“Un volum de poezie al traumei psihice”
sau cronica volumului „Altminteri nici n-am fi trăit” de Mirela Bălan
Cu noul volum „Altminteri nici n-am fi trăit” (tipărit la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023), poeta Mirela Bălan, membră a Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor (din 2021), se află la cel de-al 4-lea volum de versuri, după debutul cu „Un sărut mai adânc” (Bacău, Editura ArtBook, 2011), „Tirania cercului” (București, ePublishers, 2014) și „Supradoză” (București, Editura eLiteratura/ ePublishers, 2014). Adăugăm că autoarea este de profesie meteorolog aeronautic, a debutat literar in volumul colectiv „Lira în patru puncte cardinale” în anul 2010 și a publicat versuri în revistele: „Plumb”, „Cetatea lui Bucur”, „Fereastra”, „13 Plus”, „Agora literară”, „Momentum”, „Tribuna”, „Ateneu” și altele.
Cartea poate fi subsumată ideii că uneori există dureri și chinuri trupeşti şi sufleteşti atât de mari, intense şi devastatoare, încât te gândeşti dacă să mai trăieşti pe acest pământ plin de grozăvii şi umilinţe, aceste suferinţe fiind atât de nedrepte, încât îți vine să te răzbuni pe ceilalţi oameni, pe lumea întreagă pentru a-ţi mai potoli din sufletul prea încercat şi încărcat de acestea. Dar există şi dureri care se pot îndura şi alina prin credinţă, iubire de Dumnezeu, izbăvire, mântuire și, desigur, prin artă, poezia, de exemplu.
„Altminteri nici n-am fi trăit” este și o carte de poezie de tip traumă psihologică şi analiză interioară, care se ţine minte şi care se scrie mai rar în poezia românească din ultimii ani. Totodată, și volum-spovedanie ori confesiune, cartea are la bază un fapt real îngrozitor, în urmă cu doi ani, soțul Mirelei Bălan a suferit un accident de parapantă și vreme îndelungată, el s-a zbătut între viață și moarte, pe paturi de spital din România și din Austria. Focul suferinței a aprins în Mirela Bălan, văpaița creației și astfel s-a născut volumul de versuri de față, lansat la Târgul „Gaudeamus” Radio România și atunci, poeta a vorbit despre furia împotriva nedreptății sorții și despre cum accidentul soțului ei i-a schimbat viața, nu doar că ea a început să scrie, ci a decis să se dedice într-o mult mai mare măsură alinării suferinței celor din jur.
Chiar în al doilea prozopoem sau poem în proză ori chiar jurnal poetic, este povestit terifiantul accident cu zborul frânt al soțului autoarei și mai ales sosirea ambulanței și a elicopterului, poeta simțind o neliniște, o nerăbdare, un fior, citez: “Elicopterul a aterizat. Ambulanța e deja aici, iar dispecerul de la sol îi face semn să se apropie. E teribil de cald. Din elicopter coboară patru oameni îmbrăcați în roșu. Doi dintre ei merg spre ambulanță. Ceilalți doi rămân pe loc și povestesc cu dispecerul. Gesticulează mult, vorbesc mult, mi se pare că și râd. În ambulanță ești tu. Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră. Eu încă nu știu. Lumea mea are încă aceleași coordonate, pe aceleași axe. Mi-am scurtat rochia și acum îi cos tivul pentru că nu peste mult timp urmează să ieșim în oraș. Chiar și așa, fără-ncetare îmi arunc ochii pe fereastră. Nu știu ce caut. Simt o neliniște. O nerăbdare. Nu știu cum să descriu mai clar. Un fior în degetele care țin acul. Destul de rapid reușesc să te transfere de pe o targă pe alta. Acum sunt șase oameni în jurul tău (au venit și cei de la ambulanță). Aerul dansează și e roșu aprins. Toți șase ridică targa, o fixează pe două canalete destul de înguste și apoi, ca pe tavă, te împing în elicopter. Trapa se închide și palele pornesc zgomotos. Oamenii rămași la sol se îndepărtează în fugă. Elicopterul se ridică. Eu, eu rămân jos. Sunt în continuare în spatele ferestrei, cu acul în mână. Îmi sună telefonul”.
În această creaţie de poezie psihologică sau a traumei psihice și de cvasi-coliziune cu moartea, aş numi-o, Mirela Bălan surprinde atât biografico-laconic cât și auster şi sobru, grav, chiar, conflictul interior al eului poetizant, drama conştiinţei, personajul şi alter ego-ul poetei aflându-se într-o stare de căutare aproape perpetuă a sinelui, uneori pierdut, rătăcit, dar şi de confuzie. Ca şi în romanul de tip psihologic, perspectiva eului poetic sau naratorului asupra evenimentelor este din interior (subiectivă), poetul sau povestitorul fiind personaj implicat direct în fapte, evenimente dar şi în introspecţie. Caracterizarea personajului şi a eului evidenţiază mijloacele indirecte arătând suferinţa şi durerea interioară, starea de confuzie mintală, dar şi un fel de protest faţă de lumea hâdă şi hulpavă din jur. În fine, monologul interior poetizant din „Altminteri nici n-am fi trăit” devine o modalitate de exteriorizare a dramei conştiinţei.
Cartea tratează poetic şi psihologic marile teme şi motive ale literaturii şi poeziei dintotdeauna: viaţa, moartea, dragostea, visul, suferinţa, neantul ş.a. Sau, după cum spune chiar poeta moldavă: „Când viața și moartea se întărâtă în fața ta, încăierare macabră”. De altfel, motivul morţii traversează ca un „fir negru” volumul, poeziile şi secvenţele despre moarte fiind destul de frecvente, Mirela Bălan scriind un mic tratat de finitudine, pe lângă cel de soteriologie. Iată, drept exemplu, poemul „Cu înghițituri mici”: „Numai moartea, moartea ta, nu (moartea e grasă și grea la stomac)/. Așa că mă așez pe banca din fața spitalului, ca o vomă iese plânsul din mine, împreună cu toate lucrurile pe care le-am înghițit, pentru că mă aplec în față, până când pieptul mi se lipește de genunchi, și plâng, și grohăi, și urlu: Moarte, nu! Orice, dar moarte nu! Și apoi vocea egală și calmă a doctorului care șoptește, șoptește egal și calm: E mai bine să fii pregătită pentru orice”. Dacă adăugăm şi ideea ce se desprinde dintr-o poezie a scriitoarei Emily Dickinson despre „Neant ca Forţă ce lumea reînnoieşte”, avem o altă conexiune dintre ideea de moarte, nemoarte, daimoni, suferinţă şi cea a nimicului, neantului, în volumul Mirelei Bălan.
Cartea este scrisă în versuri albe, non-austere, unele laborioase, cvasi-canonice şi sacerdotale, altele laconice, cu notații de tip jurnalistic, cu propoziții scurte și penetrante, cum ar fi cele din poemul „Bucuria nimicului”, care subliniază atmosfera de apăsare, de angoasă și trimitere în nihilismul unor Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski ori Cioran sau în/ la ideea de neant, în zădărnicie, dar și bucuria nimicului în viață, cu accente expresioniste: “Noapte neagră. Adânc neagră. Mată. Mută. Împâclită. Somn adânc. O dihanie mă apasă în întuneric. Mă apasă până mă pune jos. Mă apasă până mă lipește de podea. Gât îngustat. Gâfâi. Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă. Mă apasă uniform. Presă uriașă. Corp la corp. Carne de metal peste carne vie. Atom de metal, atom din carne vâscoasă. Curg cleios. Smoală neagră întinsă pe podea. Lățită, lungită. Respir greoi. Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă. Simt ochii cum ies din orbite. Smoală cu ochi. (…) Noapte neagră. Mată. Mută. Simt inima zvâcnind. Nu mai e vis. Simt respirația, maratonul aerului înăuntru, înafară. Bucuria nimicului în viață”.
În fine, în volumul „Altminteri nici n-am fi trăit”, autoarea are ca sentiment generator tristeţea, durerea, trauma biografică şi psihologică, întreruptă uneori de lumini, dar pesimismul, zbuciumul interior şi întunericul sunt hegemonice peste poemele autoarei moldave. Există atât tăceri sumbre, imagini post-expresioniste à la Gottfried Benn, unele onirico-suprarealiste și chiar hiperrealiste, în această carte sfâșietoare, cât şi zgomote şi furii urlate, ţivlite din răsputeri şi rărunchi, şi, cu toate că, ne-am fi așteptat ca unele rugăciuni către Dumnezeu să fie de-a dreptul negativ-blasfemiatoare, acest din urmă lucru nu se întâmplă, cum este în scurtul poem „Legea iubirii”: “Doamne, cum mi-ai prins mâna/ Și iute m-ai eliberat!/ Și cum imediat după, ai spus iartă-mă”.
Există în cartea Mirelei Bălan contra-limpeziri, priviri şi plonjări sau imersiuni introspective ale unei fiinţe torturate de absurditatea şi mizeria vieţii, prietenă a sentimentelor tăgăduitoare, frustrărilor care arată totuşi sensibilul. Desele crispări, încruntări, pulsiuni groaznice, nenostalgii indică faptul că a fi captiv în universul tău interior nu este de fiecare dată ceva izbăvitor.
Totuși, finalul cărții este unul izbăvitor, cu ceva speranțe, în drum spre redempțiune, ideea fiind că viața e prețioasă, unică și merită să fie reluată de la capăt, într-un nou început: “Mă lipesc iar de stâncă. Îmi umplu palmele cu talc. Cu mâna dreaptă strâng coarda. Cu stânga scot un piton de la brâu. Bat și ascult, trec coarda prin piton, pășesc și urc. Urc spre Soare. Spre niciun nor de pe cer”.
de Iulian Cătălui
Comments