Oranjeria

(fragment de roman)

Asi a alergat la bucătărie şi, aproape înghiţindu‑şi cuvintele, a chemat‑o pe maică‑sa.

– E la televizor despre ea. Zic că se mişcă. Vino repede, a stri­gat iar, apoi a luat‑o la fugă prin holul strâmt, a alunecat pe un preş colorat, dar nu s‑a oprit decât în faţa ecranului.

Maică‑sa a venit după ea. Stăteau amândouă, mama cu mâi­nile în şold, fata arătând încă spre televizor, şi priveau.

– Da, e oranjeria despre care am auzit. Şi dacă a început să se mişte, n‑o să se oprească şi o s‑ajungă la noi. Exact cum ţi‑am zis c‑am visat. Şi atunci, totul o să se schimbe, o să vezi. La înce­put, merge foarte încet şi oamenii pot să se plimbe după ea, dar apoi o să‑i lase în urmă. Trebuie s‑ajungă la noi în curând, cred. Dar, până atunci, trebuie să ai temele de vacanţă gata, altfel de ce‑ar veni tocmai aici, în satul ăsta uitat din Anatolia, dacă tu n‑ai lecţiile făcute? Ţi‑a zis doamna profesoară să nu te culci pe‑o ureche chiar dacă înveţi mai repede decât alţii!

Asi a vrut să mai spună ceva, dar s‑a întors şi a fugit în camera din spate, unde îşi făcea lecţiile în timpul anului şi unde dormea noaptea pe o saltea, lângă patul părinţilor. S‑a cocoţat pe pervaz şi s‑a uitat afară pe geamul deschis. Din când în când, câte o insectă dădea să intre, dar ea o alunga cu mâna sau cu un caiet. Dincolo de curtea lor, unde nu avea loc decât maşina lui tai­că‑su, un Dodge vechi pe care nu‑l mai folosea de ani buni şi prin care începuse deja să crească iarbă, se vedeau dealurile prăfuite şi, mai departe, munţii. Poate de‑acolo o s‑apară oran…, s‑a gândit, dar, înainte să termine cuvântul, a sărit de pe pervaz în cameră, a scotocit într‑un raft din biblioteca încropită de tai­că‑su din nişte bucăţi de lemn bătute în perete, a luat o carte şi a fugit înapoi în bucătărie. Acolo plutea în aer mirosul de ceapă tocată şi maică‑sa îşi ştergea ochii cu dosul palmelor.

– Ce ţi‑am zis? De ce pierzi timpul?

– Uite, a spus Asi şi i‑a întins cartea.

Mama a aruncat o privire şi a ridicat din umeri.

– Ce‑i asta?

– M‑am gândit că poate de la el ai visat, că ţi‑a dat atunci autograf şi tu ai plâns… şi poate de la numele lui vine şi oranje­ria. Nu se poate?

Femeia a lăsat ceapa tăiată pe tocător şi a început să râdă atât de tare, că hainele îi săltau, iar fata urmărea cum bluza se ridica şi revenea, şorţul se unduia şi fusta lungă se izbea de papuci şi de podea, descoperindu‑i apoi gleznele puternice.

– Da’ de unde? Îl cheamă Orhan pe scriitor, nu Oran, vezi dacă nu‑ţi faci temele? Nu citeşti ca lumea. Oranjeria nu vine de la Orhan – şi nici visul meu, cu el am avut altele, n‑o să ţi le povestesc ţie acum. Hai, fuga la lecţii!

Fata a lăsat privirea în jos şi s‑a îndepărtat cu paşi lenţi. A scotocit printre cărţi şi a găsit dicţionarul, apoi a dat la litera O şi a întors pagină după pagină până a apărut oranjerie: seră în care se cultivă portocali. Tapiserie care reprezintă o grădină de portocali. Din fr. „orangerie“. S‑a gândit un timp că nu ştia niciun cuvânt în franceză şi ăsta era primul pe care îl învăţa. A deschis toate sertarele din cameră şi s‑a uitat sub pat, să vadă unde ascunsese maică‑sa tapiseria. Îi era clar că trebuia să existe măcar o cuvertură cu o grădină de portocali, dar nu ştia unde o ţinea. Ar fi vrut s‑o asculte şi să‑şi facă lecţiile de vacanţă, dar acum nu‑şi mai putea lua privirea de pe fereastră. I se părea că oricând putea să apară şi voia să fie prima care o vedea. Mai credea şi că, dacă găsea cuvertura, avea să vină mai repede, ca un magnet, cum îi spusese profesoara la şcoală.

Dealurile deveneau tot mai galbene odată cu apropierea prânzului şi ea n‑avea voie afară la ora amiezii. Totuşi, după ce a aruncat o ocheadă spre uşa camerei, a ţâşnit de pe geam în curte, s‑a strecurat pe lângă maşină şi a ajuns pe câmp. Era prima dată când nu o necăjea faptul că n‑aveau gard. Mereu îi spunea profesoara la şcoală: să zici acasă că ar fi bine să con­struiţi şi voi un gard, ca toată lumea, nu e frumos să staţi aşa. Şi ea îşi imagina cum ar fi construit ea cu taică‑su un gard porto­caliu, cu modele desenate de ea, cu cercuri şi ovale şi o poartă înaltă de tot, cum văzuse odată, când fusese în oraş. Ridica de zeci de ori pe zi în imaginaţie câte un gard şi mai mult muncea ea decât taică‑su, care era gata obosit când ajungea acasă şi mereu dădea din umeri când maică‑sa îl întreba: Ei, azi ai găsit de lucru? El aştepta să i se aducă farfuria cu mâncare sau măcar un pahar de bere, dacă nu era gata masa. Nu e vina mea că nu mai construieşte nimeni nimic aici. Unde să mă duc? Mă duc sin­gur la oraş?

Acum era bine şi fără gard, şi‑a zis Asi şi a început să alerge pe câmp. Îi plăcea să se arunce pe jos şi să se rostogolească, dar maică‑sa îşi dădea seama şi o certa de fiecare dată când găsea paie în părul sau pe hainele ei. Când a ajuns la primul deal, s‑a oprit şi s‑a uitat înapoi. Se vedea umbra maică‑sii în bucătărie, se vedea acoperişul scorojit, se vedeau cei doi brazi de lângă casa lor, dar care nu erau ai lor. A urcat repede dealul, pe care îl mai urcase de multe ori, dar niciodată la ora prânzului, pentru că nu voia s‑o supere pe maică‑sa. În vârf şi‑a mijit ochii şi s‑a uitat departe. A văzut un punct albicios mişcându‑se. Sigur e oranjeria, a spus cu voce tare şi, câteva clipe, a stat pe gânduri dacă să se întoarcă acasă sau să alerge în întâmpinarea ei.

de Alexandra Niculescu