Tablou povestit

Agapa

Dintre toate lucrurile vechi din casa bunicilor pe care mama le-a păstrat cu o nedezmințită iubire, aproape cu un soi  de venerație – poate și în virtutea unei obișnuințe moștenite, aceea de a conserva cu grijă în cufere, șifoniere, bufeturi, ori în sertarele scrinului sau prin cotloanele podului tot ceea ce ține de istoria și trecutul familiei, agoniseală care în anii din urmă, intrând în mare parte sub stăpânirea cariilor și moliilor, s-a reîntors la starea primordială de pulbere – singură, fotografia cea mare în sepia pe care am numit-o Botez la Câmpina, umplând cu prezența ei un întreg perete în camera din față, continuă să mă fascineze cu aceeași forță dintotdeauna, proiectându-mă, ori de câte ori o privesc, în chiar miezul acelei clipe din trecut pe care a imortalizat-o.

Clipa cea repede prinsă pe o peliculă fotografică – precum insecta în transparența boabei de chihlimbar – mă obsedează de ani de zile, atrăgându-mă misterios în lumea ei, a unei realități rămase pentru mine încă vie. Asemenea unei bucăți de basorelief, acest fragment de umanitate îmi răscolește necontenit imaginația, îndemnând-o  către reconstituirea  întregului. Afară, la umbra unui tei, o masă lungă la care stau înșirați comesenii pe două șiruri: unii în picioare, alții pe scaune; bătrânul cu paharul ridicat, alături de femeia cu basma ce ține-n brațe nou născutul, centrează compoziția; tolăniți pe jos, pe o velință, celălalt grup – al copiilor; în colțul din stânga, sus, părând a face corp comun cu propriile lor instrumente – un țambal, o vioară și un contrabas – se ițesc lăutarii.   

După ce fotograful și-a desfășurat echipamentul, fixând trepiedul în așa fel încât să-i cuprindă pe toți în raza obiectivului său, și a terminat de dat ultimele detaliile de regie, murmurul vocilor bărbătești, râsetele înfundate ale femeilor, goana copiilor în jurul mesei, mișcarea de du-te-vino a Martelor, aducând la masă bucatele aburinde, ultimele acorduri din romanța la modă pe care tocmai o îngânau lăutarii, plânsul sacadat al unui copil, toate s-au stins brusc; undeva,  în depărtare, s-a mistuit fluierul prelung al unei locomotive, în timp ce, de sub cristalul ceasului lui tata mare, din buzunarul de la piept, mareea invincibilă a secundelor și-a oprit curgerea. Un zâmbet ici, o grimasă colo, mirarea din ochii copiilor, ocheada discretă a unei tinere către vecinul ei, nostalgia reținută din privirile celor mai în vârstă, fabula unei glume întârziind pe buzele cuiva, iată-le pe toate încrustate în memoria peliculei. O apăsare de buton și viul vieții s-a mutat în nemișcare, iar culorile spectrului s-au sublimat în monocromie.       

Singurele amănunte păstrate de mama sunt acestea: șeful gării din Câmpina, prieten cu tata mare, îi invitase pe bunici la un botez; petrecerea a fost chiar în spatele gării – se și vede-n poză clădirea cărămizie rămasă până-n ziua de azi.

Îmi privesc bunicii din fotografie – două siluete între alte siluete care s-au întâmplat să fie fotografiate într-o zi de vară a anului 1930.  Mama mare șade în capul mesei pe latura din dreapta. Privirea ei melancolică  pare a caută undeva, în adânc; în spatele ei, în picioare, tata mare, cu chipul  jovial, plin de vitalitate și inteligență, spiritual – în sensul umorului, cu o nezdruncinată încredere în viață. Se întorsese din prizonierat, se însurase din dragoste, atelierul de croitorie creștea, începuse construcția fabricii de var, visa să aibă copii, vremurile erau stabile, oamenii de omenie...

M-am întrebat de-a lungul anilor, în timp ce pictam obsesiv una și aceeași imagine, cea a Botezului la Câmpina, cine sunt tinerii mei bunici în sepia – Gheorghe și Maria – care în ziua aceea de demult, așezați în umbra răcoroasă a teiului, în mijlocul bunei dispoziții unanime, s-au bucurat poate cu toată ființa lor, simțind că timpul nu există iar ei sunt nemuritori.

Tot ce-am obținut până acum, după multe încercări pe pânzele mele, este o reprezentare care mă duce cu gândul la o insulă umană, în care siluetele copiilor, tinerilor și bătrânilor din fotografie au devenit un corp unic, iar trăsăturile personale s-au unificat într-o expresie comună, așa cum apare în icoane și fresce; unde prezentul a dispărut și ziua de mâine nu vine niciodată.

Și parcă de cealaltă parte a timpului, din lumina neînserată a zilei de vară, aud din nou larma copiilor alergând în jurul mesei, romanțele îngânate de lăutari sub teiul bătrân, râsetele, vocile, veselia comesenilor încrezători în viață, în vremi, în destinul lor; și pe bunicii mei îi aud șoptindu-mi: Agapă este un alt nume pentru Împărăție.     

de Livia Iulia Bălan