Reflecții

Reflecțiile unei scriitoare emigrante*

Despre destin

Unele teorii ale determinismului susțin că schimbarea geografică are influență asupra destinului unei persoane. În ceea ce mă privește, pot să spun că am trăit și trăiesc două vieți aparte, una în România comunistă și cealaltă după emigrare, în Franța. Mi se pare că sunt două lumi diferite în care eu am fost și sunt alta. Parcursul meu de scriitoare s-a modelat pe marginea etapelor vieții mele, așa cum le-am trăit, cu lipsurile și frustrările copilăriei, sub dictatură, și apoi cu cea de-a doua viață pe care o trăiesc aici. Romanele mele au urmat aceeași evoluție, primul, „Promesses”, este scris cu disperarea cu care am trăit experiențele pe care le povestesc în el. Este un roman autobiografic, dar în același timp și o radiografie a acelei perioade așa cum am perceput-o eu, la vârste diferite. Scriitura oscilează între doi poli: al traumei  și al rezilienței. În al doilea roman, „Terre blanche”, apărut în limba română în 2022 sub titlul „Tărâmul inocenței”, scriitura stă sub semnul mărturiei și al angajării. 

Legitimitate

La început, după publicarea primului meu roman, mi-a fost greu să mă consider scriitoare în limba franceză, deși era o realitate, pentru că l-am scris direct în franceză. Când am început să particip la târguri de carte, am fost fericită să constat că ambele romane erau foarte bine primite de către cititori. Mi-am dat seama astfel că legitimitatea era de fapt o falsă problemă. Că îmi ridicam eu singură bariere. Legitimitatea e în noi, în libertatea și în curajul pe care le avem ca să ne deschidem către ceilalți.

E ceva foarte important în publicatul acesta în limba română pentru cei plecați din țară. Suntem scindați. Pe de o parte e vital pentru noi să ne integrăm, de aceea scriem în limba țării de adopție. E o căutare și o afirmare a legitimității despre care vorbeam. Pe de altă parte, păstrăm nostalgia și speranța de a fi recunoscuți acolo de unde am plecat și unde ne întoarcem ca niște fii rătăcitori.

Nu e o întâmplare faptul că primele două cărți ale mele, (povestirile „Sînzienele ou les Fées de l’amour”, „Mythes et légendes de Roumanie” și romanul „Promesses”), vorbesc despre România. Pentru că nu părăsim niciodată pe deplin țara de origine. Origini înseamnă rădăcini. Suntem dezrădăcinați și ne adaptăm unui alt sol. Dar rădăcinile le purtăm în noi. Țara de origine continuă să se exprime prin intermediul scrisului nostru și al acțiunilor noastre.

Dificultățile bilingvismului

Trecerea de la o limbă la alta, când vorbesc mai ales, dar uneori și când traduc, se face de parcă aș închide o ușă și aș deschide o alta. Am nevoie de un timp de pauză, de un vid semantic. Cred că li se întâmplă multor emigranți care au adoptat complet limba țării gazdă. Adesea, când utilizez una dintre ele, mă simt frustrată din cauza neputinței de a traduce la perfecțiune expresii sau cuvinte care au o capacitate de sugestie imposibil de redat în mod identic în cealaltă limbă, pentru că nu au corespondent perfect. Cred că am nostalgia unei limbi hibrid, îmbogățită cu tot ce mi se pare mai expresiv în ambele.

Patetismul românesc

Când am ajuns în Franța, am început și eu și fiica mea să vorbim în limba franceză. Era ca o eliberare, puteam în sfârșit să numim lucruri pe care nu ni le spusesem, pentru că erau prea dureroase pentru a fi exprimate în limba țării de unde am plecat.

La adolescență, fiica mea mi-a pus cumva o oglindă în față, mi-a spus de mai multe ori, în timpul unor confruntări tipice vârstei, că sunt patetică, în sensul american al cuvântului „pathetique”. În română, cuvântul nu are aceeași încărcătură semantică și emoțională. În română, pentru mine, patetismul e legat de patriotismul impus. Mi-am dat seama că avea dreptate și că acest patetism, care se manifestă prin reacții exagerate, este specific românesc. Multe atitudini în România sunt încărcate de acest patetism: când ne certăm sau ne enervăm, totul e supradimensionat - trăirile, acuzațiile pe care ni le aducem, reproșurile, sentimentul de culpabilitate, regretele. La fel pentru unele cuvinte pe care le folosim în limbajul cotidian: expresiile licențioase din vocabularul popular, cu care te întâlnești pe stradă, la coadă la alimente, sau în mașină, la volan, mai ales la volan. Un francez la volan e macho, un român e agresiv și vulgar.

Necesitatea de a mă încadra în barierele limbii franceze și implicit ale comportamentului social francez, binevoitor, tolerant, respectuos, m-a obligat într-un fel să renunț la acest patetism. Acum, când merg în România, când asist la astfel de scene încărcate de tipul acesta de patetism, am un sentiment amestecat de ridicol și de pitoresc.  

Injoncțiuni

Am crescut cu nenumărate injoncțiuni. Unele dintre ele mi-au marcat copilăria și o parte din viață. Fiecare familie are injoncțiunile ei, dar multe sunt comune familiilor românești din perioada comunistă. De exemplu, una care circula des la noi acasă, mama ne spunea mie și sorei mele când râdeam prea mult: „După râs vine plâns!”. Fraza aceasta m-a marcat. Mi se mai întâmplă și acum să mă temperez când râd cu poftă, sau când mă bucur foarte tare sau când sunt prea fericită, de frică să nu atrag răul. Constatarea mi se pare de fiecare dată de o tristețe nemăsurată!

Mituri

Unele injoncțiuni ne vin de foarte departe, din mituri. Mult timp m-au urmărit forța devastatoare a mitului lui Manole și viziunea defetistă a ciobanului mioritic.

Prima carte, „Sînzienele”, am scris-o din pasiune pentru folclorul românesc. Și poate că motorul scrierii ei a fost tocmai mitul sacrificiului pentru creație. O bună parte din viață mi-am construit-o cu injoncțiunea impusă de comentariile literare școlare despre acesta, care atârna ca o sabie a lui Damocles deasupra capului meu: ca să creezi o operă durabilă, trebuie să sacrifici ceva important. Simplificată la extrem, a fost o lecție pe care inconștient am aplicat-o și în viață. Plecând în Franța, am renunțat la tot ce construisem în România: cariera didactică, respectul colegilor, al elevilor și părinților, al generațiilor de elevi asupra cărora mi-am pus și eu amprenta. Ajunsă aici, am început să lucrez la barul soțului meu. Mult timp am schematizat la extrem această schimbare, gândindu-mă că făcusem un sacrificiu. Când de fapt era doar viața mea care continua.

Cât despre Miorița, interpretarea baladei ca o atitudine de resemnare în fața morții mi se pare în aceeași măsură o exagerare, o dovadă că perspectiva prin care o analizăm este tributară acestui patetism românesc. Explicația este una mult mai simplă și am înțeles-o când scriam la povestirile mitologice. M-am întrebat dacă aș muri acum, ce-aș lăsa în urmă? Cu ce sentiment aș pleca? Și mi-am răspuns că aș pleca mulțumită pentru că las în urma mea tot ceea ce am iubit și ce, prin iubire, i-am transmis și fiicei mele: valorile mele, ideile în care cred, apoi cărțile scrise și, nu în ultimul rând, relația solidă cu soțul meu. Pentru mine, acesta este sensul adevărat al discursului filozofic al ciobănașului.

Fericirea

Am sentimentul, de câțiva ani încoace, că nimic nu contează. Lupt din greu împotriva lui. Ca fiecare, mi-am dorit multe lucruri în viață, iubirea ideală, tatăl ideal, sora ideală, copilul ideal, să am nepoți, să scriu cărți de succes. Și, pe la cincizeci de ani, mi-am dat seama că din adolescență, după moartea tatălui meu, am tot încercat să iert și să uit. Expresia franceză e foarte sugestivă: „faire le deuil”. Mi-am petrecut toată viața îngropând idealuri de perfecțiune. Viața noastră e un compromis permanent. Îmi spun adesea că n-am de ce să mă plâng, s-ar putea și mai rău, copilul mi-e sănătos, am o viață îndestulată, un soț bun. Totuși nu mă pot împiedica, în momentele mele cele mai fericite, să nu anticipez sfârșitul acestora. Nu pot scăpa de conștiința morții care pândește în spatele fiecărei bucurii, al fiecărei împliniri.

Am citit undeva că predispoziția și capacitatea de a fi fericit ține de configurația chimică a creierului fiecăruia. De la naștere, creierul e programat pentru a produce într-o cantitate mai mică sau mai mare hormonii fericirii : endorfinele, care ne procură starea de relaxare, acționează împotriva durerii, sunt eliberate de exemplu prin orgasm sau sport, oxitocinele, hormonul atașamentului între mamă și copil, al îndrăgostiților, serotonina, a cărei lipsă duce la apariția ideilor negre, a depresiei, și dopamina, hormonul anticipării, motivației și bucuriei. Cu alte cuvinte, genetica e responsabilă de capacitatea noastră de a fi fericiți. Mă consolez cu gândul că ea e vinovată pentru lipsa capacității mele de a fi fericită pe deplin!

Sau poate secretul constă doar în perspectiva din care privim?  Înainte de a ne naște, am fost țărână. Atunci, de ce ne-ar fi teamă să revenim la aceeași stare, după moarte?  

Credința

Am ajuns la credință din nevoia de control sau din teama de a pierde controlul. Am trecut prin mai multe momente dureroase, moartea tatălui meu când aveam doar șaisprezece ani, divorțul complicat de tatăl fiicei mele, dificultățile enorme familiale din timpul dictaturii. Copil fiind eram atee, așa cum ne învățase partidul. Dar mai târziu, când am simțit că pierd controlul asupra vieții mele, am avut nevoie de ceva de care să mă agăț ca să nu mă scufund. Și sprijinul a venit de la filozofia Reiki. Prin Reiki am ajuns la Dumnezeu. Nu cred în mod habotnic. Cred într-o energie pozitivă care are forța de a echilibra universul, care ne atrage pe toți spre bine, dar nu spre binele pe care îl vrem noi, nu spre un bine personal, egoist, imaginat de fiecare în parte, ci spre unul care ordonează firea, care se înscrie într-un echilibru al universului. Binele acela care ni se întoarce când facem binele pornit din suflet și nu din conștiință.

Binele pe care îl cerem cu obstinație lui Dumnezeu nu e neapărat ceea ce ne împlinește cu adevărat. De aceea cred că e bine să dăm o șansă universului, să îi lăsăm libertatea de a ne conduce pe cărările pe care le consideră el potrivite pentru noi. Să nu refuzăm ocaziile când ni se prezintă în cale!

A fi scriitor

Cu scrisul am o relație foarte contradictorie. Am decis să renunț la scris de mai multe ori, prima dată foarte tânără fiind, din motive personale, spunându-mi că, dacă a fi scriitor înseamnă să îți poți permite să te comporți abject, să te distrugi pe tine sau pe cei din jur, pe motiv că ești un ales al sorții, atunci nu vreau să fac parte din tagma scriitorilor. Dar, de fiecare dată, am revenit la scris, pentru că mi-am dat seama că e vital pentru mine, că e unul dintre sensurile majore ale vieții mele, ca o iubire care mi-e predestinată și de care nu mă pot rupe niciodată, sau dacă o fac, o fac aproape cu prețul vieții. 

Când poți afirma cu tărie că ești scriitor? Ce face din tine un scriitor? Numărul de cărți publicate? Numărul de cititori care îți citesc cărțile? Sau nevoia de a scrie care nu îți dă pace, care te izolează de ceilalți atunci când ai inspirație și când te așterni pe scris, care te izolezi de familie, de prieteni pentru a scrie? În sensul acesta, pot să afirm cu mâna pe inimă că sunt scriitoare.

Martor

Cred că ni se întâmplă pe parcursul vieții să asistăm la întâmplări extraordinare sau dramatice cu un motiv, și anume acela de a depune mărturie.  În ce mă privește, nu pot rămâne indiferentă, mută la evenimentele teribile la care sunt martoră, fără a le consemna, fără a le face cunoscute lumii. Altfel, mi s-ar părea că trăiesc degeaba.

Simona Ferrante, Chambéry, Franța

*Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela” din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Simona Ferrante s-a născut la Timișoara și a absolvit, în 1988, Facultatea de Litere. Timp de paisprezece ani a fost profesoară de literatură. În timpul facultății a început să scrie și să publice poezie în reviste literare locale. Din anul 2002 s-a stabilit în Franța, în regiunea Savoie. Pasionată de literatură, Simona Ferrante se investește în numeroase proiecte culturale și artistice. De câțiva ani conduce, în cadrul Festivalului primului roman, cercul de lectura în limba română de la Chambéry. În limba franceză a publicat volumul de povești mitologice bazate pe balade și legende românești, „Sînzienele ou les Fées de l’amour”, „Mythes et légendes de Roumanie”, Editura „Harmattan”, Paris, 2017, ilustrate de pictorul roman Emil Florin Grama. La Editura „Rafael Éditions”, pe care a înființat-o în 2020, a publicat: „Terre blanche, roman”, 2021, „Promesses”, roman, 2020, și trei povești pentru copii ilustrate de Mihaela Bornemisa. În limba română a publicat romanul „Tărâmul inocenței”, traducere a romanului „Terre blanche”, Editura „Național”, 2022, nuvela „Povestea Helgăi”, în antologia „Neterminatele iubiri”, Editura „Național”, 2022 și nuvela „Katia. Păcat de părinte, singurătate de copil”, în antologia „Singure și păcătoase”, Editura „Neverland”, 2022.