Sensul vieții

Totul s-a schimbat în ziua când am găsit lângă cămășile mele proaspăt spălate, o găleată de plastic absolut oribilă. Am dus-o în mijlocul casei. Arăta ca o gaură albă în timp și se potrivea ca nuca în perete.

Câinele a încetat să adulmece bucătăria unde de obicei intra și cu greu se urnea de acolo, a ocolit găleata albă, a mârâit la ea și în scurt timp a început să o împingă cu botul, făcând un zgomot sinistru până mi-a făcut creierii zob. Când n-a mai putut să o scoată dintr-un colț al camerei, s-a dat înapoi, a privit-o supărat și a urlat cu ochii închiși.

Atunci am știut că nu-i a bună cu găleata aia și mi-am băgat și eu nasul în ea.

Pe fundul ei erau câteva degete de cenușă, culmea, am știut că era cenușa mea pentru că mirosea ca mine și de aia urla câinele. Oricum era derutat și mă lingea în disperare pe picioare de bucurie că mă vede vie.

Și în clipa aceea mi-a trecut prin cap așa, ca o sclipire, că dacă ascund găleata cu cenușa mea, n-o să mai mor încă o dată, pentru că acolo eram deja moartă, nu? Și nu trebuia să-i dau cuiva ideea să umple găleata cu mai multe morți de-ale mele, că poate deschid o poartă într-un timp în care mor definitiv.

Așa am făcut, am ascuns-o în dulap și mi-am văzut de treabă, mi-am văzut de scris.

În fiecare noapte simt că îmi iau foc degetele, ard și mă pomenesc fără mâini. Nu mă doare, adorm visând că tot ce-am atins se preface în cenușă. Dimineața, găleata e mai plină, câinele urlă în fața dulapului, iar eu cred cu tărie că moartea s-a mutat în găleata de vopsea lavabilă. Și mai cred că acolo nu sunt numai morțile mele, sunt și toți prietenii mei, cunoștințele, rudele pentru că de acolo aud voci pe care le cunosc.

Uneori cenușa e roz și încearcă să iasă afară sau răsuflă de parcă ar fierbe în clocote mici, alteori e verde, atunci când se întețesc vocile și eu încerc să-mi dau seama ale cui sunt.

După culorile cenușii din găleată, eu știu când se va întâmpla un prăpăd, o molimă, un război, un cutremur sau o nebunie generală și alerg cu sufletul la gură să dau de veste lumii.

Când întâlnesc pe cineva, care mi se pare dubios, mă duc repede și mă uit în găleată. De cele mai multe ori îl văd printre morți ținându-și hainele în brațe, și nu-mi mai este nici silă, nici milă. Nu mai contează, tot acolo ajunge.

Lumea a început să mă arate cu degetul, ghicitul în cenușa morții nu-i credibil, e pentru balamuc sau e curată înșelăciune. De mila câinelui nu m-au internat la nebuni. De mila lui, să nu rămână singur, nu mai spun nimănui că locuiesc de mult într-o găleată albă închisă într-un dulap.

Când închid ochii, cerul se schimbă cu pământul. Și creierul meu e în mare dilemă: să rămână în craniul care se agită împreună cu oasele pe câmpul de nori, sau să se cuibărească în cenușa morților mele din găleată? Ar mai putea să se agațe de-o creangă de măr care atârnă de sus în jos, împreună cu fructe cu tot, normal, și să pară un măr încrețit, bătrân, mâncat de viermi înainte de vreme. Un copac plin cu creiere zbârcite, coapte care ar sta să cadă în capul unui alt Newton și care ar descoperi cum e treaba cu moartea și găleata de lavabil.

E ciudat că, atunci când murim, stăm toți unii peste alții în munți de schelete, că stăm încremeniți, disperați, că nu știm ce se întâmplă cu noi, acolo jos, în cenușă, că ne uităm după părul nostru, pielea, în fine, după inimile noastre despre care noi credem că pulsează în copaci înfloriți și de fapt ele pulsează de când se nasc în cenușa unui univers cât o găleată și unde toți așteptăm foarte cuminți să se întâmple ceva.

De acolo văd râurile cum trec o vreme pe deasupra capului, peștii care înoată acolo unde era odată cerul, caii care pasc de-a-ndoaselea iarba crescută invers. Așa se vede de la mine din găleata de lavabil.

Mă aștept, la un moment dat, să-mi pice toate astea în cap și să strivească totul, totul să se ducă naibii, cer și pământ, eu, adică scheletul meu și venele mele sidefii bătute de vânt pe care chiar acum se găinățează niște vrăbii.

Niște vrăbii supărate.

Și n-am găsit încă sensul vieții, am îngroșat doar cenușa din găleată, atât!

Dorm, încă e totul răsturnat, de la un timp m-am obișnuit, încerc să-mi scot piciorul de sub alte schelete la fel de mirate ca mine. E dimineață, câinele cască, își arată măselele albe. Mă caută, ciulește urechile, ochii i se îngustează când miroase dulapul în care stă găleata.

Ușa se deschide și apare Marinela, are sânii mari și voluptuoși, pantaloni de vară subțiri lipiți deja de fundul rotund și tare. Marinela deschide dulapul, ia mopul, toarnă apă în găleată și spală cu mine și cu toți morții, pe jos.

de Doina Roman