Ocrul roșu

O altă semnificație pentru folosirea ocrului roșu în riturile preistorice

Este mai rar întâlnită universalitatea unui rit decât, să spunem, a unei credințe sau a unei idei sau a unui sentiment religios, cum sunt: potopul, groaza inspirată de divinitate, absurdul (pentru gândirea logică, de pildă: “Este adevărat că fiul lui Dumnezeu a murit, pentru că este o inepție.” - Tertulian) ș.a.m.d.. Mircea Eliade ne asigură de ubicuitatea folosirii ocrului roșu în riturile funerare “de la Ciu Ku-tien până pe coastele occidentale ale Europei, în Africa până la Capul Bunei Speranțe, în Australia, în Tasmania, în America până în Țara de Foc”[1].

Roșul ca și culoare în natură este minoritară în raport cu albastrul ceresc sau albastrul marin sau cu verdele vegetației, dar cu toate acestea este, poate, cea mai strâns legată culoare de noi, deoarece o purtăm în noi înșine. În sângele nostru. De aici și legătura directă între sânge și pigmenții roșii (deci și ocrul roșu). Este cunoscut faptul că principalul simbolism al ocrului roșu în riturile funerare este acela de substituent al sângelui, deci un simbol al vieții, o cheie spre o existență post-mortem. Dar de ce ocrul roșu și nu cinabrul, spre exemplu, care este tot roșu? Desigur, un motiv ar fi abundența. Despre toxicitatea cinabrului (sulfura de mercur – HgS) nu este cazul să vorbim, pentru că nu își are locul într-o discuție de genul acesta. De pildă, cinabrul era folosit de alchimiștii chinezi în combinație cu mierea (deci, se ingurgita)[2].

Expresia “firul roșu” pare că își păstrează valoarea dacă luăm în considerare amuleta roșie descoperită într-un sit arheologic de australopiteci[3], amuletă antropomorfă întâmplătoare care ar fi putut avea o valoare specială, simbolică sau chiar protoreligioasă[4] (valori care nu rezistă), ca o primă întrebuințare a culorii în cauză și sfârșind cu poporul Himba, care încă folosește ocrul roșu pe corp, pe păr, etc. pentru înfrumusețare.  Vom vedea că nu pare a fi întâmplătoare alegerea acestui pigment. 

Între ocru și hemoglobină

Culoarea sângelui nostru este dată de hemoglobină, principala proteină din eritrocite, care realizează transportul gazelor prin organism. Ce ne interesează pe noi este structura acesteia. Este o proteină, având hemul ca și grupare prostetică. Ce este hemul? Hemul este un inel tetrapirolic în centrul căruia se află un atom de fier. Atât interesează aici: atomul central este fierul. Mai mult, fierul în stare de oxidare +2: Fe+2. Există și o hemoglobină cu Fe+3, dar care nu funcționează, adică nu poate transporta oxigenul[5]: methemoglobina.

Întrucât privește ocrul, acesta este o argilă, dar care depinde de raportul dintre componenți și de natura acestora. Ocrul roșu conține α-Fe2O3, care se cheamă hematit (în grecește înseamnă sânge), pe lângă alți compuși care nu importă. Culoarea lui este dată de acest hematit. Ocrul galben contine atât hematit, cât și goethit (sau limonit), adică atât α-Fe2O3, cât și α-FeOOH. În ambele formule chimice fierul are starea de oxidare +3.

Ceea ce se observă este factorul comun între hemoglobină și ocru (oricare ar fi el): fierul. De aceea, spuneam la început că nu pare întâmplătoare alegerea acestui pigment. Sângele se întoarce acolo unde îi este locul. Sau ocrul roșu substitue perfect sângele.

Mai mult, ocrul galben încălzit la 670K (grade Kelvin) se transformă în ocru roșu. Adică goethitul se transformă în hematit (2FeOOH = Fe2O3 + HOH)[6]. Această proprietate ne va conduce spre găsirea unei noi valori a ritului funerar de acoperire cu ocru roșu a cadavrelor. Dar, până atunci, să aruncăm o privire spre cerul înstelat și argintat de lună. Să stăruim puțin asupra acesteia din urmă.

Luna în istoria gândirii religioase

Luna are un caracter eminamente sacru, fiind prezentă sub o formă sau altă în toate religiile, chiar și în cea a pigmeilor. Se cunoaște încă din cele mai vechi timpuri acțiunea lunii asupra apelor (mareea), de aici și binomul lună-apă este unul dintre cele mai vechi.

Luna se găsește în istoria religiilor într-un număr foarte mare de raporturi cu: timpul, vegetația, apele, fertilitatea, pământul, femeia, animalele, moartea, inițierea, destinul, etc.[7] Deci, toate religiile istoriei cunosc o zeitate selenară sau o formă consubstanțială a lunii sau un motiv lunar sau un simbol. Ceea ce leagă luna de pământ, într-un anume fel, este reprezentantul de seamă, întâlnit în toate culturile, care este șarpele.

Dar, mai întâi, să discutăm despre ”devenire”. Luna, cum bine știm, crește până la lună plină (trecând printr-o formă specială, numită pătrar), apoi descrește până dispare (trecând printr-un alt pătrar), lăsând lumea, universul, cosmosul în întuneric absolut pentru trei zile, ca apoi să reapară, să renască. Și ciclul se reia la nesfârșit. Fiecare lună calendaristică are aceste patru poziții speciale ale lunii: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar. Între aceste forme, luna apare pe cer ca o semilună, de aici și multe simboluri ale ei (cum ar fi coarnele bovinelor). Deci, luna se naște, ajunge la “maturitate” și apoi dispare doar ca să apară din nou. Din această viață a lunii și modul lunar de a fi al omului[8].

Care este legătura directă cu pământul? Pot fi enumerate multe zeități care fac această trecere, de pildă: Hathor, Ishtar, Anaitis, Dionysos, etc. Care sunt atât zeități ale fertilității, ale vegetației, cât și selenare. Legătura dintre vegetație și pământ este evidentă. Dar o legătură mai intimă creează șarpele.

Acesta suferă asemenea lunii, adică dispare o perioadă a anului sub pământ. Dar și năpârlește, adică se regenerează, întocmai cum luna se regenerează semilună cu semilună. Șarpele este răspândit în toate religiile lumii, în timp și spațiu. Vedeți că până acum am adus în discuție doar elementele ubicue, poate nu întâmplător. De asemenea, șarpele este prin excelență un simbol htonian. Dar legătura sa directă cu simbolismul lunar îi aduce o valoare duală și atunci vom spune că este un simbol selenaro-htonic.

De ce am adus șarpele în discuție? Tocmai pentru a putea pune luna în relație cu pământul, cu argila, cu subteranul.

Înainte de a ne avânta mai departe, să aruncăm o privire la Figura 1.

Figura 1: Colors of the moon. ©Marcella Giulia Pace.

Se poate observa că în afara unor culori excepționale (violet sau albastru) luna aduce, de cele mai multe ori, cu diferite culori ale solului. În această spirală de culori ale lunii (spirala este un simbol al șarpelui încolăcit) se găsește și acel roșu-sângeriu, dar și galbenul specific ocrului galben. De fapt, în funcție de compoziția chimică, ocrul se poate găsi sub diferite culori, printre care și violet, portocaliu și brun.

Câteva exemple arheologice, deci concrete ale întrebuințării ocrului

În a doua jumătatea a veacului trecut, la Nymölla, a fost descoperit un dublu mormânt (aproximativ 3000 î.e.n.), în care se găseau rămășițele unui adolescent de aproape 17 ani și a unei femei între 30-40 de ani[9]. Interesant este faptul că doar femeia prezintă urme de “ocru galben” pe coapse și șold. Ceea ce poate avea o valoare erotică, având în vedere zona erogenă a aplicării pigmentului. Wizsomirski numește ocru galben o pulbere brun-roșcată  (“reddish brown powder”)[10]. Ocrul se găsea și în sol și sub formă de bulgări. Dacă este așa, adică dacă zona aplicării pigmentului nu este întâmplătoare, atunci putem propune binomul ocru-fertilitate. Fertilitate, deoarece zona respectivă este strict legată de reproducere. Mai mult, șarpele fiind un simbol al fertilității, al reproducerii (phalus), putem spune că binomul se transformă în ocru-șarpe (cel puțin pentru a fi pe același plan de existență, cel al concretului). Desigur, acesta poate fi un caz izolat, o excepție.

Acestea se petreceau în neolitic, dar fenomenul este mult mai vechi, datând din paleolitic. De exemplu, celebra “Red Lady” de la Paviland cu oasele vopsite cu ocru roșu. Într-o reproducere vizuală a ritului funerar de atunci sunt reprezentați oameni cu torțe în mâini[11]. Nu vom ști dacă au folosit focul pentru a transformă ocrul galben în ocru roșu, dar rămâne o posibilitate. Mai plauzibil este că au folosit focul pentru a lumina peștera.

Având în vedere că denumirea vine din grecescul ὠχρός[12] (galben pal sau gălbui) și starea naturală cea mai abundentă este cea galbenă, putem presupune că de cele mai multe ori ocrul roșu a fost obținut din ocru galben cu ajutorul  focului. Temperaturile de deshidratare a ocrului galben puteau fi atinse în preistorie (400oC nu este chiar atât de mult).

Sinteză

Deshidratarea aceasta chimică a ocrului galben spre ocru roșu amintește de ideea Devenirii. Atât ocrul, cât și luna posedă această valoare a Devenirii. Galbenul, amorful, neviul se transformă la căldură în ceva viu și roșu, în sânge. Dar ca trecerea către binomul lună-ocru să nu pară prea bruscă, mai putem aduce în discuție unele aspecte care să întărească această legătură.

Vorbeam mai devreme despre șarpe, simbol lunar și htonic prin excelență. Șarpele ascunzându-se în pământ în perioada rece a anului creează o legătură directă cu acesta, iar ocrul fiind tocmai o parte a acestui pământ jocul se poate schimba ușor către o legătură șarpe-ocru.

Mai mult, ocrul roșu fiind un substituent al sângelui nu este departe de un simbolism selenar, întrucât există nenumărate credințe și idei religioase care unesc într-un fel sau altul luna, sângele și șarpele. De exemplu, superstiția central europeană care spune că dacă părul smuls al unei femei în perioada ciclului menstrual (adică sub înfluența lunii) se îngroapă, atunci se transformă în șerpi[13]. Există, așadar, relația lună-sânge-pământ-șarpe. Putem substitui atât sângele, cât și pământul prin ocru și ajungem la relația lună-șarpe-ocru. De aici, lesne se înțelege o legătură lună-ocru.

Nu spunem că așa s-au petrecut lucrurile, ci spunem că ar fi putut să se întâmple așa. Dacă ținem seama și de calitățile practice ale ocrului (în tratarea pielii, antiseptic, etc.), vedem că nu se îndepărtează de simbolul șarpelui (farmaceutica), deci ar putea fi sau ar putea avea o însemnătate selenaro-htoniană.

Concluzionând, am ajuns de la alegerea, întâmplătoare sau nu, a ocrului roșu ca principal pigment folosit de-a lungul istoriei în practicile religioase funerare de acoperire a corpului ca substituent al sângelui (deci un simbol al vieții, care ajută pe om să treacă mai lesne în viața de apoi) la a crea o legătură specială între acest rit și lună, deci a fi o manifestare sacră a lunii. Nu ar fi chiar atât de improbabil ca acest ritual să se fi manifestat doar în anumite momente de timp, cu precădere sub lumina lunii sau sub o anumită culoare a acesteia (cum am vazut că poartă în Figura 1).

de Cosmin Andrei Tudor

[1] Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București, 1992, pg. 19

[2] Mircea Eliade, Făurari și alchimiști, editura Humanitas, București, 1996, pg.110-128.

[3]  Bloudeau, M., Lima, P., Greffoz, V., ”Pourquoi on croit en Dieu”, Science et Vie, 1019, 2002, 42-51.

[4] Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ligia Apăvăloae, Antropogeneza și geneza culturii, editura Ziua, București, 2006, pg. 57-58.

[5] S.E. Jorge, D.M. Ribeiro, M.N.N. Santos, M.d.F. Sonati, Hemoglobin: Structure, Synthesis and Oxygen Transport, Sickle Cell Anemia, 2016, 2-24.

[6] A.K. Singh, B.K. Jain, K. Chandra, Mössbauer studies of naturally occurring red ochre and yellow ochre, J.Phys.D.Appl. Physl., 1978, 11, 55-62.

[7] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, editura Humanitas, București, 1992, 155-182.

[8] Ibidem.

[9] Bozena Wyszomirski, A double grave with yellow ochre at Nymolla in Scania, Fornvannen, 74, 1979, 73-84

[10] Ibidem.

[11] Stephen Aldhouse-Greean, Paul Pettitt, Paviland Cave: contextualizing the ”Red Lady”, Antiquity, 72, 1998, 756-772.

[12] Vanya Stavreva, Red Ochre – For special dead and dangerous dead (use of red ochre in the burial practices during the late eneolithic by data from the territory of Bulgaria), Pontica L1, Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța, 2018, 115-133.

[13] Mircea Eliade, Tratat (op.cit.)