în acest unghi diedru nu se poate pătrunde…

- Decât prin creație, completă Jack.

- Da, zise profesorul uluit pentru că nu se aștepta din partea unui biet de polițist local la o astfel de completare. Prin creație.

Eu pot să vă spun mai mult ca sigur, bag mâna în foc, deși nu am nici un argument științific, ucigașul din tren are o mașină roșie.

- Ar putea fi o explicație dacă l-ar chema Red.

- Crezi că-l cheamă Red? întrebă Andrew neașteptat de serios.

- Nu am zis că eu cred ceva, am zis c-ar putea fi o explicație dacă l-ar chema și Red, numele ar putea explica predilecția pentru culoarea mașinii, spuse indianul gândind ”ți-am văzut lista suspecților din mapă. Îl ai și tu în mijlocul listei pe Ryan Red.”

Discuția asta avusese loc sâmbătă. Acum era luni și Jack stătea pe munte deasupra prăpastiei. Culmea este că Ryan Red nu avea o mașină roșie, avea o camionetă Toyota de teren khaky. Chiar se gândea dacă are rost să meargă tocmai la Wichita. Până la Wichita erau 16 ore de condus. Și totuși porni spre Wichita.

Aproape că adormise în fața casei lui Ryan Red care locuia în cartierul Haysvill, când acesta ieși din casă pe la ora prânzului luând-o spre parc. La un moment dat o luă pe o stradă aglomerată și intră într-o tutungerie, apoi intră într-o brutărie și cumpără o pâine. Jack îl urmărea cu atenție de la câțiva pași dinstanță, deși era rupt de oboseală. La un moment se opri, pentru că-i zărise privirea reflectată în vitrina unui magazin de pantofi și privirea aceea îi intră brusc în sânge simțind-o ca pe o infecție, ca pe un lichid de o densitate superioară care-i intră în vene tulburându-i sângele. Îl urmă spre casă. Intră în mașină. Închise ochii câteva secunde. Își verifică arma. Se gândi că poate ar fi mai bine să se odihnească în mașină și să vină a doua zi dimineață, dar ieși din mașină și se îndreptă spre intrarea casei.

  - Știți eu sunt polițist în Rocky Face, aș vrea să discutăm două minute dacă nu vă deranjează.

- Da, sigur că da, zise Ryan ștergându-și o umbră de unsoare din colțul gurii. Eu tocmai luam masa. Din ce oraș spuneați că sunteți poliștist?

- Rocky Face.

- Rocky Face, nu am auzit, dar poftiți în casă nu stați în pragul ușii.

Indianul păși în casă uimit de amabilitatea lui Ryan pe care-l privea acum într-o altă lumină. Amabilitatea lui de-al pofti în casă îi dezarmă întreaga motivație. Deja îi părea rău că a făcut atâta drum și atunci se gândi că mai bine dă toate cărțile pe față.

- Ați călătorit 16 ore cu mașina. Sunteți cam departe de juridisticția dv. Trebuie să fiți foarte obosit, nu doriți o cafea?

- Nu e nevoie, am să fiu cât de scurt. Bunica mea Nayla a fost ucisă acum aproape 20 de ani în casa ei de la marginea orașului Rocky Face aproape de o cale ferată de Train Killer.

-  Train Killer...

- Da este unul dintre cei mai căutați criminali din America.

- Cred că am auzit ceva la știri, zise Ryan ducând mâna tâmple și ștergându-și chelia.

- După ani de zile de cercetări, am ajuns la dumneavoastră și v-am trecut pe o listă de suspecți și indianul îi povesti totul cum ani de zile îi urmărise activitățile, chitanțele, traseul și biografia.

- Și ați ajuns la concluzia că eu sunt criminalul.

- Da, dar astăzi amabilitatea dumneavoatră de a mă lasa în casă mi-a dezarmat toate convingerile. Chiar îmi pare rău că v-am ocupat timpul cu asta.

”Mai știe cineva c-ați venit aici? întrebă deodată în gând Ryan dându-și seama că această întrebare ar fi putut fi o greșeală fatală, dar indianul ridică brusc privirea și-l privi direct în ochi ca și cum i-ar fi aruncat o săgeată. Ryan zâmbi tâmp simțind pentru o clipă că indianul i-a citit gândurile și chiar așa era, Jack îi simțise întrebarea ca o lovitură de tobă în ritualul spiritelor.

- Aveți o grădină frumoasă, zise indianul privind gardurile înalte ca o palisadă de fortăreață. Privirea îi fusese atrasă de o formă ciudată din colțul grădinii. Surprins indianul înaintă spre ea și ajunse în fața unui automobil acoperit cu o prelată.

- O, aveți o mașină roșie! zise Jack suprins simțind cum în jurul siluetei se formează o gaură neagră din care iese o lovitură de tobă ca o vibrație care absoarbe toate dimensiunile lucrurilor.

- A, nu mai funcționează de mult, este un legendar Mustang Shelby GT, zise Ryan îndepărtând cu grijă prelata lăsând să se vadă o siluetă superbă de Ford.

- Waw, dar știu mașina asta legendară a fost construită în 1967 de Carroll Shelby, spuse indianul mângâind capota ca pe o femeie.

- O, vă pricepeți.

  - Este o comoară, zise indianul râzând cu fața luminată.  Nimeni nu ar putea renunța la ea.

- Vă dați seama.

- O să-mi sun soția să-i spun că mai întârzii. Nu am anunțat pe nimeni că plec. Cred c-am să rămând peste noapte la un motel. Spuneați ceva de-o cafea.

Ryan îi puse o cafea când se întoarseră în bucătărie, dar Jack când intrase în cameră deja îi văzuse pantofii din fața ușii, fiind absolut sigur că pantoful drept e cu un inch mai mare decât pantoful stâng.

- Este cam cald aici, zise Jack scoțându-și centura cu revolverul în teacă și lăsându-l pe masă chiar în fața lui Ryan. Pot să mă duc la toaletă?

- Sigur că da, zise Ryan cu ochii la revolver. Și dumneavoastră aveți o comoară aici. Un Colt 44 Magnum Anaconda. N-am mai văzut un asemenea revolver. Pot să mă uit și eu puțin?

- Cum să nu? spuse indianul zâmbind întinzându-i arma și deodată privirea lui Ryan își schimbă culoarea, dintr-o culoare comună de om gospodar într-o culoare de ochi prin care trece un curent electric înainte de ultimul salt, după o pândă continuă și epuizantă, acum era momentul adevărului și întinse revolverul înspre indian armându-l după ce se asigurase calm că are cartuș pe țeavă. În mod suprinzător Jack zâmbi așteptându-l să ridice brațul fără să-i împiedice mișcarea, lăsându-se într-o parte pentru a-și arma lovitura, iar cuțitul de lamă vulcanică de sub mâneca dreaptă sclipi într-o rază de soare orbitor ca o explozie.

           de Cristian Biru

Cristian Biru, n. 18 august 1969 la Galaţi, a studiat la Facultatea de Litere și Științe din cadrul Universitatății „Dunărea de Jos” din Galați. Ziarist, realizator de emisiuni TV, a colaborat cu numeroase reviste literare. A publicat, începând cu anul 1997, peste zece volume de proză.  Din anul 2015, locuiește în Marea Britanie. În 2018, cartea sa „Cavalerul de nisip” (2002), a fost tradusă în limba italiană sub titlul „II cavaliere di sabbia”. În 2022, publică volumul de proză scurtă „Book Seller” la editura „Austin Macauley Publishers”.