Atunci când pericolul orbirii tulbură viața unei fetițe de 10 ani, bunicul ei, un om echilibrat, înțelept, rafinat, se gândește că ea trebuie să își asigure un bagaj, o rezervă de frumusețe cu care să poată înfrunta întunericul, cu care să își înceapă mobilarea unei lumi interioare în care va trăi mai ales. Așa că, în loc să își ducă nepoata la pedopsiholog, îi asigură zilnic (miercurea), timp de un an, o întâlnire cu câte o capodoperă a picturii, a artei plastice. Cele 52 de tablouri sunt tot atâtea borne ale evoluției sensibilității umane, marcând o schematică, dar esențială istorie a artei. Întâlnirile cu tablourile devin prilej de poveste, de explicații, de lecții simple și adânci de viață, dar și exercițiu de contemplare, de a învăța să privești (să nu uităm că Mihai Ralea spunea că pictura ne învață să privim), de a putea treptat să ieși din agitarea și măruntul zilei pentru a reuși, liniștindu-te, să trezești ochiul interior, ochiul care vede esențial, profund.
Mi-a plăcut că autorul reușește un roman atipic, relativ simplu și, cumva, aparent nevandabil, mai ales că este un roman care cere măcar o cultură generală de nivel mediu (e minunat că volumul nu devine o vulgarizare a istoriei artelor) și suportarea unei anume liniarități (cartea, deși are secrete, suferință, nu are suspans, întorsături de situație sau nu știu ce mari tensiuni narative). Este „o carte deschisă”, oarecum previzibilă, dar care te solicită, te muncește. Toate astea ar fi fost, pentru cititorul de azi, minusuri, astfel că nici autorul nu a pariat pe ea și a declarat într-un interviu că nu a crezut că lucrurile se pot dezvolta astfel: „Ochii Monei” să devină un veritabil un fenomen literar, cu drepturile vândute, deja, în 60 de țări. De altfel, chiar editura franceză care l-a publicat pe 31 ianuarie („Albin Michel”) spune că este romanul care „a cucerit lumea în 2024”. Este lăudat de toți și, deja, comparat cu „Lumea Sofiei” sau/și cu „Toată lumina pe care nu o putem vedea”.
Această lipsă de așteptare, de ieșire din rețetarul de marketing, i-a permis lui Thomas Schlesser „să stea pe ea” (pe poveste), să nu se grăbească și să o cizeleze continuu (scrierea sa a durat, de altfel, zece ani). Este și ceea ce dă punctele tari ale cărții și o fac, așa cum am spus, atipică. Astfel, autorul ocolește divertismentul și arată nedemodarea culturii, iar, într-o lume care suferă de prezenteism, el adaugă miza trecutului, subliniind că trecutul revelat (conștient și inconștient) vindecă, fie și sub forma rezilienței și a hipnozei (avem aici un al doilea strat al romanului). Pe de altă parte, într-o societate (a spectacolului) în care, deja, primează realitatea virtuală, audio-vizualul (iar specialiștii își pun problema dispariției cărții scrise și apariția unui anume analfabetism), scriitorul readuce în atenție muzeele (altfel decât ca țintă a turiștilor sau depozit de lucruri vechi) ca spații vii și ca prilejuri de educație informală, participativă, degajată (să nu uităm că, din aceeași familie de cuvinte cu muzeele, fac parte și muzele și amuzarea).
E de reținut aici, în chestiunea educației, extraordinara relație bunic – nepoată, care oferă un model de comunicare, de raportare relațională „unu la unu” și dă acel timp de calitate atât de căutat, acea stare de prezență totală și continuă a lui „aici și acum” pe care o numim mindfulness. Mai mult, relația asta care re-propune tratarea copilului ca pe un adult, într-o societate în care ne infantilizăm și ne plângem excesiv, este o altă lecție a cărții, mai ales că lumea nu mai este, nici pentru copii, un loc ferit, școala nu mai este suficientă, iar bombardarea informațională (prin digitalizare) îi face pe cei mici cât se poate de vulnerabili, de pierduți.
În ceea ce privește filosofia cărții, romanul acesta m-a trimis la stadiul estetic al lui Kierkegaard, la kalos-ul grecesc, confirmându-mi poate că, în această eră a schimbării de paradigmă civilizațională, a post-adevărului, post-umanului și a corectitudinii politice, arta a rămas, totuși, singurul spațiu al devenirii, singura zonă nesabotată a întrebărilor esențiale și a căutărilor de sine. Poate într-adevăr, mai ales de azi, „frumusețea (vederea ei) va mântui lumea” (Dostoievski). Romanul învită la speranță.
În concluzie: vă recomand să vă întâlniți cu acest roman împodobit cu 52 de ilustrații ale unor capodopere din trei mari muzee pariziene, mai ales că el ajunge în librăriile din țară pe 20 mai, într-o versiune românească impecabilă, datorată lui Daniel Nicolescu. În plus, autorul lui, eseistul și criticul de artă Thomas Schlesser, va fi prezent la „Bookfest” să-și lanseze cartea și să dea autografe sâmbătă, 1 iunie, la standul „Humanitas”, la ora 17, iar duminică, 2 iunie, va participa la masa rotundă dedicată romanului lui, la ora 13, pe scena „Arena”, pentru ca, la ora 14, să dea din nou autografe la standul „Humanitas”. Nu ratați!
de Laurențiu-Ciprian Tudor
Excelent.