Tot despre călătorie

Foarte scurta călătorie de vacanță, de anul acesta, a avut darul să îmi provoace o revelație.

Cu siguranță nu am citit atât de mult ca alţii. Doar că, pentru mine, nicio carte n-a fost doar un text parcurs. La fel cum niciun loc, niciun munte sau oraş n-au fost locuri vizitate prin care am trecut fără vreo emoţie. Desigur, nu pe toate le-am ţinut minte, dar pe toate le-am conştientizat la momentul potrivit. Ceea ce s-a întâmplat şi în cazul oamenilor, cel mai des, cu ocazia vacanțelor când te cazezi undeva, la vreun hotel sau o gazdă, mai ales pentru pauzele nocturne de pe drum. Locul și omul respectiv nu au nicio importanță deosebită în ecuația generală a concediului tău și cu atât mai puțin în cea a vieții tale. Nici chiar cei cu care îți petreci momente importante din evadarea ta de vară nu sunt demni de reținut pentru vreun motiv anume. Câți dintre noi reținem oare vocea unui ghid din muzeu, care ne explica povestea unei sculpturi sau chipul ars de soare al barcagiului care ne ducea pe o insulă frumoasă – ea, insula, fiind cea demnă de fotografiat în acel prezent, de reţinut, de amintit şi de lăudat în viitorul ce urmează să vină.

Xeronisi și Thasos în departare

Kavala, Grecia

Portul din Kavala, noaptea

Dintre atâtea mii de turişti care zilnic ori săptămânal pleacă şi vin, an după an, cu atât mai puţin ghidul, gazda sau barcagiul pot reţine chipuri, nume sau povești ale acestora. Sunt imagini şi conversații care se derulează permanent cu aceștia, dar singura lor menire este doar aceea de a produce, profitul meritat al muncii lor. Profesionalismul şi amabilitatea nu sunt deloc vreo garanţie a faptului că pentru ei, unul sau unii dintre acei turişti contează mai mult decât alţii. Câteodată, destul de rar, cei doi se recunosc. O străfulgerare le reaminteşte de situaţia identică dintr-o vară anterioară, îşi zâmbesc şi îşi strâng mâna ca doi vechi prieteni, deşi nimic cu adevărat valoros nu îi leagă. Doar faptul că – parcă – s-au mai văzut odată, în același context.

Când mi-am dat seama de asta, am încercat să dau valoare acelor momente şi nu am găsit nicio altă metodă, în afară de a le conştientiza atunci, pe loc. De a le înţelege şi de a le aprecia. De pildă am atins zidul unei cetăţi antice şi mi-am zis efectiv, în gând, că ating o construcţie veche de mii de ani, ridicată de cineva necunoscut care a pierit demult, iar pentru asta sunt privilegiat. Mi-am scufundat mana în apa unei mari îndepărtate, ori am mângâiat stânca unui munte înălţat dincolo de nori şi mi-am impus să reţin acel moment unic, pe care poate nu îl voi mai putea retrăi niciodată. Nu pentru unicitatea dată de premiera sa emoţională, ci pentru simplul fapt că poate niciodată nu voi mai putea să ajung acolo. Şi în unele cazuri câtă dreptate am avut!

Coborând din barca trasă la mal, am salutat politicos barcagiul care mă ajuta, însă după aceea, de pe chei, am întors din nou capul şi m-am gândit că, deşi ani buni de atunci înainte, el va fi tot acolo, făcând zilnic aceeaşi treabă cu aceeaşi turişti anonimi, printre care m-am pierdut şi eu preţ de jumătate de zi, eu nu-l voi mai întâlni niciodată. Atunci, în acea clipă, mi-a păsat de el şi am perceput asta ca pe un privilegiu: privilegiul de a-mi pasă de alţii, de necunoscuţi.

Cam la fel se întâmplă şi cu cărţile. Desigur, unele mi-au rămas veşnic în memorie, altele au fost uitate repede. Nu pot ţine minte tot ce am citit, dar am grijă să conştientizez mereu un pasaj care îmi place, să citesc ulterior câte ceva despre autor, în încercarea de a înțelege motivele care i-au determinat sufletul să pună cuvinte pe hârtie.

Am tratat la fel și orașele, așezările prin care am trecut. Atunci, acolo, am fotografiat conștient, în minte, măcar o stradă sau o clădire. Am umblat prin locuri unde mi-ar fi plăcut să mă nasc, altele unde mi-am dorit să trăiesc tot restul vieții, dar și unele prin care aș fi preferat nici măcar să nu trec. Cu toate acestea, văzându-mă acolo, am înțeles că orice loc, oricât de frumos sau de respingător, pentru cineva este „acasă”. Și de aceea, nu am păstrat imaginile lor doar pe hard diskul calculatorului, ci, în măsura posibilităților mele, și în minte. Mai mult decât atât, întors acasă am încercat să le cunosc mai bine, căutând informații despre ele.

Veliko Tarnovo, Bulgaria

Fortăreața Tsaverets, Veliko Tarnovo, datând de pe vremea celui de-al doilea Imperiu Bulgar

Pictură murala modernă din Catedrala Patriarhală (Tsaverets) - considerată blasfemie de către unii, prin îndepărtarea de stilul bizantin

Călătoria este o modalitate a interconectării ce caracterizează lumea de azi, iar interconectarea, la rândul ei, nu este altceva decât una dintre fațetele globalizării. Nu știu dacă pentru moment acest fenomen este sau nu benefic (cred că e puțin prea devreme și din cauza asta va ridica probleme de adaptare, atât individuală cât și colectivă), dar știu că globalizarea este necesară. Ajungem în orice colț de lume, fie că știm sau nu să trăim acolo, bolile se răspândesc cu ușurință, pe masa noastră ajung alimente pentru care nu suntem pregătiți genetic. Schimbul forțat, nerumegat de informație de orice fel ne viciază și copiem nu valorile, ci tarele altora. Pe de altă parte valorile unor comunități mai mici sau mai mari, cum sunt popoarele, se transformă sau dispar prin omogenizare. Cu siguranță acest lucru pare nociv, însă și el face parte din procesul firesc al evoluției speciei noastre. Depinde cum vom reuși să ne adaptăm.

Manastirea Preobrajenie (a schimbarii la față), sec. XIX, lângă Veliko Tarnovo

Interiorul mânăstirii

Spun că această globalizare este necesară, văzând întreaga noastră istorie, unde am pornit de la individ si am format societăți din ce în ce mai mari: familii, ginți, triburi, uniuni tribale, state, uniuni statale, tinzând în prezent către o unică societate planetară. Desigur, este foarte mult până acolo, trebuind a fi rezolvate atât multiple probleme existente, cât și cele pe care însuși procesul globalizării le ridică. Ori călătorind cum se cuvine și cunoscând lumea și oamenii ei cu inima deschisă, soluțiile vor fi mai la îndemâna noastră. Desigur, cum observa cineva (N. Rapotan, Revista Epithet, 13.082024 – „Despre Călătorie”), drumurile noastre pe meleaguri străine vor trebui să evite superficialul, snobismul, lipsa de scop și neapărat să fie însoțite de călătorii, dese și profunde, în interiorul nostru.  

Apus de soare, într-un loc complet necunoscut. Dovadă că celebritatea nu are de-a face cu frumusețea

text și fotografii de Eugen Gomboș