Raiul domestic

Silviu Dudescu – Eva și raiul domestic (Ed. Tracus Arte, 2023)

Pe Silviu Dudescu l-am cunoscut cu vreo trei decenii în urmă. Era, cred, cel mai tânăr participant la Salonul literar „Darie Magheru” și promitea, încă de pe atunci, să fie o voce poetică distinctă – fapt acum confirmat. Spun „distinctă” pentru că, așa cum nu se întâmplă prea des, dacă ar fi să ai în față un text scris de el, dar nesemnat, poți spune fără prea mare risc de eroare „aaa, ăsta-i Silviu!”.

E recognoscibil, are identitate lirică pentru că și-a format și consolidat un stil al lui, abordând și sondând un anume univers în manieră personală. Este – acesta – un „univers în expansiune” (cum ar spune Magheru): când să decizi „gata, s-a epuizat tematica asta” (teme recurente – copilul orfan/abandonat/sărac, relația acestuia cu orfelinatul/mama/tatăl/bunicii/alți copii, femeia, iubirea, cuplul), Silviu vine cu încă ceva. Nu rupe limitele, însă le obligă să se deplaseze, să lase mai mult spațiu, surprinde alte nuanțe, alte fațete, din alte unghiuri. Și o face cu dezinvoltura (dar și cu sensibilitatea) cuiva care pare că se joacă, glumește, persiflează cu bonomie, dă amicale bobârnace sorții încruntate, neprielnice și, jonglând abil cu ironia și autoironia în poeme-povești inspirate din realitatea imediată – detensionează stări care, altminteri, ar putea provoca traume pe termen lung, transfigurează suferința și o tămăduiește.

Titlul cărții și apoi cel al poemului care deschide volumul („Raiul domestic” – detașat de conotațiile biblice) avertizează cumva asupra acestei atitudini ludice, de înlumire a paradisului. Întâlnim un Adam „prost”, care „încearcă să șuteze/ un pepene galben între doi meri apropiați” în timp ce Dumnezeu cochetează și complotează cu Eva – un fel de zeiță ad hoc al cărei trup unduitor „cheamă bărbații de pretutindeni la luptă/ ca o lozincă”.   

Citind volumul, mi l-am închipuit uneori pe Silviu Dudescu jucându-se cu imaginile poetice cum se jucau odinioară copiii rostogolind cu bățul un cerc, miza jocului – doar aparent simplu – fiind ca, prin îndemânarea celui care îl dirijează, cercul să rămână cât mai mult în mișcare, să treacă de eventuale obstacole, să nu cadă. De obicei, Silviu rezervă „surprize” în finalul poemelor; aș zice că, dintr-o zvâcnire de condei (el scrie întâi de mână, are manuscrise în sensul propriu al cuvântului), repune pe traseu cercul care parcă șovăie, se clatină (dar nu cade!) și îi imprimă o viteză de rotație mai mare. Așa, de pildă, în poemul care dă titlul volumului: perechea primordială, izgonită din rai, duce o viață pământeană relativ tihnită, oarecum plată, plictisitoare, fără sinusoide existențiale majore – fără agonie și fără extaz, ca să parafrazez un titlu celebru – având parte de întâmplătoare și banale descoperiri utile. Eva mulge caprele și „odată, laptele rămas într-o ulcică lângă colibă/ s-a prins și așa au apărut smântâna,/ iaurtul și brânza”, iar Adam o tachinează (probabil pe principiul ceux qui s'aiment se taquinent) „mare brânză ai făcut și tu!”. Adam uită într-un căuș strugurii culeși, iar după o săptămână, gustând din „zeama ce-o lăsaseră boabele stafidite”, este încântat și surprins de „licoarea minunată”. Îi mulțumește Domnului și (sugestie că o fi fost Adam ușor misogin?!) îi cere să-i creeze un prieten cu care să stea la taifas. Finalul poemului răstoarnă „raiul domestic” și atestă cumva că, deși a săvârșit păcatul primordial înfruptându-se din fructul interzis, Adam tot n-a dobândit cunoaștere deplină: „Dumnezeu, care tocmai se pregătea să închidă cerul/ pentru totdeauna, îi răspunde:/ – Ce știi tu, Adame, despre prietenie?”. Dacă după acest dialog familiar s-a răzgândit sau nu Domnul „să închidă cerul/ pentru totdeauna” rămâne un mister.  

Familiaritatea în relația omului cu Dumnezeu nu înseamnă la Silviu Dudescu dispreț, aroganță, emancipare, răzvrătire, contestare. Ea vine pe o filieră ancestrală, încă sacră, cum se întâmplă în unii dintre Psalmii arghezieni (Făr-a te ști decât din presimțire, de exemplu), și generează mai degrabă nostalgii, momente de „lumină”, „înălțare”, „înviere” apoi de revenire la coordonate terestre (poemul Lumină din lumină): „De sus, privesc satul mic, de foști răzeși moldoveni.../ lumina s-a stins... știam că, până la urmă o să mă sting/ de dorul lui.../ oasele și carnea au revenit sub pielea mea;/ eram mai greu decât aerul și, ca să nu mă prăbușesc,/ Dumnezeu mi-a îngăduit să cobor pe barba lui până în/ ograda bunicilor, lângă ieslea unde o oiță neagră tocmai fătase un miel alb”.  

În Căutări, copiii săraci se joacă vara la „nisipărie”. Cel mai sărac dintre ei (pentru că nu are tată!), când părinții celorlalți îi caută și vin să-i ia acasă de la joacă, rămâne pe loc – pentru că pe el nu-l caută nimeni – să savureze „privilegiile de orfan” care, inocent, caută și își găsește rude în depărtările celeste: „întins pe spate, pe nisipul cald, mă uitam la stele și la lună,/ nu știam nimic nici despre ele, dar le îmbrățișam cu ochii/ de parcă ar fi făcut parte din familie”.

Dacă Arghezi (în alt Psalm – Nu-ți cer un lucru prea cu neputință) îi reproșează lui Dumnezeu absența, refuzul de a mai vorbi, ca în vechime, cu oamenii („De când s-a întocmit Sfânta Scriptură,/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură [...]// Când magii au purces după o stea,/Tu le vorbeai – și se putea.”), Silviu Dudescu evocă, în Pandemie, vizitele Lui privilegiate la domiciliul celui izolat, în condițiile unei crize de proporții, în perioada distanțării de semeni, a însingurării forțate, nedorite: „Dumnezeu a coborât la mine la câte un ceai după care vizionam câte-un film pe Netflix... ” și-L portretizează: Dumnezeu preferă comediile, „are simțul umorului și-i place ceaiul cu miere”. În pofida acestei camaraderii om-divinitate, ființa umană resimte o sfială firească („Mi-a fost teamă să-L întreb ce crede despre mine/ în sensul că ar fi căzut aiurea întrebarea”). Sfârșitul crizei înseamnă revenirea omului în cotidian, în lumesc, înseamnă dezizolare și, implicit, o rărire a vizitelor Creatorului: „Acum, că s-a terminat pandemia, ne vedem mai rar,/ mai mult Îl aud”.

Exemplele pot continua, dar mă opresc aici, lăsând în seama cititorilor să descopere alte ipostaze umane, spații și stări din... „raiul domestic”.

O să închei în „spiritul” autorului. Nu vreau să spun mai mult, pentru că Silviu Dudescu îi ia în tărbacă (în Indiferent de...) și pe criticii literari „rutinați” în discursuri lungi, prețioase, atotștiutoare: „ – Poezia lui e profundă, deși e scrisă într-o cheie simplă!/ Asta-mi amintește de: bla, bla, bla,/ spune criticul rutinat invitat la lansare”.

Norocul meu că nu sunt critic literar!

 de Mihaela Malea Stroe