Public shaming

Public shaming pentru tine însuți

Observ în ultima vreme un curent de atitudine care promovează o formă de public shaming, venind din partea autorilor contra criticilor care le critică opera. Practic, artistul care se simte „atacat” pe nedrept denunță critica la care a fost supus, să zicem pe Goodreads sau pe vreun blog, aducând dezbaterea pe teren propriu, pe propriul profil de Facebook sau altă rețea de socializare, pentru a strânge un capital de simpatie și a se convinge pe sine că acea critică este absurdă. Și, întotdeauna, asociată acestui denunț, trebuie să fie convingerea că respectiva critică este fie parte a unui complot, menit să-l discrediteze pe autor, fie rezultatul unei lecturi superficiale, eventual a unei neînțelegeri a textului. În niciun caz ea nu poate fi o opinie sinceră și informată a unui cititor care pur și simplu nu a rezonat cu textul. Pentru că așa ceva nu se poate.

Sunt două aspecte dezavantajoase pentru cel care iese în față și denunță critica adresată operei sale: pe de o parte își arată desconsiderația față de cititor și, pe de altă parte, își expune propria fragilitate. Țin minte că mă uitam, cu ceva vreme în urmă, la un reportaj despre muzicienii care și-au pierdut cumpătul pe scenă și au făcut gesturi pe care au ajuns să le regrete. Concluzia fusese că, orice ai face, niciodată nu arunci sticla înapoi, spre public! Lucrurile nu stau prea mult diferit nici în literatură. Indiferent cât ești de ofensat de o părere a unui cititor, niciodată nu ai dreptul să aduci la rândul tău ofense. A face judecăți de valoare la adresa publicului cititor, din calitatea de autor, este inadmisibil.

O operă literară, odată publicată, are propria viață. Ea se susține pe sine prin sine sau nu. Chiar și a interveni pentru a da explicații pe marginea textului e un demers nepermis și care, de fapt, dăunează operei, deoarece poate fi interpretat ca o recunoaștere din partea autorului a faptului că erau necesare explicații suplimentare. Deci, scrierea are ambiguități. A arăta note critice, ca autor, pe propriile tale canale de comunicație, în speranța că vei fi validat, este de-a dreptul hilar.

În definitiv, ca scriitor, chiar ai avut vreodată impresia că scrierile tale nu vor avea decât ecouri pozitive? Dacă da, atunci ai fost naiv. Iar dacă nu, de ce te deranjează că cineva a scris de rău de o carte de-a ta? Spun „de o carte”, și nu „de tine”, deoarece critica, în general, se adresează operei, nu omului. Și de ce-ți manifești indignarea mereu pe canalele proprii, unde, în general ești urmărit de cei care te admiră? E cumva un soi de fishing for compliments? Ai nevoie de așa ceva? Ești atât de fragil încât încrederea în tine e zguduită de o opinie defavorabilă adresată unei opere și ai nevoie de validare pentru a-ți reclădi moralul?

Dacă da, ei bine, e cazul să lucrezi un pic la psihicul tău, pentru că nu e deloc suficient de robust pentru această preocupare. Ca scriitor, și ca artist, în general, „ți-o vei lua” constant. Cu argumente sau fără. Justificat sau gratuit. Și singura atitudine corectă în fața criticii este cea analitică. Ești dotat cu inteligență, caută argumentele care stau în spatele criticii, dacă există, iar dacă nu, analizează doar afirmațiile în sine, vezi ce poți decanta de acolo drept critică constructivă, asumă-ți-o și data viitoare fă mai bine. Iar restul, balastul, dă-l deoparte și nu-l arăta lumii cu pretenția că ești victimă a unei nedreptăți. Nu te ajută deloc.

Tot în categoria public shaming observ că apar mai multe voci care denunță „falșii scriitori”, adică pe aceia care publică doar din vanitate, la edituri mici sau foarte mici, fără vizibilitate, uneori chiar finanțându-și publicările. Și justifică acest denunț al lor prin deserviciul pe care, chipurile, existența acestor scriitori și a cărților lor l-ar aduce literaturii române, în general. Este un volum prea mare, domnu-le, de scrieri, publicul, și așa mic, e sufocat de non-valori, ar spune ei, și nu mai reușește să ajungă la ce e bun!

Oare chiar crede cineva că e posibil așa ceva? Că cineva alege efectiv la întâmplare cărți românești, citește ceva, i se pare groaznic și trage concluzia că literatura românească e toată praf? Nu, să fim serioși, editorii mari și scriitorii cu renume nu sunt în niciun fel afectați de existența editurilor mici sau a autorilor self-published. Publicul român e unul foarte bine informat. Cititorii au anumite edituri în colimator, le urmăresc aparițiile, știu cu ce se prezintă autorii. Cunosc și urmăresc critici, au încredere în recomandările lor.

Și, dacă stăm să analizăm un pic situația, oare majoritatea autorilor nu au debutat pe la edituri medii sau mici? Unii dintre ei chiar s-au autofinanțat, la începutul carierei lor. Apoi au vrut mai mult. Și-au perfecționat tehnicile narative, și-au cizelat stilul și au reușit să intre în atenția editurilor mari. E un proces firesc. Personal, aș avea mai mare încredere într-un autor care a luat-o de jos, publicând mai întâi povestiri, pe la reviste, debutând la o editură mică, apoi luptându-se ani de-a rândul să ajungă pe prima scenă, la o editură cu adevărat vizibilă, și pentru public, și pentru critica literară, decât în unul care a reușit încă de la cartea de debut să atragă atenția unei edituri mari. Succesul prea rapid poate conduce la scăderea interesului. Când ai reușit să obții maximul posibil încă din prima încercare, mai ești interesat de joc? Mai ales când observi că acel maxim nu-ți aduce o notorietate nemaivăzută. Și nici bani. Dacă ne-am asuma un oarecare cinism, am putea spune că a publica în România e oricum un act de veleitarism, nu-i așa?

Poate că da, poate că nu. Mulți autori care debutează fulminant își păstrează nivelul, alții renunță, mulțumiți că au bifat o realizare mare, dar fără a fi convinși că ea merită să fie repetată. Îi putem numi pe aceștia din urmă scriitori mai buni decât pe cei care și-au tocit coatele scriind și publicând cărți pe la edituri din ce în ce mai vizibile? Răspunsul vă aparține. Până la urmă, piața de carte, la fel ca oricare altă piață, are mecanisme de autoreglare. Sitele se cern singure, fiecare carte are publicul ei. Și fiecare autor își face singur socotelile ce public îl mulțumește. Dacă va dori mai mult, se va strădui să se perfecționeze. Dacă nu, nu.

de Alexandru Lamba