O nouă viață

(fragment de roman)

Plecă Daniel, de la casa Martei, mai tulburat decât prima dată, căci, să iubești fără speranță e una și altceva când dorința inimii și a trupului se întâlnesc în mod fericit cu a celeilalte persoane.

Mergea tânărul, pe ulițele întunecate, fără să vadă nimic în jur. Fata îi trezise inima. Fără îndoială, îi plăcea și ideea de a rămâne stăpânul atelierului. Copil sărac, nu știa în sinea lui care dintre cele două era mai importantă, iar asta, dat fiind firea lui sinceră, îl nemulțumea. Nu voia să cauzeze suferință, nici fetei, nici bătrânului. Mai mult, se obișnuise de acum cu viața lui liberă, iar gândul de a intra slugă la doi stăpâni îl neliniștea. Sunt porți pe care dacă ai pășit nu te mai poți întoarce îndărăt și, chiar de te-ai întoarce, n-ai mai putea ajunge de unde ai plecat - calea te-ar scoate în altă parte.

Altul nu și-ar face atâtea probleme, își spuse. Ar apuca, cu amândouă mâinile, fata și atelierul. Toți trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-și găsească rostul.

Ajunse Daniel acasă, unde, fu întâmpinat de mamă. O privi tânărul în timp ce își descălța bocancii. O privi din nou când îi aduse vasul pentru spălat și găleata cu apă. Îi văzu, parcă pentru prima dată, părul albit de vreme, mâinile blânde și aspre, roșii și îmbătrânite. Ochii obosiți care văzuseră atâta tristețe și boală. Văzu, însă, și ridurile familiare din jurul ochilor, urme ale zilelor în care se bucurase și zâmbise copiilor, bărbatului ei, lumii.

Intră și tatăl, gârbovit de ani, pe ușă, în hainele cu care mergea la animale. Anii și munca grea își spuneau cuvântul. Legătura cu tatăl cel tăcut nu era foarte strânsă. Erau diferiți ei doi, însă, știa tânărul că, tot ce făcuse în viața lui: muncă în frig, foame, fusese pentru ei. Să ajungă copiilor, când hrana era puțină, în anii nerodnici.

Cine spune că cineva trebuie să vorbească mult ca să iubească asemenea?

Dacă ar avea rostul lui și-ar despovăra și mai mult familia, mult ușurată, totuși, acum că băieții erau mari și lucrau, gândi Daniel.

În probleme practice doar mintea trebuie să hotărască. În inimă să nu te încrezi decât când e vorba de pictură. Cu atât mai bine dacă ce hotărăște una este în acord cu cealaltă. Niciodată însă cea din urmă să nu fie stăpâna celei dintâi.

Se gândi și se răzgândi tânărul până a doua zi dimineață. Când se ridică din pat, odată cu soarele, hotărârea era luată.

Dacă până atunci ezitase să se apropie de fată din cauză că nu dorea să fie nerecunoscător, acum, când toate le putea obține, nu s-ar chema că ar arăta nerecunoștință în fața lui Dumnezeu? Ciudată e inima omului care prețuiește, mai mult, ce e interzis decât e mulțumitoare pentru ce e îngăduit.

Ai grijă ce-ți dorești că, poate, se va împlini, zâmbi în sinea lui, ușurat că hotărârea fusese luată, iar mintea împăcase inima.

Era ca atunci când trebuia să pregătească pânza pentru o nouă icoană. Multe erau de făcut și nimeni nu știa, cu siguranța, cum va arăta la urmă, chiar dacă drumul era cunoscut. Toți iconarii treceau prin emoția acesta, a începutului. Legătura cu ceea ce va ieși din mâinile lor era atunci esențială, mai strânsă decât cu cei apropiați. Viața iconarului se desfășoară cu adevărat doar între începutul și sfârșitul lucrării. Cât încă nu a început să picteze, doar o presimte în el, iar când sfârșește, se simte eliberat, ca și cum nu i-a aparținut niciodată. Este el, atunci, pentru scurt timp, înviat pentru viața pământească, ca orișicare. Până începe să pregătească următoarea pânză.

Așa se simțea Daniel. Trebuia să pregătească pânza pe care își va picta noua viață, doar că, lucrarea aceasta necesita mai multă dăruire decât oricare alta, fiind, de altfel, singura ce îi va aparține până la sfârșit. De aceea, trebuia mai întâi să înfăptuiască cele cuvenite.

Își puse, așadar, tânărul hainele pregătite de cu seară, zicându-și că, și pentru despărțire, omul ar trebui să se pregătească la fel ca pentru întâlnire. Se uită încă o dată în oglindă. Porni apoi spre femeia cu care petrecuse nopțile, în ultima vreme. Avea sufletul, nici greu ca piatra, nici ușor, căci era om bun și nu voia să aducă suferință. Vorbele Martei îl făcuseră, însă, să socotească: poate pentru femeie lucrurile nu sunt așa simple ca pentru bărbatul ce îi calcă pragul.

Nu se gândise până acum că femeia nu este altceva decât vasul în care bărbatul toarnă, ceea ce se află înăuntru său. E important așadar ca ulciorul să fie pe măsura celui ce îl umple. În zadar tot toarnă unul într-un vas mic. Tot ceea ce este peste măsură se va risipi. Într-unul încăpător dacă puțin se varsă, tot gol va părea. Dacă oala este crăpată, nu mai are nicio importanță dacă torni mult sau puțin, căci totul va fi înghițit de țărâna din care este făcut și vas și om. Dragostea poate, uneori, repara fisurile acestea, așa cum un meșter priceput poate repara vasul. Chiar de nu va fi ca la început, tot va putea ține în el apa vieții. Noroc, însă, că ființele sunt diferite. Ciobul unuia i se va părea, celui care nu a avut niciodată nimic, mai prețios decât un ulcior întreg. Iar de-ar ajunge acesta din urmă să poată avea mai mult de un vas, fie ca tot pe acela să-l țină cel mai aproape și să-l așeze la loc de cinste în casa lui, ca pe unul ce l-a slujit când încă nu avea altele.

Așa cugeta tânărul mergând pe ulița cunoscută. În curând ajunse la casa femeii. Curtea, cu florile pline de culoare, și grădina erau îngrijite. Ferestrele, bine curățate, împodobite cu perdele cusute de stăpână. La fel ca așternuturile, martore ale orelor petrecute împreună, ce aveau pe margini înflorituri făcute de mâna care îl mângâiase. Femeia, tânără încă, trăia singură. Rămasă devreme fără părinți și neavând frați, locuia în gospodăria mică, suficientă pentru o mână vrednică. De măritat nu a vrut, deși au fost destui care, fie pentru că era destul de avută, fie pentru că era frumoasă, doriseră să o ia de nevastă. Nu se lipise de niciunul. Nimic nu găsește cusururi mai degrabă ca o inimă neiubitoare.

Într-adevăr, după cum bine îi spuse Marta, de Daniel se atașase mai mult decât de oricare altul. Nu era de neglijat nici că era pictor. Toate fetele doresc să fie inspirație pentru unul. Faptul că tânărul nu-i ceruse niciodată nimic era și el important. Erau doar doi oameni care, pentru scurtă vreme, își alinaseră singurătatea și își potoliseră foamea trupului și a inimii. În sinea ei știa că nu pentru mult. El era mai tânăr și, dat fiind firea-i așezată, se aștepta ca într-o bună zi să-și găsească o fată lângă care să-și clădească un cămin. Ar fi vrut, însă, ca timpul acesta să nu vină prea curând. Știa femeia că niciodată dragostea nu este o risipă pentru cel care primește și, mai ales, pentru cel care dăruiește. Să nu fugă omul, deci, de cele ce-i înfioară inima. Doar de cele care i-ar împietri-o.

Când îl văzu la ușă, ferchezuit dis-de-dimineață, presimți femeia că ceva s-a întâmplat.

Daniel venea numai seara, după ce termina munca, de multe ori îmbrăcat cu hainele de lucru. Ea nu-l întreba nimic. Înfierbânta doar iute apă pe sobă, umplea cada și îl ajuta să se curețe de vopsea. Îl conducea apoi în tăcere spre patul mare cu cearceafuri albe, scrobite, unde îi odihnea trupul și sufletul în corpul ei cald și doritor. Nimic nu închide afară zarva vieții mai bine ca o femeie ce-mbrățișează un bărbat. Îi curăța sufletul de povara lumilor de sus și de jos, în care hălăduise zile la rând, născându-l, încă o dată, om ca toți oamenii. Primenindu-l pentru viața de pământ în care și el trebuia să-și ducă existența. Pleca apoi, bărbat, uitând-o încă o dată, până la următoarea revedere. Ca drumețul ce își potolește setea la izvorul găsit în drum, cu ochii ațintiți tot sus, spre piscul care îl cheamă și ademenește.

Îl lăsă să intre, așteptând. Intră Daniel și văzu, parcă pentru prima dată, femeia și încăperea. Înțelese tânărul că ochiul, cel aflat în afară și cel ascuns înăuntru văd, mai clar sau mai puțin clar, însă ochiul inimii este cu adevărat cel cu care cineva, chiar om simplu, vede culoarea lumii. Ochiul inimii este năvodul cu care pescuim frumusețea.

Acum că era în fața ei, deși știa că trebuie să facă pasul, nu-i venea ușor ca atunci cât încă nu se întâlniseră. Sunt lucruri care nu devin reale decât când sunt rostite cu voce tare. Atunci nu mai există loc de întors. Vorbele nu creează cu adevărat realitatea, dar, odată spus, adevărul nu mai poate fi neglijat.

Nu-i veni lui Daniel nici să se așeze, însă, gândi că măcar atâta îi datorează femeii care l-a însoțit o bucată de drum. Să nu fugă cu lașitate omul de cei cu care s-a însoțit. Se așezară așadar. Femeia nu zicea nimic, doar aștepta, privindu-l țintă.

- Am venit să-ți spun că de acum nu voi mai veni la tine seara, spuse tânărul cu ochii plecați. Știam amândoi că această zi va veni, adăugă.

Poate nu atât de curând, urmă, în gând.

Femeia nu zise nimic, doar trase aer adânc în piept iar ochii i se umeziră, pentru o clipă.

- Adevărat grăiești, spuse ea. Tu și cu mine ne-am înțeles de la început, iar eu nu vreau să-mi schimb drumul pentru nimeni. Totul este așa cum trebuie, iar, dacă ești aici să-mi spui acestea, fata pentru care ne despărțim va avea noroc de un tovarăș ce nu se va da în lături de la greutăți.

Nu mai fu nimic de adăugat, deși în priviri se putea vedea urma tristeții. A femeii, pentru că îi căzuse drag Daniel, mai drag decât înțelegea acum, că nu se vor mai vedea. A tânărului, pentru că îi plăcuse liniștea pe care i-o dădea femeia. Ea va fi acum înlocuită de alte bucurii ce fac parte din viață. Este ușor a fi împreună cu cineva față de care nu ai obligații. Care, până la urmă, nu-ți poate aduce nici o pagubă inimii. Știe îndrăgostitul că a intrat într-o robie din care va ieși mai înțelept sau nu. Însă, cu siguranță, din iubire nu poate ieși nimeni la fel cum a intrat.

Se ridică bărbatul și se îndreptă spre ușă, iar ea îl conduse cuminte, ca și când urmau să se vadă mai târziu în ziua aceea sau în altă zi, dacă treaba l-ar reține la muncă mai mult. În prag, tânărul se întoarse și o mai privi o dată. Apoi plecă. Femeia se uită cum se îndepărta, cu umerii plecați și capul în jos. Intră.

Lucrurile sunt cum sunt, gândi ea, uneori mai ușoare, alteori mai grele. Așa e viața!

Chiar dacă se vor mai întâlni, din când în când, mergând grăbit pe străzile pietruite, se vor saluta și privi fugar, ca și când s-ar cunoaște și totuși nu, căci timpul acoperă mai devreme sau mai târziu toate rănile. Și, oricum, fiecare s-a luat cu viața lui. Ar fi bine ca niciunul să nu trăiască privind peste umăr.

de Anca Ianchiș