Tot timpul din lume

(Fragment de roman în lucru)

Îl rog pe Valentin să intre în bucătărie. Nu stă cu fața la mine, s-a așezat în diagonală, ca o ușă întredeschisă. Bărbatul care face asta nu e un egoist. Daniel e ca o ușă închisă, mă vrea doar pentru el, captivă în camera lui, între pereții lui și după regulile lui.

Traducerea romanului lui Mizuki e la mine, la noi. Valentin a venit cu o sacoșă mare, din aceea de Supermarket, care aproape că umblă singură prin oraș. Râd nervos. Reușisem să pun pe mine un halat cu Snoopy. Valentin nu a râs de ținuta mea. Știe că sunt nevoită să fac tot soiul de fente ca să supraviețuiesc în lumea bărbaților, doar lucrăm amândoi la aceeași editură și cunoaștem metehnele multora. El e un tip aparte. A reușit chiar să impună o modă în sala de volei, unde ajungea destul de rar. Colegii veneau cu echipamentul în ditamai gențile de firmă. Valentin s-a dus o dată cu celebra „pungă de Supermarket” și de atunci toți au făcut la fel. Simplitatea e mult mai sexy.

Îl conduc în camera unde o să locuiască în timp ce lucrăm la traducere. Dacă o să fim amândoi de acord cu clauzele contractului de închiriere. Mai sunt chestii de pus la punct. Mă simt stânjenită în halatul meu, îmi face un semn: „E OK, știu despre ce e vorba, nu ești nici prima nici ultima, cum naiba crezi că am făcut atâția copii? Masa de călcat? Lasă, o luăm mai încolo.” Valentin s-a apucat să scoată lucruri din sacoșă.

Merg prin casă ca o pisică. Mi-e teamă că două momente potrivite nu se pot sincroniza. Iese prost, orice aș face.

M-am așezat în fotoliul muștar să-mi beau a doua cafea în liniște. La picioarele mele s-a strecurat ceva moale și cald. Mi-am adus aminte de valurile scurte ale după amiezii care furișau pietricele printre degete, acolo pe plaja din Noul Epidavros, în Pelopones. Soarele apunea și aveam cele mai lungi umbre de picioare. Soarele cald, valurile leneșe, cafeaua fără cofeină. O cafea inutilă, cum zice Daniel. Valurile mângâie și dispar, apoi revin cu o moliciune nouă. Mă gândesc să pun un cordon roșu pe fotoliul meu de culoare muștar. O să pun o interdicție, ca la muzeu. Cu ce scop? Nu știu exact. Ceea ce știu, și o spun apăsat, e că nimeni nu mai are voie să stea pe fotoliul muștar fără să-mi ceară permisiunea. Din biroul lui Valentin se aud zgomote ciudate. Sper că nu s-a apucat de zugrăvit, nu avem încă niciun contract. Încă suntem la faza de negocieri. Ar fi bine să pun un cordon roșu și peste intimitatea mea, de multe ori, de foarte multe ori, călcată în picioare.

Mă gâdilă. E ceva afânat și cald.

Lipită de picioarele mele, mă privește o pisică cu ochi verzi, verde smarald. Se alintă pe pielea mea, gâdilându-mă înfiorător, apoi se retrage și se arcuiește ca pisicile din picturile lui Pierre Bonnard. Se destramă, ca un ghem de mohair. Mă fixează iar cu privirea. Sunt a domnului care o să-ți calce din când în când tricourile, parcă vrea să spună. L-am însoțit, nu pot să-l las singur. Și oricum, amândoi aveam nevoie de o evadare.

Las cafeaua deoparte. Mâța stă la mângâiat, apoi cu o mișcare abilă îmi sare în brațe și își aranjează frumos coada pe brațul fotoliului muștar. De acum, ți-e clar al cui e, spune ea. Sau el.

Mă pun pe tăcut.

Din biroul lui Valentin se aud tot felul de sunete. Disting cartoane rupte, zgârieturi, bufnituri. Toate ivite dintr-o sigură sacoșă? Și pisica tot de acolo vine? Acum bate cuie în perete, e prea de tot.

- Valentin!

Țâșnesc ca un dop de șampanie spre camera unde e Valentin. Mâța Bonnard se bucură și se așază mai bine în fotoliul muștar. Adio cordon roșu, adio intimitate. Sau poate că asta e începutul celei mai autentice apropieri și al unei familiarități fără precedent. Mai ceva ca la pescarii de suflete.

- Valentin!

Călca. Luase din coșul de rufe o bluză de a mea. Dărâmase câteva chestii, Bonnard părăsise fotoliul muștar și torcea acum la picioarele lui Valentin. Poate că pentru ei asta însemna evadare.

Mizuki scrie cu propoziții scurte. Uneori intraductibile. Mereu mai am ceva de adăugat. Ea, nu. Femeia care cumpără un cartof e descrisă prin intermediul unui pieptăn din fildeș. Cu asta s-a spus totul. Un TOT pe care un occidental nu îl poate pricepe cu ușurință. Emoțiile sunt transferate lucrurilor, dar nu oricum, ci anumitor proprietăți ale lucrurilor. Culorii, mirosului, texturii, uneori chiar provenienței. O femeie ține un pieptăn într-un anumit fel. Gândurile ei sunt diferite de ale unui bărbat, atunci când se piaptănă.

De pe masa de călcat se ridică aburi. Obrajii lui Valentin s-au îmbujorat dându-i un aer ușor buimac. Ridică ochii din bluza mea și zâmbește.

- Ce simplu e, nu-i așa, Ana?

- Pisica e a ta? Normal, ce prostie. Cum o cheamă?

- Mâț. E motan. Avea și el nevoie de o evadare.

- Asta credem noi, dar lui îi e bine unde găsește mâncare și o pernă curată. Asta înseamnă simplu!

Valentin a împachetat frumos bluza călcată. Fruntea i s-a destins și ochii îi strălucesc. Un gând ca un fulger: cum poate să se simtă așa de relaxat departe de cei șase copii ai lui? Are și el dreptul la puțină liniște chiar dacă a lucrat la „tulburarea” ei. Din orgoliu masculin, din dragoste pentru soția lui? Poate că ea și-a dorit mulți copii, iar el, din iubire, din multă iubire, i-a îndeplinit dorința. Și acum, cu o sacoșă mare și un motan indiferent, se mută într-un birou cât se poate de ciudat.

A întins mâna după o altă bluză din coș. L-am oprit. Nu pentru asta e aici. Am văzut cum se întristează. M-am băgat ca proasta peste intimitatea lui, peste felul în care-și gestionează greutățile. El voia să calce. M-am îndreptat spre ușă.

- Nu trebuia să vii abia diseară? De la opt la unșpe, așa stabilisem.

Valentin ajunsese la mânecile celei de-a doua bluze. Nu mi-a răspuns. Mă retrag. Timp avem. Așa cum are și Mizuki.

TOT TIMPUL DIN LUME.

Fotoliul muștar, stingher, mă primește. Mintea îmi fuge la pescari și la Maria care mă tot sună. Trădătoareo! mi-ar fi zis Daniel. O trădătoare profesionistă, asta sunt. Dacă Valentin rămâne la prânz trebuie să încropesc o masă. Nu e plăcerea mea cea mai mare. Sună Daniel. Nu-i răspund.

Masa de prânz e gata. Valentin a terminat de călcat un teanc de bluze și de tricouri. Obrajii îi sunt roșii de la abur și de la foame. Caută din ochi dulapul cu farfurii. Fac oficiile de gazdă. Mâncăm în tăcere. Probabil că acasă primea trei feluri și toate calde. La mine a primit un fel de aperitiv încălzit la microunde. Mănâncă încet, savurează. Sau mai există și scenariul doi: acasă nu primea nici măcar atât, nevasta era ocupată cu hrănirea celor șase copii, cu perpetuarea speciei.

Mizuki are un capitol dedicat sexului. Scris într-un mod sarcastic. Sexul e perpetuare și abia apoi plăcere. Dacă se ajunge acolo. De să fim nouă sau chiar zece miliarde de locuitori? De ce!?

- Pentru că Dumnezeu nu se poate opri din a ne iubi, a zis încet Valentin, ștergându-se la gură. El ne trimite în lume într-un flux continuu. Umplem lumea, apoi revenim la sursa care ne-a trimis.

- Mă plictisești. Desert?

- Ce avem?

- Cafea și biscuiți. Nu am apucat să vorbim despre un plan de lucru. Avem un termen de respectat. Iar tu o familie mare de hrănit. Și un pisoi mofturos.

- Știi, m-am gândit să nu se supere iubitul tău pe mine. Trebuie să-i explici că prezența mea aici e strict profesională. Cu ce se ocupă?

- Cu bătrânii. E directorul unui azil de bătrâni. Și nu e chiar iubitul meu.

- A! Cum știi când cineva e iubitul tău?

- Asta e problema mea.

- Îl iubești?

- Nu știu exact.

- Aha!

- Într-un capitol, are Mizuki un dialog plin de exclamații. Vreau să-i păstrăm puritatea. E un text dificil.

- Am citit în brief că Mizuki gătește pește la cuptor.

- Așa se spune. E și un interviu, o să ți-l arăt. Are o viață atât de banală.

- Ca a mea, și obrajii i s-au înroșit și mai tare.

Traducerea e la mine, la noi. Nu a ajuns încă la cititori. Mă panichez.

Nu putem comunica ușor, tocmai pentru că nu reușim să intuim abisul celuilalt, neputința de a se deschide, teama, fabricată sau nu. Ne-am întâlnit pe un teritoriu al fricii care este și un teritoriu al neiubirii. Sau mai bine zis al ignoranței. Pentru că, orice am încerca, nu știm cine suntem, nici eu nici Valentin. De fapt, de aici începe povestea lui Mizuki. Cea pe care eu și colegul meu o s-o traducem în limba română.

Motanul adormise.

de Alina Gherasim

Alina Gherasim (n. 1973, București) este scriitoare și artist vizual. Este licențiată în scenografie la Universitatea Națională de Arte București (1998). Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR), Secția Pictură, București. Lucrările ei se află în colecții de artă din România, Elveția, Germania, Marea Britanie, Grecia, SUA, Italia, Portugalia. Ea a participat activ la multe evenimente de artă și a expus în expoziții personale și de grup în România, SUA, Portugalia. În anul 2016 expune la New York, RIVAA Gallery, împreună cu tatăl său, pictorul Marin Gherasim. A primit numeroase premii și mențiuni în domeniul artelor vizuale, cel mai recent fiind Premiul Fundației „Alexandru Țipoia” la Salonul de miniatură 2023, MAMCO Pavel Șușară. În domeniul literar a debutat în 2016 cu volumul „Femeia-valiză”, editura „Oscar Print”. A publicat 12 cărți (romane și proză scurtă) la aceeași editură. Dintre acestea menționăm: „Colonia de cormorani” (o vedere în „zbor de pasăre” asupra lumii contemporane), „La Socrate” (sau rădăcinile aeriene ale celor care trăiesc departe de locul natal), „Tăcerea” (de la Vechiul Testament la lumea de azi) și „Plămânul de mătase” (o colecție de povești de dragoste). Scrierile sale au generat, de la început, cronici și recenzii pozitive. Subiectele ei principale sunt lumea contemporană, femeia în lumea noastră, natura umană și crizele ei, iubirea, singurătatea, căile spirituale, tradiția, libertatea și luciditatea. Scrie lunar articole pentru revista „Viața Românească”, la rubrica „Stil”. Publică eseuri în mai multe reviste online sau tipărite. Participă frecvent ca invitată la emisiuni la Radio România Cultural.