Timpul neiertător

Daniel Drăgan. Amintire, evocare, personaje.

Câteodată chiar cred că nimic nu e întâmplător. Unele întâlniri caută altele mai vechi, unind parcă niște puncte pe o hartă subtilă ca și când totul ar fi trebuit să aibă loc, ca și cum nu se putea altfel. Asta trebuie să fie și explicația întâlnirii mele cu doamna Cleopatra Lorințiu, soția-poetă a „prințului Tom”, așa cum îi spunea Nichita dragului de Gheorghe Tomozei. Poate faptul că Tom se trage de la Puchenii Malului cu flori, peste un deal de satul tatălui meu, nu e o coincidență. Poate că ucenicia mea la Daniel Drăgan, prietenul său de adolescență și de loc natal (Târgoviștea voievodală), nu e de neglijat. Poate chiar așa trebuia să fie: ca doamna de cultură și de poezie Cleopatra Lorințiu să își dorească un mai tânăr confrate brașovean să vorbească, la „Gaudeamus” 2024, despre dipticul liric mărturisitor al unei iubiri dintre poeți: o ea de 28 de ani și un el de 50. Și așa s-au unit, cum spuneam, niște puncte care deja existau și pe harta vieții mele și pe cea a doamnei Lorințiu. Și ce a ieșit e un soi de rudenie, apartenența simțită la o familie de spirite, la un trecut comun, un teritoriu refugiu, parte amintire, parte vis, restul inefabil și eternitate. Și evident, așa cum e normal între rude, nu ne-am mai săturat de vorbe și am spus vrute și nevrute pentru că ne-am regăsit. Unul dintre subiecte (nu se putea altfel!) a fost Daniel, dragul nostru DD. Am rugat-o pe doamna Lorințiu să îmi dea și câteva lucruri scrise pentru că (nu-i așa?) doar ce e scris rămâne. La acest ceas aniversar (domnul Drăgan ar fi avut, azi, 89 de ani) pun în ordine aceste rânduri, această cordială evocare. Poftiți:

Făcuserăm planuri, desigur, la telefon, încântați cumva de regăsire după mulți ani de absență și, mai cu seamă, doritori să povestim despre Tom, ne luam vorba din gură, cum se zice. Amintirile lui Daniel Drăgan coborau în vreme spre anii cincizeci, eu încă nu venisem pe lume, dar el și Tom erau prieteni și colegi. Două linii caligrafiate cuminte, scrise cu cerneală albastră, într-o scrisoare de Miron Radu Paraschivescu, adresată lui Tom și aflată acum în dosarele mele cu amintiri, vorbeau despre o călătorie cu trenul în care Daniel Drăgan îl vorbea de bine pe tânărul Gheorghe Tomozei! („Când m’am întors de la Bălcești am cunoscut în tren pe un tânăr coleg de-al tău, Daniel Drăgan, cu care am vorbit de tine. Mi-a spus, spre bucuria noastră, că ești un tip foarte bine și talentat, și arăta o mare stimă față de tine că nu te’mbulzești la publicat. Bravo copile! Așa să faci mereu! Să cauți să fii exigent cu tine și să nu cedezi în fața redacțiilor numai de dragul de a’ți vedea numele tipărit”. – Fragment din scrisoarea lui Miron Radu Paraschivescu  către Gheorghe Tomozei, 8 octombrie 1953, 0rașul Stalin, adică Brașov).

Tinerii cursanți de la Școala de literatură „Mihai Eminescu” (1952-1953). „Cred că cel cu șapcă pe-o ureche ar fi Daniel” (rândul din mijloc), spune doamna Lorințiu. Se pare că îi plăcea, încă de atunci, să poarte ceva pe cap (foto din arhiva Cleopatrei Lorințiu)

Eu recompuneam din frânturi o atmosferă, un timp despre care mai auzisem, mai citisem și care, în mod ciudat, exercitase o fascinație anume asupra mea.

(Paranteză, explicație personală. Mama, Eleonora Leonte, elevă la liceul de fete din Fălticeni, colegă de clasă la școala paralelă de băieți cu Nicolae Labiș, fusese și ea propusă spre admitere la Școala de literatură căci dovedise calități literare, dar până la urmă dosarul îi fusese respins ca fiică de chiabur. Se înscrisese la Drept, la Iași, unde după un an fusese exclusă sub același motiv de dosar, obișnuit de altfel în epocă.

Bunicul meu, Leonte Constantin din satul Probota, nu fusese chiabur, ci pădurar și își dăduse de bună voie tot pământul ca să își protejeze cei nouă copii, dar asta, se pare, nu mai contase. Erau vemurile cu duba neagră care venea noaptea și îi ridica. Mama ratase școala, iar cealaltă fată aleasă fusese Mihaela Monoranu. Aveam să ne întâlnim peste 30 de ani, în redacția revistei „Luminița”, unde scriitoarea de literatură pentru copii era angajată ca redactor și avea să se poarte foarte frumos cu mine, evocând întâmplarea selecției. Așadar, mama mea Eleonora, ratase drumul de-a fi fost colegă de clasă cu Labiș, Daniel Drăgan și Gheorghe Tomozei. Nimic nu prevestea faptul că, peste 33 de ani, la brațul lui Tomozei aveam să pășesc în Oficiul de stare civilă al sectorului 2).

Paranteză închisă. Zic, amintirile lui Daniel Drăgan mă interesau, aveam atracție spre recompunerea acelui timp și a acelui cerc despre care în general se spuneau prin presă fie răutăți, fie aiureli. Acel experiment proletcultist făcut după model sovietic în care după o selecție vagă de aptitudini și dosar, tinerii epocii erau școliți, cu bune și cu mai puțin bune, în frumoasa clădire Toma Stelian din Kiseleff, pe care, la început de secol, ilustrul avocat o lăsase de bunăvoie statului român.

...Așadar ne promisesem să ne vedem, să ne auzim și să lucrăm la acel puzzle („Să ne grăbim, Cleopatra, cu întâlnirea!”, zicea el).

Mi-a trimis cartea lui „Subreta”, prin poștă, la redacție. Am citit și am scris și am publicat... pe vremea aceea mă amăgeam ca redactor-șef al unei publicații săptămânale cu un tiraj minuscul, dar cu apariție pe hârtie, ceea ce, ființei demodate care sunt, i se părea un triumf, o rezistență (păstrez o parte din colecția „Zaman”, în limba română, pe șifonier; partea postată pe net a fost suspendată, ce fusese stocat acolo a dispărut. Câtă irosire!).

În roman, Daniel Drăgan făcuse din Tomozei un personaj, nu doar prieten adevărat, ci și raisonneur! Îți dau un decupaj din cronica pe care am publicat-o atunci:

  „Al doilea personaj, într-un fel raisonneur, care apare în carte, prin câteva întâlniri sporadice, întâi prin amiciţia de juni preadolescenţi la Târgovişte, apoi prin aceea de colaboratori tineri la ziarul local, în sfârşit colegi la celebra Şcoală de literatură Mihai Eminescu, este chiar Gheorghe Tomozei. Se simte o prietenie tandră, pe care Tom însuşi o evoca adeseori cu drag în ultima parte a vieţii, când traseele de viaţă îi despărţiseră şi se vedeau rar.

În anul de pedeapsă petrecut la Braşov, celebrul oraş Stalin, autorul îşi descrie golgota zilnică prin scrisori închipuite trimise prietenului Tom: E o convenţie de rememorare, căci acele scrisori nu au putut fi scrise niciodată şi, evident, avem nevoie de convenţia literaturii, cea care trebuie să reconstituie scene de viaţă, fapte şi întâmplări. În totul, cartea are o prospeţime şi o naturaleţe a povestirii, un fel de a amesteca râsu-plânsu şi o capacitate de a da încredere, calităţi care o fac o lectură foarte plăcută. Am apreciat aceste lucuri, sunt calităţi devenite rare, puterea de a povesti fluent, cu farmec, de a amesteca amărăciune şi umor, suav şi metaforă exact cât trebuie şi, mai cu seamă, capacitatea de a depăşi cu serenitate durerile, indignările, ranchiunile, umilinţele. E uşor să zici «fii bun!» şi e atât de greu, chiar să fii…”

Tom apăruse benefic în viața lui Daniel. Devenise amintire și personaj. Tom apăruse, la o distanță de 33 de ani și în viața mea, luminând cu umbra genelor lui șăgalnice, un timp.

Nu s-a ales nimic din planurile noastre, ale lui Daniel și ale mele, acelea de-a scrie despre un timp și despre colegi. N-am ajuns la Brașov. Ziarul s-a desființat. Peste timp, a apărut Laurențiu pe radarul prieteniilor și al reamintirii și iar am început să facem planuri.

Avea dreptate Daniel Drăgan. Să ne grăbim cu întâlnirea. Și Tom avea dreptate. Are dreptate și Laurențiu-Ciprian Tudor care le păstrează  vie memoria, într-o vreme a indiferenței și uitării și între oameni cărora nu le mai pasă, totuși el a scris o admirabilă carte-mărturie cu Daniel Drăgan. Numai timpul, timpul ăsta, nu are deloc dreptate.

Cleopatra Lorințiu

Da, să salvăm poveștile, să devenim povești. Să căutăm oamenii cu povești așa cum căutăm comori și parcuri. Sunt bucuros că azi, de aniversarea lui DD (nu îmi place cum sună comemorare) am această mărturie a prieteniei, am această mică fereastră către un timp în care prin literatură se putea trăi, se putea rezista, se putea visa. Era o salvare și de aceea oamenii au iubit-o sincer. Mulțumesc, doamnă Lorințiu!

Laurențiu-Ciprian Tudor

Daniel Drăgan, în ultima perioadă a vieții, la un eveniment la Muzeul „Casa Mureșenilor”.