Volumul „Alb” [1] este cea mai recentă carte tradusă în limba română a foarte cunoscutului autor-scriitor francez Sylvain Tesson, care în felul sau unic și inconfundabil continuă o lungă tradiție a reporterilor francezi, inițiată încă din perioada interbelică de Albert Londres. Tatăl lui, Philippe Tesson (1928-2023), a fost o figură interesantă a spațiului public și mediatic francez. Ziarist, cronicar de teatru pentru radio și televiziune, în anii 1960-74 redactor-șef al ziarului Combat (organul de presă al Rezistenței franceze), a fost și fondatorul ziarului Le Quotidien de Paris. Tesson ne-a vizitat inclusiv pe noi, realizând un documentar despre lipovenii din Delta Dunării, cunoscută fiind rusofilia sa. Într-o lume din ce în ce mai sedentarizată, în ciuda concediilor exotice, călătoriile lui Tesson fascinează...pentru că sunt sărite de pe fix, atipice, deosebite și încearcă să readucă în atenția publicului vechiul tipar al călătoriei – folosind propriile picioare (în mare măsură). De altfel, după accidentul grav pe care l-a suferit încercând să se cațăre pe fațada unei clădiri din Chamonix, căzând de la zece metri (a suferit multiple fracturi, fiind plasat și în comă artificială), Tesson și-a revenit numai pentru a o lua din nou la drum, tăind Franța în două, de jos în sus, scriind evident o altă carte („Sur les chemins noirs” – 2016).
Alb este un elogiu adus zăpezii (pentru noi, din ce în ce mai mult o utopie, nu am mai văzut-o de ani buni, nici măcar pe la munte). În intervalul a patru ani (din 2018 până în 2021) Tesson, împreună cu doi amici, a avut ambiția și puterea să străbată, în mare măsură pe schiuri, Alpii, de lângă Nisa trecând prin Elveția, prin Austria spre Italia (granițele alpine ale celor două sunt în continuare extrem de fluide și din fericire lipsite de importanța, spre deosebire de perioada 1915-1918 când colinele, crevasele și vârfurile au fost teatrul unor lupte alpine crâncene și sângeroase între italieni și austro-ungari, nu puțini români transilvăneni găsindu-și sfârșitul aici), ajungând după 85 de zile lângă portul Trieste. „În visul alb plutesc piscuri, pereți de stâncă, creste și coloane, toate reduse la liniile lor de expresie. Zăpada pune în valoare tot ce atinge, e frumusețe pură, lasă la vedere doar ce este de-ajuns. Magică, umple golurile cu un principiu invizibil, anulează imperfecțiunea, păstrează doar ce iese în evidență. Albul iartă inutilitatea, mascând-o”. Albul avea să fie stăpânit și depășit pe schiuri, nu orișicum. „Traversarea albă avea să fie pentru mine călătoria absolută, o plutire în ideea de peisaj”.
Inconfundabilul său stil se revarsă în fiecare pagină prin formulări ingenioase, spirituale, ironice, declamative, sentențioase, (voit) aberante (uneori), în încercarea autorului de a șoca și de a fi unic. Exemple: „haos de porțelan”, „mângâieri de marmură”. „Muntele cu atâtea curbe declanșează vedenii: sîni, fese, buze umflate”, „mergeam prin ceasurile abolite”, „Calcarul înzăpezit avea un aspect de fildeș” etc.. Nu trebuie să credem chiar toate enunțurile lui, dar anumite pasaje sunt demne de a fi extrase din carte. „Lecție de viață: să nu știi tot. Transparența este acea situație care, făcând posibilă cunoașterea deplină, face posibilă și îndoiala deplină. Zăpada disimula întregul și ne îngăduia să lunecăm inconștienți, adică fericiți. În oraș, același principiu. Dacă am avea informații despre viața intimă a apropriaților noștri, n-am mai accepta nici cel mai neînsemnat contact cu ei”. Altundeva mărturisește că „te puteai vindeca de urît, puteai uita orice durere și-ți puteai spăla amărăciunea afundându-te în alb. Zăpadă era un acid indolor. Decapa sufletul”.
Filosofia tessoniană este simplă și complicată, în același timp, dar așa cum recunoaște chiar el, se caracterizează printr-un anti-progresism constant. „În viață, e de-ajuns să-ți fi făcut porția zilnică de kilometri ca să te simți împăcat. Omenirea părea a fi înțeles axioma: toată lumea s-a apucat să facă jogging” sau „Ordinea de zi: să surprinzi totul, să iubești totul, să te ferești de teorii, să disprețuiești ideile generale, să furi impresiile speciale”. Călătoria îi oferă lui Tesson și ocazia de a medita un pic la rostul lumii și al Franței (în lume): „Veacuri la rând, lumea i-a considerat pe francezi prea ușuratici. Ce s-a întâmplat în doar câteva decenii de ne-am făcut atât de posaci, convinși de locul nostru pe podiumul nenorocirii planetare? La Paris, în jurul meu, toți se considerau victime ale sorții, jigniți de semenii lor, niciodată recunoscuți la justa lor valoare, lezați de viață și lăsați pradă tuturor vicisitudinilor de un stat căruia îi cereau ajutorul integral, criticându-l în același timp pentru cea mai neînsemnată formă de imixtiune. Chiar și voioșia a fost pusă în rând cu virtuțile suspecte, fiind înlocuită cu exercițiul indignării. Democrația își întrecuse propriile ambiții: oamenii se stinghereau unii pe alții, toți se urau”.
Esența cărții se leagă de natură și raporturile omului de acum cu ea. Sylvain Tesson observă și diferența între munte și mare: „Marea a fost desfășurată pentru întâlnire. Muntele este bun ca să despartă. Marea își deschide pridvorul. Muntele își înalță mijloacele de apărare. Pe mare se face schimb de produse și de idei de când grecii au făcut din suprafața ei rezumatul universului. Pe munte, cum să te întâlnești ? Colo sus, populațiile se învecinează, considerându-se în același timp străine”. Scriitorul-călător-aventurier încearcă să înțeleagă pentru el însuși (dar implicit și pentru cititori) dependența față de drumeția/aventură montană și o face destul de bine (o spunem din proprie experiență, după douăsprezece ore de drumeție montană în Alpii Transilvaniei, Munții Făgăraș, și revenirea nu în alb, ci în negrul nopții, de pe Vârful Negoiu, care cu o altitudine de doar 2535 de metri poate părea un delușor față de vârfurile Alpilor francezi sau austro-italieni). „Spiritul uită repede suferințele corpului. Acesta este resortul vieții: să ștergi cu buretele și s-o iei de la început. Voința este o fiară. Își cere porția de carne: visezi la o nouă plecare de îndată ce ai gustat odihna. Când experiența începe să te descurajeze să mai pleci e semn c-ai îmbătrânit. (...) În fața imensității mai bine să pui măsura decât viteza. Ambiție modestă, efort repetat, bucuria împlinirii, triumful perversității, selecționarea itinerariului: aceasta este gloria mișcării. La poalele unui munte, ai tot interesul să-ți drămuiești ambiția. Vei ținti stânca din apropiere, apoi următoarea, apoi o alta, apoi văgăuna. Așa, din izbânzi minuscule în mici lungimi, vei ajunge la vârf”’. Pentru că privirea vârfului de la baza lui poate ajunge foarte facil să te descurajeze. Deci, pas cu pas.
Una din cheile înțelegerii atracției/dependenței față de munte (marea majoritate a montagnarzilor nu o conștientizează, chiar dacă o fac, le-ar fi greu să o explice în cuvinte) este tocmai aceasta: muntele ajută să revii la condiția ta primară-ancestrală. Ceea ce confortul și complexitatea orașelor noastre nu mai au cum să o facă. „Confort, docilitate, stimulare: pactul orașelor. Frică, luptă și bucurie: pactul munților. În alb, nu ne era rușine să fim greoi, lenți, tăcuți, biruind cel mult 20 de kilometri pe zi. Problema nu era să învingem munții, ci să-i măsurăm cu pasul: să-i urcăm, să ne târâm pe ei, să-i coborâm cu precauție. Revoluția ciber-turbo ne-a transformat în titirezi. Pentru omul mondial, distanța nu înseamnă nimic”. Cartea lui Sylvain Tesson este și un îndemn de a scoate rucsacul de la naftalină, din pod, de a cumpăra o pereche nouă de bocanci de munte, câteva conserve, un cuțit și fluier (pentru a speria urșii carpatini, care oricum nu prea mai au nici o treabă pe crestele montane, căci nu acolo se găsește mâncare ușor de obținut) și de a o lua din loc.
[1] Apărut anul trecut la prestigioasa editură franceza Galimard iar anul acesta la Polirom, Iași, în cadrul Colecției Hexagon. Cartea de călătorie - traducerea de Marina Vazaca.
de Codruț Constantinescu
Comments