Stéphanie Coste

Cea de-a patra propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Stéphanie Coste, „Le Passeur” (Călăuza), apărut la ©Editura Gallimard în 2020.

Stéphanie Coste, fiică de militar francez, este născută în 1977. A trăit până la șaptesprezece ani „în exil”, cum spune ea, în Africa, în Senegal și Djibouti, apoi a locuit mult timp în Anglia, la Londra, și acum în Portugalia, la Lisabona.

Simona Ferrante: Pe Stéphanie Coste am întâlnit-o la salonul de carte de la Hermillon, în octombrie 2022. Am vorbit cu ea despre exil, despre cel al românilor după Revoluție. Mulți dintre ei au plecat în căutarea unui tărâm al făgăduințelor, dar nu pe mare, ca în cartea ei, ci pe Dunăre, și s-au numit frontieriști. Mi-a făcut o dedicație pe romanul său, care a fost laureat al Festivalului primului roman de la Chambéry, în luna mai, a aceluiași an. M-am îndrăgostit de el de la primele pagini, poate pentru că vorbește despre exil și dezumanizare și pentru că este în natura umană să creadă până la capăt în triumful binelui asupra răului, dar mi-a plăcut și pentru stilul narațiunii, de o plasticitate plină de relevanță. Într-un interviu, autoarea povestește că tatăl său fiind militar, a locuit în baze militare într-o anume izolare în care cărțile i-au fost un companion esențial. A citit cu predilecție literatură de călătorie, scrisă în principal de autori bărbați, ceea ce i-a imprimat, spune ea, un stil al scriiturii mai masculin, plin de forță.

„Le Passeur” (Călăuza), apărută la ©Editura Gallimard în 2020, este prima sa carte. A obținut, în afară de premiul de la Chambéry, premiile Prix de la Closerie des Lilas și Prix littéraire du Barreau de Marseille, în 2021. Născut din tema exilului, romanul povestește istoria unei călăuze, un traficant de ființe umane lipsit de sentimente, de moralitate și de umanitate. Seyoum este șeful uneia dintre cele mai mari rețele de contrabandă de pe coasta Libiei. Deosebit de cinic, îi consideră pe emigranții care își pun viața în mâinile lui ca pe niște turme de vite. Singurul lucru de care îi pasă sunt banii lor. Împreună cu subalternii și acoliții săi, intermediază trecerea frauduloasa a frontierei maritime pentru cei care vor să plece clandestin dinspre țările Africii, spre Italia. Dar, în acest proces de dezumanizare a personajului, se aprinde un licăr de umanitate. Una dintre persoanele care se îmbarcă pe navele lui, Mahida, este marea sa iubire din perioada în care era încă un tânăr inocent, în țara sa de origine. Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva opresorului și nu a victimelor, ceea ce a și constituit, după cum afirmă scriitoarea în interviu, o mare dificultate, aceea de a intra în mintea unui astfel de personaj abject. Întrebarea pe care o pune naratoarea este în ce circumstanțe și din ce motive cineva poate bascula de partea cealaltă a demnității umane. Romanul redă scene zguduitoare, dar, în același timp, are o imensă forță revelatorie.

„Le passeur” - Stéphanie Coste © Editions Gallimard, Paris, 2020

Călăuza

Capitolul unu

 Zouara, Libia, 15 octombrie 2015

Speranța este materia primă a comerțului meu. Cât timp vor exista deznădăjduiți, plaja mea va vedea debarcând găini cu ouăle de aur. Găini suficient de debile încât să viseze la zile mai bune pe malul de vizavi.

M-a surprins numărul imens al celor care au ajuns de la Khartoum și Mogadiscio săptămâna trecută. Nu prevăzusem că atât de mulți vor ține piept Saharei. În general, împreună cu racolerii, calculăm la fix; dacă pleacă cinci sute din Somalia și din alte părți, mai puțin de jumătate vor atinge Libia. Nu vor putea evita traversarea deșertului, moartea apăsată pe gâtul lor ca o nicovală. Mor mai mulți în cuptorul dogoritor al mirajelor decât pe marea liniștită. Disperarea de a supraviețui le dă din ce în ce mai multă forță.

Andarg trebuie să livreze, astăzi sau mâine, vreo șaizeci de eritreeni în plus. Sudanezii și somalienii sunt deja prea numeroși față de capacitatea navei. Am fost prea lacom, știu. Am vrut să-mi umplu buzunarele pentru ultima traversare a sezonului. Croazierele Seyoum își închid porțile iarna, ducă-se naibii. Iată ce mi-am spus. Neglijența asta îmi va strica reputația, în final. O reputație construită în zece ani de muncă și trădări diverse. Concurența își bate joc, ca și mine, de responsabilitățile pe care le are. În consecință, eșecurile s-au ținut lanț de la Tripoli până la Zouara, și începe să se afle. Coasta a devenit o groapă de orduri nu tocmai banală. Vântul recentelor naufragii a umflat zvonul. Și din Sudan până în Somalia a sădit o sămânță de neîncredere. Pentru moment, candidații la himera Italiei abundă încă. Dar va trebui să avem grijă.

- Seyoum! Seyoum!

Ibrahim m-a făcut să tresar. Îmi tremură mâinile. Un tic recent îmi face maxilarul să pocnească. Am rumegat prea multă catha aseară, am mărit dozele, mănunchiul cotidian nu-mi mai era de-ajuns. L-am terminat aproape complet. Noroc că Andarg a făcut plinul în Etiopia când aștepta livrarea eritreenilor la frontieră. Când mă gândesc la gustul amar al foilor, salivez ca un animal care își așteaptă tainul. Petrec din ce în ce mai mult timp dospind în spatele cabanei. Excesele astea mă fac apatic, dar și gata de atac. Ochii îmi sunt injectați tot timpul de sânge și nebunie. Încep să mă bag în sperieți singur, trebuie să mă controlez. Ibrahim mă strigă din nou. Mă extrag de la umbra palmierului. E cald încă, chiar dacă seara se va lăsa într-o oră. Prefer să zac pe felia asta de nisip decât la depozitul unde îi parchez pe migranți înainte de traversare. Sudanezii și somalienii care sunt îngrămădiți acolo nu mai au nimic de înfulecat de ieri. Le dăm doar un pic de supă ca să-i ținem în viață. Unora li se citesc pe figură premisele revoltei. Le recunosc imediat. Pun să-i bată pe vreo trei patru în fiecare zi ca să mențin ordinea: epuizarea câștigă întotdeauna, frica îi termină. Se îmblânzesc rapid.

- Seyouuuum!

- Da, Ibrahim, aici sunt. Ce se întâmplă? A sosit încărcătura cu eritreeni?

Dă buzna peste mine cu sufletul la gură.

- Nu, nu încă. Tocmai am vorbit cu Andarg mai înainte. Camionul și-a dat duhul ieri după-amiază aproape de Houn. Un pietroi pe șosea. Au o jumate de zi de întârziere. În schimb, prietenii tăi, paznicii de Coastă libieni, sunt aici. Adică, pe plajă. Vor să îți vorbească.

Ce să-ți spun, ce prieteni! Lipitorile astea mi se agață de gât și se îndoapă cu banii mei de patru ani. Storc și de la celelalte clanuri de pe întreaga Coastă până la Tripoli. Tipii ăia chefuiesc în fiecare zi pe mormântul lui Kadhafi în timp ce își sorb ceaiul. Mersi amice pentru haosul pe care l-ai lăsat în urma cadavrului tău! Mă apropii de Ibrahim. Îl depășesc cu mai bine de jumătate de cap.

- Ce vor cu mine? Nici n-au trecut două săptămâni de când au venit să-și ridice plicul. Am convenit că plătește două traversări. Spune-le că nu sunt aici.

Ibrahim se leagănă pe picioarele descărnate. Îmi evită privirea, fixând un punct în mijlocul pieptului meu. Corpul lui, un sac de oase noduroase, transpiră de frică. Își cocoșează umerii din reflex. Sudanez din Malakal, era adolescent când a ajuns în portul Zouara, cu un film oribil ce se i derula în cap fără încetare, frații și mama lui murind unii după alții în Sahara. La fel ca într-un joc video, unde ultimul rămas în viață învinge. N-a câștigat ultima rundă a partidei: să atingă Eldoradoul italian. Furtuna a deviat și a răsturnat corabia pe malul greșit, la douăzeci de kilometri de Zouara. Înapoi în infern! Era una dintre bărcile mele. Ibrahim n-a mai încercat să traverseze. Îl tolerez pe lângă mine de când a eșuat la ușa mea, jigodie fricoasă și loială, cramponată de picioarele mele. Termină prin a-mi spune, cu ochii fixați tot în același punct imaginar:

- Nu știam că nu vrei să îi vezi. Le-am spus că ești aici. Îmi pare rău, Seyoum.

- Cară-te de aici, cu mutra ta de escroc, mă exasperezi. Spune-le că vin, dar mai întâi trebuie să vorbesc cu Andarg. Fă-i să aștepte în cabană și servește-i cu o cană cu ceai.

O șterge rapid ca să evite o eventuală palmă. Mă îndepărtez de cabană târându-mă. Îmi simt creierul explodând în fiecare zi tot mai devreme de la lipsa de drog. În trecut, semnele apăreau înainte de asfințit. Acum apar după-masă, fără motiv precis care să le declanșeze. Le ignor cum pot. O senzație de vomă îmi urcă în gât. Înghit cu greu. Greața urcă cu o treaptă. Pielea mea păstrează  încă emanația exceselor de ieri seară, acreala sucului de catha  fermentat în gură, amestecată cu putoarea ginului cumpărat la negru din care beau litri întregi. Scot telefonul din buzunar și îl sun pe Andarg. Trebuie să fac mai multe tentative ca să obțin conectarea.

- Unde ești? Când ajungi exact?

- Ah, Seyoum! Ce bătaie de cap! Camionul ne-a lăsat baltă, două roți în același timp, la douăzeci și cinci de mile de Houn. Și Zaher nu luase decât o roată de rezervă înainte de plecare. L-am trimis pe jos la Houn ca să mai caute una. De asta am pierdut groaznic timpul. În plus, doi bătrâni au murit între timp. Ajungem mâine dimineață, cel mai târziu.

Houn, la încă șase sute de mile de Coastă.

- Sudanezii și somalienii macerează în depozit de zile în șir! Iar eu le am pe cap pe nemernicele astea de gărzi de Coastă libiene care au venit din nou să adulmece pe aici. Noroc că am ascuns barca. Ai cumpărat o marfă încă și mai proastă ca data trecută, ce naiba ai făcut?

Îmi pare rău că l-am lăsat să negocieze cu Mokhtar în timp ce eu încheiam afaceri la Tripoli. Pescarii din zonă ne vând la prețuri delirante material de aruncat la gunoi. Mokhtar e cel mai stricat dintre ei, dar suntem obligați să apelăm la el.

Cunoaște o grămadă de planuri ca să punem mâna pe carcase de tot felul chiar și când ceilalți nu mai au nimic de oferit. E mai ales expert în arta escrocării. Tipul ăsta stă așezat pe un munte de aur și de cadavre. Andarg, cu blândețea lui, nu le ține piept. Îl aud cum scuipă. Îl simt în defensivă.

- Nu-mi fă scandal! Ori plăteam prețul pentru porcăria asta, ori n-aveam nimic. Nu mai există suficiente vapoare la sfârșit de sezon pe piață, știi la fel de bine ca mine. Nu aveam de ales.

- Mokhtar e o lichea, va trebui să ne mișcăm ca să găsim alți furnizori.

Andarg lansează un al doilea scuipat la distanță.

- Tocmai, era sudanezul care voia să te vadă ca să vorbiți. L-am întâlnit când erai la Tripoli. Am uitat să îți spun. Dar bun, esențial e că am găsit o barcă pentru traversare, nu?

Comerțul a explodat în ultimii ani. În timpurile bune, cu zece mii de dolari se putea cumpăra un vapor și multe contacte de racoleri. Eram eu și încă vreo câțiva care dețineam monopolul. De când i-au tăiat gâtul lui Kadhafi, concurența n-a încetat să se reverse, lepădături care vin să profite de haosul local și să-și facă parai pe fâșia noastră. Toți tipii ăștia care se improvizează în călăuze urcă prețurile vertiginos. Până și la Tripoli devine dificil să cumperi un vas de pescuit. Pescarii se umplu de bani și nu mai au nevoie să plece pe mare. Din fericire, din partea Guvernului, în afară de gărzile de Coastă care sunt lacome, până acum avem cât de cât liniște. Dar abia aștept să termin cu ultima traversare, doar așa ca să pot să mă gândesc în pace la noile tendințe și să mă odihnesc. De altfel mă și simt secat dintr-o dată. Picioarele mi se înmoaie pe nisip. Mă împiedic de o scândură pe jumătate îngropată și cât pe ce să-mi rup gâtul. Mă sprijin în braț și îmi scrântesc încheietura. Unde mi-am lăsat mănunchiul de catha? Mă trece un frison, deși mor de cald.

- Seyoum, mă auzi? Alo? Alo? S-a întrerupt?

Cuvintele lui Andarg îmi zbârnâie în timpane. Angoasa și halucinațiile lui îmi sar în față dinapoia palmierului. Iau telefonul de la ureche. Cerul se întoarce pe dos. Plaja devine tavan. Mă simt complet dezorientat. O salivă groasă îmi lipește buzele. Muște colcăitoare mi se adună în fața ochilor plesniți, încercând să îmi intre în orbite. Tușesc cu forță ca să relansez bătăile inimii, îmi dau o palmă. Cerul și plaja revin la locurile lor. Andarg continuă litania. Strig la el:

- Nu mai pălăvrăgi atâta! Trebuie să urcăm încărcătura cel mai târziu poimâine. Se anunță furtuni și vânturi contrare în următoarele zile. Nici nu se pune în discuție ca tipilor să li se facă frică și să  refuze să  mai traverseze!

- Ok, accelerăm. Apropo, în afară de cei doi bătrâni de ieri, opt au căzut din camion pe partea sudaneză, așa că dacă totul se petrece cu bine până mâine, vor fi patruzeci și cinci.

- Patruzeci și cinci prea mulți, dacă ținem cont de epava de care Mokhtar s-a debarasat. Hai, mișcați-vă fundul! Să nu vă opriți nici măcar să vă pișați. 

Închid și  mă îndrept spre coliba de pe plajă unde porcii ăștia de gărzi de Coastă  mă așteaptă. Pantofi distruși și haine sfâșiate sunt răspândite peste tot pe nisipul alb, cu marea turcoaz pe fundal. N-au curățat mare lucru după ultimul naufragiu. Mai eficient se adună pe costa italiană sticlele de coca-cola goale și ambalajele de sandviciuri. Mă apucă râsul când mă gândesc. Pe malul apei, un rest de barcă spintecată varsă un morman de alge putrezite. Remarc un fragment dintr-o jucărie roz rămasă captivă în interior. O pală de vânt ridică magma și scoate la lumină chipul unei păpuși. Algele îmi invocă niște insecte dezgustătoare care au devorat totul în afara acestui cap din plastic. O nouă adiere de vânt poartă pungile mai încolo. Parcă ar fi niște baloane de toate culorile explodate după o petrecere. Un nor apărut de nu știu unde ascunde soarele și îmi amintește de furtuna anunțată. Să stea liniștită, în următoarele două zile! Dacă nava e să se răstoarne, măcar să se răstoarne pe malul din față.

De când am demarat afacerea, acum zece ani,  de fiecare dată cumpăr bărci sau zodiace pentru fiecare traversare. Unii concurenți nu știu, dar randamentul financiar e superior, și sistemul acesta implică mai puține riscuri pentru oamenii mei. Parcurg doar primele mile ale traversării cât să pună barca pe direcție. După aceea e suficient să trântească un GPS în mâinile unui pasager explicându-i că e tot drept înainte. Eu îmi recuperez oamenii cu zodiacul și pentru restul, Dumnezeu cu mila! De data aceasta, din cauza previziunilor meteo, estimez la două șanse din zece succesul expediției. Riscul e să mă trezesc cu o sută cincisprezece tipi morți pe conștiință, dar ăsta e business-ul. După ce mi-am plătit oamenii, călăuzele din Sahara, vaporul și alte chestii, n-o să-mi bag picioarele într-un beneficiu de o sută de mii de dolari.   

*catha - Khat, qat sau kat, este un arbust din familia Celastraceae, originar din Yemen și Etiopia, a cărui cultivare s-a răspândit în Arabia (în special în Yemen) în jurul secolului al XV-lea. Este consumat de locuitorii acestor regiuni care mestecă îndelung frunzele pentru efectul lor stimulant si euforic comparabil cu cel al amfetaminei. (Wikipedia)

Traducere de Simona Ferrante

Autograful autoarei:

„Hermillon, 8 octombrie 2022

Pentru Simona,

Vă doresc o lectură plăcută, chiar dacă este poate un pic sumbră. Dar sper că veți vedea această rază de lumină, partea infinită a umanității din fiecare dintre noi...

Cu prietenie, Stéphanie Coste”