Raffalli

Reușise să se infiltreze printre șiiții din El Hama. Era poreclit Studentul pentru că întotdeauna era văzut cu o carte în mână. Dar cartea îl ajuta de fapt să fie invizibil. Pur și simplu intra în suq[1] se așeza pe o piatră și citea. Printre berberii veniți din toate colțurile deșertului cu oale și păsări, căni și ulcioare de lut ars la soare, mirodenii, saci de curmale, măsline, smochine, mere roșii, galbene, strălucitoare ca aurul, cămeșoaie din in, cuscus și ceai, pește proaspăt, carne de camilă pentru mulluhia[2], sacoșe de trestie, stive de lipii coapte pe pietre în deșert,  căni și fel de fel de oale și ulcioare pentru stocat alimente și băuturi sau kanounnuri[3] grele din lut de ars cărbuni răspândite printre grămezile de măcriș, pătrunjel și ardei, labirinturi de tarabe scârțâind sub povara portocalelor, a mandarinelor și bananelor, printre rândurile strălucitoare de shisha[4] cu basoreliefuri de argint pe sticlă suflate cu aur ca niște opere de artă, tot feluri de tabac-uri oferite în cutii de argint rafinat inscripționate ca și cum ar fi oferit niște bijuterii sau leacuri de primă necesitate, burnuzuri tăiate și cusute cu acul chiar în fața mușteriilor, covoare abia țesute în războaie,  pur și simplu citind devenea deodată invizibil în piața aglomerată în care n-aveai loc să arunci un ac ca și cum ar fi intrat în lumea cărții.

Mai ales maddhabitzii[5] din nord din satele  troglodite din Qomhane cu chiliile săpate în stâncă cu intrările și ferestrele date cu var, înaintând  în piață mândri de ochii vineți de viperă de pe frunte, urmele rugăciunilor asidue și repetate când se închinau dându-se cu capul de podeua de piatră a chiliilor, îmbrăcați în piei netăbăcite de capră întotdeauna în picioarele goale îl ocoleau cu respect pentru că omul citind Coranul era considerat un om deosebit, aproape sfânt de o comunitate cvasianalfabetă. Dar Studentul nu citea Coranul, între coperțile sidefate cu basoreliefuri ale numelui lui Allah avea un roman sau o gramatică. Studentul era pasionat de lingvistică. Uneori punea un notes simplu pe care stenografia diferite detalii. Dacă cineva ar fi încercat să citească din întâmplare acele notițe n-ar fi înțeles nimic pentru că Studentul stenografia într-un cod personal, unic imitând scrierea arăbească. În mâna stângă ținea de obicei cartea care-l făcea invizibil iar cu mâna dreaptă strecurată sub  o glugă imensă a burnuzului ținea binoclul de lunetist observând cu atenție obiectivul, folosindu-se de țesătura  hainei pentru a  masca orice sclipire a lentilei, fiind întors în direcția contrară în care ținea cartea în mână. Număra santinelele de pe terasele vilei. Calcula rondul și ritmul dispozitivului de pază. Câte persoane sunt la veghe, câte sunt la somn, câte sunt în post. Astfel încât sub burnuz studentul părea că citește, dar el de fapt își supraveghea ținta și nota detalii importante.  Uneori se apropia de un vehicul făcea un semn pe capotă cu un spray pe care-l vedeau doar dronele care ambuscau vehiculul aruncându-l în aer între stâncile deșertului de piatră plin de secte și comunități războinice trăind  de mii de ani din jafuri, răpiri de turiști, piraterie și tâlharii la drumul mare, înainte de Islam și orice religie.

La sediu toți discutau cu admirație dar nimeni nu știa exact ce face Studentul și cum adună informații, mai ales că pe capul studentului un sheik al Statului Islamic pusese o recompensă de cinci sute de mii de dinari. Unii credeau că se camuflează cu o plasă de lunetist pe dealurile de piatră, dar de fapt el intra printre șiiți cu o carte în mână. De câte ori avea o misiune imposibilă, colonelul cerea să fie chemat Studentul care cu timpul începu să protesteze.

- Știți eu am intrat în Legiunea Străină ca lunetist. Dar acum fac muncă de cercetare. M-am săturat de infiltrări. Credeam c-o să am altfel de misiuni.

- Tu nu faci parte din Legiune, ci din plutonul Raffalli. Raffalli este altceva, îi spunea colonelul cu emfază și răbdare ștergându-și ochelarii, ducându-și degetul la cicatricea care-i mutila obrazul drept chiar sub ochi. Doisprezece oameni sunt în acest pluton. Numai doisprezece reușim să antrenăm în cinci ani. Și fiecare legionar Raffalli are un număr tatuat pe braț. Când formează la telefon acel număr toată Legiunea se pune în mișcare pentru a-l salva, toate regimentele cu toate resursele. Asta înseamnă Raffalli. Un legionar Raffalli nici nu are grad, este considerat ofițer din start, dar chiar e mai important decât un ofițer. Un legionar Raffalli e ca un taipan pentru business, când afacerea are o problemă majoră este chemat legionarul Raffalli. Plutonul Rafalli este unitatea noastră de elită de contrainformații. Un legionar Rafalli poate mânca în orice popotă. Nu stă niciodată la coadă pentru că oricine ar fi acolo din respect se dă la o parte, indiferent de grad. Eu însumi dacă te văd în spatele meu la popotă, mă întorc și te las să mănânci înaintea mea, deși eu te-am instruit. Legiunea poate câștiga bătălii, dar războiul fără Raffalli - niciodată. Un legionar Rafalli defilează cu toporul pe umăr și cu pistolul Raffalli la brâu care devine cea mai puternică carabină de lunetist de pe planetă când îi atașezi patul de lemn. De aceea legionarii Raffalli sunt atât de importanți și trecem toată Legiunea prin foc să-i salvăm. De asta avem nevoie de tine. Pentru că ești un om pe care ne putem baza. Fără tine războiul nu se poate câștiga pentru că ofițerul Raffalli are informații și mai ales contrainformații, iar contrainformațiile, dragul meu, sunt baza inițiativei chiar în momentul în care totul pare pierdut. Contrainformațiile sunt background deciziei militare în momentele critice, fondul strategiei noastre chiar și cea din clipa de dinaintea morții. Dacă ai pierdut inițiativa, deja ai pierdut totul. Un ofițer Raffalli niciodată, dar niciodată, niciodată-niciodată nu pierde inițiativa. Ini-ția-ti-va, spunea colonelul apăsând cu degetul biroul care și cum ar fi vrut sa-l găurească.

În Paris în strada Universității unde Legiunea îi cumparăse un apartament chiar lângă o bibliotecă, Studentul își aducea aminte cu nostalgie de colonel care știa deja de fiecare dată ce vrea la audiență dar întotdeauna îl asculta pe Student până la capăt chiar dacă răspunsul se știa de dinainte și era nu. Faptul că-l asculta cu răbdare până la capăt de fiecare dată venea de fapt dintr-o cultură a respectului pentru camaradul de lângă tine. Chiar și lecția Raffalli, cum fiecare legionar din pluton are tatuat un număr de telefon care o dată format din orice sistem public, din orice țară, Legiunea se pune în mișcare și-i dă ajutorul oriunde ar fi, faptul că legionarii Raffalli ies la pensie direct cu gradul de căpitan, că sunt primiți în L’Hôtel des Invalides la orice oră din zi și din noapte, făcea parte de fapt dintr-un ritual al audienței pe care abia acum o înțelegea cu adevărat. De atâtea ori se rătăcise în Paris în ciuda faptului că-și programa cu atenție drumurile domestice până la tutungeria din colț, până la bibliotecă și înapoi. Nota atent locul statuilor în parc dar chiar și cu harta în mână se rătăcea. În L’Hôtel des Invalides într-un salon de neuropsihiatrie i se explicase cu răbdare că suferă de sindromul Gastand și din cauza aceasta se rătăcește, creierul fiindu-i afectat de o rană adâncă de glonț. Era foarte posibil ca rana să nu aibă nici o vină, o altă cauză majoră a acestei dizabilități putând fi chiar stresul, ceea ce-l făcea pe Student să râdă pentru că nu înțelegea termenul, stresul fiind un termen pe care-l accepta doar în varianta literară confundându-l cu spleen-ul. După toate misiunile din Vechea Sirie i se părea absurd să se îmbolnăvească de stres. De aceea i se pusese la dispoziție un însoțitor pentru plimbări dar Studentul voia să se plimbe prin Paris de unul singur și de fiecare dată evada, lăsându-și escorta derutată în piețele aglomerate în care știa atât de bine să devină invizibil, așezându-se pe o piatră și citind. Când se rătăcea își amintea de colonel și forma numărul tatuat pe braț la orice telefon public și până la urmă îl găseau ba pe o bancă pe faleză, ba la metrou, ba într-un cinematograf  în care intrase din greșeală. De cele mai multe ori îl găseau lângă o librărie sau o bibliotecă pentru că Studentul obișnuia să privească librăriile doldora de cărți, imaginându-și că ar fi avut timp să le citească pe toate dacă ar fi rămas profesor mai ales că era plătit pentru a citi, adică pentru a face exact ceea ce-i place. Uneori însă îl găseau lângă casă, și Studentul se mira cum de nu văzuse statuile de pe hartă, cum de nu văzuse casa deși fusese găsit la colțul ei. Probabil o vedea foarte bine, dar mintea îi juca feste și-i ascundea imaginea acolo unde nu trebuia, într-un colț al minții unde sunt cuvinte pentru lucrurile care nu au fost văzute vreodată. „Ceea ce este foarte grav, gândea Studentul, pentru că realitatea îmi scapă de sub control.” Odată însă l-au găsit în Nanterre lângă o groapă de gunoi despre care crezuse urmărind prin binoclu păsările că e o junglă când de fapt era un câmp nesfârșit de deșeuri atacat de stoluri de pescăruși.

De obicei zilele treceau egale strecurându-se prin fereastra întredeschisă prin care Studentul își strecura la rândul lui luneta să privească oamenii de pe stradă. Cu adevărat nu avea nici un prieten și acest fapt de existență monotonă îl făcea să sufere. La colțul străzii, la gura de metrou observase un țigan îmbrăcat elegant în negru care cânta la vioară atât de  fals încât gospodinele închideau ferestrele la prânz să nu-l mai audă cum miorlăie metalic din vioară ca o flașnetă stricată. Legionarul îi dădea întotdeauna o monedă când trecea pe lângă el și-i asculta cântecele dezacordate cu respect.

- Cântați atât de frumos… zise într-o dimineață Studentul ca domnul… se opri gândindu-se o clipă căutând mai bine în minte, numele unui mare artist – domnul Pavarotti.

- O sunteți prea bun, e posibil să vă fi gândit la domnul Paganini, zise țiganul zâmbind înțelegător, un mare violonist italian, întinzând cu blândețe spre Student o dantură puternică de cal.

- Paganini voiam și eu să spun, zise ușor derutat Studentul, dar nu prea îmi plac italienii.

- Domnul Pavarotti este tot italian. Și el cântă doar în italiană. A încercat o dată să cânte în engleză în duet cu o englezoaică mai mult de dragul cântăreții, dar vocea lui devenea modestă, chiar neînsemnată. Când cântă în italiană însă, devine fermecătoare.  De aceea e bine să cânți în limba în care te-ai născut.

- A, da, aveți dreptate. Eu însă am să vă numesc domnul Pavarotti dacă nu vă supărați. Deja v-am numit așa de câte ori trec strada și vă văd, mă gândesc la domnul Pavarotti, la un mare artist.

Dac-ar fi să vă spun acum domnul Paganini, zise Studentul trist ar trebui să schimb ceva din memorie, ori eu cu memoria am probleme - e ca un castel de cărți, cum schimb o amintire cum se prăbușește brusc într-un nor de praf și moloz din care nu mai înțeleg mare lucru. Dacă v-aș spune domnul Paganini, ar trebui să schimb tot ce am învățat până acum să nu uit. Teoretic și practic memoria mea este foarte subțire, astfel încât fără să vreau mă rătăcesc.  E ca și cum aș păși pe oglinda unui lac înghețat care este prea subțire să mă susțină.

Într-o zi discutând la o terasă de pe Sena și-a dat seama că Domnul Pavarotti vindea cândva lozuri într-un restaurant din Galați și de acolo se cunoșteau - de aici și simpatia instantanee care l-a cuprins când l-a auzit cântând atât de prost, dar neașteptat de empatic ca și cum cântarea i-ar fi oferit suportul unui amintiri de care avea atâta nevoie. Surprinzător își dădu seama că discuțiile cu domnul Pavarotti îl ajută să facă loc în sufletul lui mai multor amintiri și memoria își îndreaptă mai ferm pereții ca o casă care se construiește. De aceea își programa cu religiozitate timpul ca în fiecare marți să se plimbe cu domnul Pavarotti pe faleză pentru că plimbarea îi făcea bine. La sfârșit de săptămână, cu domnul Pavarotti făcea plimbări calme de-a lungul Senei delectându-se cu o plimbare obișnuită fară stres și fără să se rătăcească, bucurându-se nespus că-și dădea seama dintr-o dată unde se află, căutând să țină cadența cu țiganul care avea un mers cam împrăștiat și se oprea intempestiv să admire peisajul.

Când nu era cu domnul Pavarotti, Studentul obișnuia să observe orașul ostil în care se rătăcea de atâtea ori, prin lunetă. Instinctul îi spunea că pe strada lui întotdeauna trece un personaj suspect care îi scapă, ca și cum acest personaj suspect ar fi putut să-l urmărească  adunând informații pentru a-l ucide.

Verificându-și cu atenție ceasul îsi dădu seama că în jurul prânzului are sentimentul că pe stradă își instalează postul un personaj suspect și la un moment dat realiză că poștașul este acest suspect, pentru că întotdeauna lăsa tuturor de pe stradă scrisori în cutia poștală, numai lui, nu-i lăsa nici măcar una.

- Scuzați-mă, îi zise într-o după-amiază poștașului apucându-l pe neașteptate de umăr.

- Bună ziua, zise poștașul recunoscându-l, ușor contrariat de atingerea din spate.

- Bună ziua, știți, zise ușor derutat Studentul. Dumneavoastră sunteți oarecum… ”suspect” voi să spună Studentul, dar se corectă căutând în minte cuvântul care să-l ajute, diferit, adăugă șoptind cuvântul dându-și seama în ultima clipă că nu e prea potrivit. Vedeți… mai bine zis, eu vă consider suspect.

- Suspect ? întrebă mirat poștașul politicos cu un aer nevinovat. La ce vă referiți ?

- Pe strada asta, tuturor le lăsați o scrisoare, numai mie nu. Asta mi se pare un lucru suspect.

- A înțeleg.

- De ce tocmai eu nu, nu primesc niciodată nici o scrisoare ?!

- Probabil pentru că nu vă scrie nimeni.

- Chiar nimeni ? întrebă Studentul descumpănit privindu-și vârful bocancilor.

- Din moment ce nu primiți nici o scrisoare, nu vă scrie nimeni.

- Aha, zise Studentul, înțelegând, dar continuă derutat, totuși… ar trebui să primesc la fel ca ceilalți măcar o factură de energie electrică, de gaze, o scrisoare de la Consiliu.

- O dar, dumneavoastră sunteți un erou, toată lumea vă cunoaște. Totul este plătit de armată, am înțeles. Se spune c-ați făcut parte dintr-o unitate de elită. O, dar să știți că v-am adus o dată o scrisoare.

- O scrisoare?! întrebă deodată Legionarul cu fața plină de lumină.

- Da, o scrisoare de la Castel.

- De la Castel ?

-  O, da, îmi amintesc foarte bine. Era un plic de culoarea uleiului de tanc.

- A, îmi amintesc și eu, zise Studentul simțind o bucurie nesfârșită, amintindu-și că a pus acea scrisoare cu grijă în buzunarul uniformei, uniformă pe care a pus-o în dulapul din dormitor într-un umeraș special din lemn de abanos. Mulțumesc mult, spuse Studentul strângându-i mâna poștașului frenetic, uitându-se la fața lui de bursuc cuminte stupefiat care a ajuns dintr-o dată în fața unei mașini în plină viteză.

După ce găsi plicul de la Castel, notă cu grijă pe o bucată de hârtie adresa. Se îmbrăcă în uniforma de gală Raffalli cu un singur epolet de trăgător de elită și chemă un taxi de la o firmă de limunzine de lux.

- Vă bateți joc de mine, întrebă taximetristul după ce privi adresa de pe bilet.

- De ce spuneți asta ? întrebă Studentul atent la cuvinte, intrând într-o formă de apărare.

- Castelul este chiar după colț, în parcul de la Invalides. Este la câțiva pași.

- N-are nici o importanță, pornește mașina și nu mă mai întrerupe. Vreau să mă gândesc la amintirile mele, zise Studentul ridicând un deget. Ia-o pe lângă Sena, ca și cum ieși la o plimbare. După jumătate de oră, poți să te întorci și să mă lași la Castel în Les Invalides. Dacă uiți, poti să-ți pui alarma ceasului și-ai să-ți aduci aminte, zise Studentul serios încercând să-l ajute. Ai înțeles ?

- Am înțeles, zise taximetristul privindu-l cu ochii largi ca două farfurii pornind motorul limuzinei, întorcându-se cu o căutătura ciudată în ochi, șoptindu-și printre dinți câteva cuvinte.

Când ajunse la Castel și bătu la ușă, îi deschise un intendent japonez solid ca un luptător de sumo pe care Studentul îl recunoscu imediat :

- Sato, șopti uluit Studentul ca și cum ar fi văzut o fantomă.  Cei doi se îmbrățișară și intrară în clubul castelului.

Închizând ochii Studentul zâmbi aducându-și aminte de pregătirea din Guyana Franceză. Îi chinuiseră în junglă vai de mama lor. Le umpluseră ranițele cu pietre de râu. Marșăluiau fără nici o țintă prin  junglă, mâncând șerpi arși la soare, gândaci și tot felul de gângănii, fără să facă foc, vânând cu arcurile ca indienii, până când Studentul și Sato se scufundară în mlaștina unor nisipuri mișcătoare și cu un ultim efort sergenții care-i instruiau reușiră să-i scoată din mlaștină mai mult morți decât vii, iar Sato în loc să fie preocupat de altceva își scoase de la piept un pachet de țigări învelit într-un celofan, și-și aprinse o țigară pe care o băgă în gura plină de noroi. Îi întise Studentului o țigară zâmbind și cei doi începură să râdă când îl auziră pe sergent strigându-le în urechi :

- Inițiativa, unde vă este inițiativa ?

- Ai vreo inițiativă la tine ? întrebă Sato băgând mâna în buzunar ca și cum ar fi căutat niște chei sau o brichetă.

- Cred că am ceva, la spate, în buzunar, zise zâmbind Studentul. Simt ceva inițiativă în spate. Exact ca o mâncărime în cur.

- Și eu am ceva inițiativă, râse Sato. Dar ca să nu fie nici o confuzie, eu mă piș pe toată Legiunea Straină și pe toată inițiativa voastră. Și pe fața ta mă piș, domnule sergent.

- Da, da, râse Studentul scuipând o șuviță de noroi, aprob. Și eu mă piș pe fața dummeavoastră, cu tot respectul, și pe toti ofițerii și gradații care au existat vreodată în Legiune, pe tot plutonul Raffalli, pe toate cărțile din biblioteca garnizoanei și pe toate regulamentele militare de la Napoleon încoace.

Sergentul cu fața vânătă de surpriză ridică bastonul să lovească, dar la un moment dat se auzi o voce de după niște copaci clară și distinctă :

- Ajunge, zise colonelul apropiindu-se, privindu-i pe cei doi legionari care fumau râzând și scuipând noroi cu fețele negre de nămol. Îi vreau pe ăștia doi.

- Mai ții minte, Guyana Franceză ?  întrebă acum Studentul privind parcul clasic din fața castelului, simetric ca fundația unui templu, închizând ochii, lăsându-și fața atinsă de soare.

- O, da zise Sato, aprinzându-și o țigară. Amazonul.

- Cât ne-au chinuit, zise șoptind Studentul ca pentru sine privindu-și fix vârfurile pantofilor de gală lustruiți ca două oglinzi strălucitoare.

- Da, zise Sato, dar a fost frumos. Când fumam cu noroiul în gură. Și sergentul ăla ce față vânătă avea.

-Te-ai cam îngrășat, zise Studentul după câteva secunde de tăcere

- Mă pregătesc pentru întoarcerea acasă. La mine în țară, luptătorii sumo sunt considerați un fel de zei, primesc o gramadă de mâncare. M-am hotărât să intru în competiție.

- Ce mai știi de colonel ?

- Colonelul, este aici, spuse Sato trăgând cu sete un fum de țigară.

- Nu mai spune.

- Da, da e și el în Les Invalides, undeva prin parc. Se rătăcește.

- Se rătăcește, făcu uluit Studentul. Oare de ce ? A fost rănit la cap ?

- Are ceva la cap, dar nu de la glonte. Am înțeles că e ceva pe bază de stres.

- Și eu mă rătăcesc. E foarte posibil să am și eu ceva la cap. Poate este pe bază de stres.

- Cu toții avem ceva la cap. Din existența asta nu poți ieși decât dacă ești rănit .

Privindu-și camaradul care stătea acum lângă el în Castel, fumând în club contemplând calm prin fereastra deschisă parcul, zărindu-l pe colonel cum mișună printre zidurile de plante geometrice găsind atât de greu drumul spre casă, de parcă ar fi fost prins în capcana unui labirint, Studentul închise ochii și memoria îl trimise cu mult înapoi pe vremea când aduna informații dintre șiiti, intrând în suq cu o carte în mână care-l făcea invizibil.

Acum, chiar acum, exact în acest moment, el este acolo în aceea piață, supraveghind obiectivul pe sub gluga imensă a burnuzului lângă o fată mustaff care pieptăna cu un trident de os un miel pentru a-l vinde mai bine.

Chiar acum stătea cu binoclul la ochi, fără să știe ce se va întâmpla peste ani, cum va ieși la pensie în Paris, cum va juca șah semidement în parcurile din L’ Hôtel des Invalides, cum va participa ca o statuie la defilările anuale, cu toporul pe umăr și pistolul Raffalli la centură, cum îl va ajuta pe colonelul îmbătrânit să ajungă în Castel în camera lui după ce se rătăcea prin parcul plin de statui. Cum îi va ridica de atâtea ori bastonul de pe jos, sprijinindu-l mâna cealaltă să nu cadă. Studentul nici nu realiza că va îmbătrâni, fiind atăt de tănăr, încât se credea fără să-și dea seama nemuritor. Mai mult după această misiune era ferm convins că se va însura cu această necunoscută mustaff care pieptăna un miel chiar lângă el, o fată cu pielea nesfărșit de netedă și catifelată  pe care îți alunecă mintea direct în prăpastia cosmosului ca o piatră care cade spre cer. Mai degrabă s-ar fi imaginat mort în misiune, decât un rezervist care se rătăcește prin Paris cu o hartă cu statui în mână.

Privind mai atent prin binoclul i se păru că în camera sheikului se discută ceva foarte important. Și la un moment dat zâmbi, ar fi fost culmea să se discute chiar despre el.

Studentul  habar nu avea ca în obiectivul pe care-l urmărea tocmai fusese chemat un desenator de la poliția din Damasc, expert profiler și desenatorul la indicațiile unui martor care-l văzuse pe Student, tocmai îi terminase portretul. Iar sheikul care-l plătise cu bani grei pe desanator, privea contrariat desenul pentru că în desen apărea un adolescent în burnuz aplecat asupra unei cărți, dar ca să fie sigur întrebă lucrătorul de poliție :

- Ce are omul ăsta-n mâna? Mi se pare că are o carte, zise sheikul apăsând cuvintele ca și cum le-ar fi zdrobit între dinți.

- Exact așa, Măria Ta, zise polițistul cu respect intimidat de tonul sheikului. Are o carte.

- Pentru asta am plătit eu, pentru desenul unui adolescent cu o carte în mână ?

- Așa a fost văzut, Măria Ta, zise polițistul arătând spre martor care își plecă privirea încuviințând.

- Ai văzut vreodată omul ăsta, întrebă sheikul pe omul său de încredere, care avea grijă de securitate și mai ales de informații.

Omul de încredere privi cu atenție fotografia câteva secunde, examinând-o, fără nici un sentiment pe față.

Un băiat care ștergea praful în salonul sheikului privi fotografia exclamând arătând spre suq chiar spre locul în care stătea Studentul care văzu prin binoclu gestul băiatului și chiar se gândi dacă nu cumva băiatul care făcea curățenie arată spre el și dacă nu fusese descoperit. Chiar lângă Student se așezase o familie mustaff, niște berberi aproape dezbrăcați, iar o fată cu un chip nesfârșit de dulce, aplecându-se să scarmene lâna unui miel să pară mai gras pentru vânzare, lăsă să i se vadă un sân strălucitor ca o bijuterie, care clipi ca un bulgăre de aur pe pielea măslinie, nesfârșit de catifelată.  Studentul îi văzu sânul strălucitor și înghiți în sec gândindu-se oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar căsători cu o asemenea frumusețe pe care s-o aducă în țara lui să facă o casă pe pământ să crească animale. Cu coada ochilui îi sorbi silueta și trăsăturile chipului și își propuse chiar să vorbească cu părinții ei s-o ia de nevastă, dar probabil va face asta, săptămâna viitoare când îsi va lua o permisie. Categoric își va lua o permisie și o va căuta pe fata asta. Ascultând cu atenție conversațiile fetei cu sora ei, reținu numele Mouna. “Mouna”, gândi, Studentul zâmbind, poate chiar femeia pentru care m-am născut. Am cunoscut atâtea femei și abia m-am îndrăgostit într-o piață din Vechea Sirie de o fată care habar nu are c-o iubesc. Dădu nehotărât din cap, privindu-i pielea fină pe care ar fi putut s-o atingă chiar acum doar întinzând mâna sau lăsându-se ușor într-o parte, ar fi reușit s-o atingă involuntar cu umărul.  Culoare măslinie a tenului era atât de intensă și de o voluptate nesfârșită, încât Studentului i se păru că pierde controlul respirației. “Ea poate fi femeia pentru care m-am născut, categoric”, gândi Studentul. Și de ce n-aș iubi-o ?” Dar în timp ce se uita la sânul fetei și la pieptănul din os ca un trident, oamenii din securitatea sheikului ieșiră în piață ocupând pozițiile de luptă, unii dintre ei urcând în mașinile blindate cu mitraliere în spatele cabinei. La un moment dat intră o motocicletă în piață în plină viteză cu un puști care părea că a pierdut controlul fiind aproape să cadă din șa, iar Studentul uluit văzând pe fata aceea frumoasă în fața motocicletei întinse mâna s-o apere dezechilibrându-se. Atunci beduinii se opriră uluiți văzând cum de sub burnuzul Stundetului cade un binoclu iar o femeie cu fața acoperită de muslimă începu să țipe arătând spre pistolul de sub brațul Studentului și atunci se produse o busculadă care-l aruncă pe Student la marginea drumului într-un nor de praf.    

În partea cealaltă a deșertului într-o cazarmă un general iranian care urmărea piața din dronele conectate la un satelit militar deja își alertase unitățile din zonă, dar își dădu seama că trupele lui au nevoie de minim un sfert de oră.

- Sub nici o formă, strigă în telefon. Urmăriți-l, dar nu vă angajați în luptă. Am nevoie de câteva minute. Oamenii mei se vor ocupa de el. Am zis, doar oamenii mei. Ai auzit ce-am spus sau nu ?

Dar cel de la capătul celălalt care conducea un echipaj de mașină blindată închise nervos telefonul și strigă celorlalți să atace.

Soarele abia se ridică dintre dune în valurile toride în ritmul unei melodii antice demult uitate. Răsăritul lichid părea o picătură de aur topit care-și dublă deodată dimensiunea urcând meridianul ca la un sunet straniu de tobă. La o altă lovitură de tobă, pata de aur topit se ridică ca o poartă hipnotică dintr-o lume imposibilă și din fundalul porții se desprinse prima mașină care înainta dezordonat prin desert. Apoi din poarta de aramă incandescentă a  soarelui se desprinse alte două siluete de mașini care se dublară și în sfârșit apăru și ultima mașină cu o mitralieră în remorcă care deschise focul. Rafala zgârie un perete de stâncă pe lângă care mașina Studentului trecu ca o fantomă. Trăgătorul din a cincea mașină strigă celorlalți asmuțindu-i, ca și cum ar fi călărit un bidiviu mecanic. Umbra jeepului blindat zgâria dunele ca o sabie ascuțită pe o lespede de marmură. Mașina strănută nervos întinzând farurile ca un armăsar care adulmecă ținta. Un shiit chiui arăntând celeilalte mașini de lângă el să ocupe un alt unghi să nu-i dea voie Studentului să scape. O altă rafală lovi mașina Studentului ridicând-o într-o parte sub forța șocului și acesta zâmbind își privi rana din abdomen ducând mâna la armă dădu suprins de pieptănul de os din mâna fetei pe care tocmai o admirase lângă el sub burnuz. Opri mașina chiar pe buza unei prăpăstii ridicând pieptănul de os la nivelul ochilor, încercând să realizeze când fata pe care o admirase chiar lângă el în suq îi împlântase acel trident mai jos de ficat rănindu-l de moarte. “Chiar tu“ , șopti uluit Studentul, neînțelegând… el crezuse că fusese lovit de un glonte și când colo avea o rană deschisă de un pieptene de os. Privind în spate văzu cele cinci echipaje aproprindu-se, simțind valul de febră urcându-i în corp, năvălind  prin porii deschiși ai feței. Clipi nehotărât din ochiul stâng pe care-l simți plin de apă. Ducând mâna la gât dădu la o parte un val fierbinte de sudoare și-și dădu seama că o clipă își pierduse controlul și se gândi surprins dacă nu cumva îi fusese cu o secundă înainte frică. Închise ochii gândindu-se că în curând va intra în comă, poate în 30 de secunde, oricum nu mai mult. Deschise brusc ochii, undeva în subconștient ca dintr-o fântână veni ecoul unor cuvinte – « Un ofițer Rafalli, niciodată, dar niciodată- niciodată, nu pierde inițiativa. »

- Unde este inițiativa ta ? șopti Studentul zâmbind simțind vocea colonelului din amintiri, scoțându-și revolverul Raffalli căruia îi atașă un pat, astfel încât revolverul se transformă într-o adevărată carabină căreia Studentul îi selectă scara de ochire apreciind distanța de primul vehicul blindat dând impresia printre dunele toride că stă pe loc, când de fapt el înainta în plină viteza spre Student. Febra îl făcu să lăcrimeze, și ținta din vârful scării de ochire se transformă într-o pată albă, Studentul rememorând pașii de ochire, verificând fixarea patului în umăr, fermitatea mușchiului, își opri respirația și fără să vadă cu acuratețe, totuși, trase deși cu o secundă în urmă ținta se lichefiase în privire curgând într-o parte. Distinse prin valul de febră, o explozie roșie a petei albe și înțelese că-și lovise ținta în plin. Cu șoferul lovit în cap aproape decapitat, prima mașină își pierdu direcția, lovi o piatră și se răsturnă într-un nor de praf ca un bivol săgetat. Șeful care striga din a doua mașină îndemnând echipajele să-l împresure, rămase cu gura căscată. Strigă în stație - ‘Are pușca cu lunetă la el’. Din postul lui de comandă generalul care urmărea totul din satelit îi ceru încă o dată să se oprească, dar urmăritorii continuau să tragă cu furie înspre Student simțindu-l rănit. O rafală de gloanțe lovi un perete de stâncă trecând pe lângă urechea Studentului și câteva păsări își luară zborul desprinzându-se speriate de stânci.

- Ini-ția-ti-va ! își zise Studentul imitând vocea Colonelului din amintire. I-ni-ția-tiva și întoarse volanul în așa fel încât șiiții din a doua mașină avură impresia că se îndreaptă spre ei.

Ochiul satelitului făcu un zoom, și un ofițer îi arată generalului iranian, cercul de praf pe care-l făcea mașina Studentului. Când înțelese ce se întâmplă omul de încredere al sheikului încercă să se ridice deasupra mașinii să vadă mai bine prin norul de praf. Dar din zidul de nisip țâșni mașina Studentului aruncând jeep-ul blindat în prăpastie. Încercând să se redreseze, șiitul apucă în cădere inutil țeava mitralierei care-i acceleră căderea izbindu-l într-un colț de stâncă rupându-l în două. Când văzduhul se limpezi celelalte echipaje care văzuseră totul se opriră nehotărâte. Șiiții se priviră și făcură cale întoarsă. Șoferul dintr-una dintre mașini văzu în oglindă cum trăgătorul din spate cade într-o parte lovit în cap de glonte atârnând în partea șoferului, rămânând legat de cureaua mitralierei. Speriat apropie capul de bord încercând să redreseze în ultima clipă mașina înainte să se prăbușească printre stânci. Șiiții din ultima mașină schimbară brusc direcția de mers. Șoferul atins la gât încercă să-și verifice rana dând la o parte turbanul ud care i se desfăcuse. Vazănd că a rămas singur, întoarse mașina și se gândi să intre în mașina Studentului care se apropia cu toată viteva. Când încercă să schimbe vitezele, mâna îi înțepeni pe schimbător. Lovitura îi explodă capul într-o jerbă de creieri și sânge care înroșiră afetul mitralierei din spate. Studentul îi verifică leșul cu piciorul. Îl întoarse și când îi văzu rana urâtă de la ceafă, își păstră glonțul în revolverul Rafalli pe care-l dezactivă cu un click. Se apropie de umbra unei stânci în căutarea unui sprijin ca și cum ar fi întins mâna spre o tânără femeie s-o sărute.

[1] arb. piață

[2] O delicatesă arabă servită pe farfurie sub forma unui sos verde dens care adună toate ingredientele desertului printre care o planta specială numită mulluhia. În mijlocul farfuriei se servește un cub de carne de camilă pregătită în așa fel încât ți se topește în gură. În unele comunități din deșert sosul mulluhia este considerată un medicament.

[3] Oală grea de lut cu patru picioare pentru ars cărbuni. In kanounn de obicei stăpâna casei prepară ceaiul verde, arde tămâie pentru purificarea casei. Pe timp de iarnă este folosit uneori pentru încălzit.

[4] Instrumente pentru fumat, termenul arab pentru narghilea.

[5] Sectă islamică șiită. Maddhabitzii trăiesc în case troglodite săpate direct în deșert. Noaptea lasă o cămilă la intrarea în casă care e un fel de coridor. Adapă cămila până când cămila rămâne înțepenită între ziduri. Atunci e ca și cum au încuiat ușa. Dimineață după ce se ușurează cămila ușa casei se deschide iar stăpâna casei dă cadrul coridorului cu var.