Nu ai plecat

De fapt n-ai plecat niciodată. Știi asta.

Pentru că avântul revenirilor tale românești este atât de puternic, încât anulează micuța zbatere viscerală a despărțirilor recurente.

N-ai plecat. Ți-ai dus România cu tine prin buzunare, o regăsești în conversații captate întâmplător în magazinele canadiene, zumzăind în limba ta maternă, alegându-se deasupra englezei generale, la fel ca uleiul în apă.

Lumea e atât de schimbată acum, atât de babilonic colorată, că nu e mare mirare să te întâlnești oriunde și oricând cu un conațional. Acum e aproape banal.

În 2001 nu era așa. Emigrarea ta a fost jale sfâșietoare împletită cu bucurie apoteotică – emoții ca acelea nu se mai fabrică azi. Dorul s-a demonetizat.

De ce ai plânge din cauza lui? Nu mai bine pui mâna pe telefon?

Desigur că ai în minte și-n inimă un fuior ciudat, care se trezește la viață doar când cobori din avion la Cluj. Brusc parcă, plămânii ți se deschid ca o carte și aplaudă distopic din inima lor de plămâni, relaxându-se deodată. Pentru că aerul miroase altfel acasă.

Și pietrele au altfel de finisaj cenușiu, iar blocurile ceaușiste sunt atât de frumoase!

Râzi. Cum să admiri monstruozitățile epocii comuniste? Însă lăcrimezi de drag, pentru că ele ți-au văzut copilăria și tinerețea. La adăpostul lor s-a ascuns primul tău sărut.

Atunci nu te-au mirat. Nu te-au oripilat. Nu ți-au făcut nimic.

Intrau cuminți în firescul peisajului vieții tale. Făceau parte din lumea ta, gata construită, la care abia acum – cu mofturile tale de adult umblat prin țări străine cu arhitecturi sofisticate și zgârie-nori din sticlă și betoane – te-ai trezit să strâmbi din nas. Atunci le luai la pachet cu iarba și cerul, cu Someșul și dealul Feleacului.

Ai plecat într-un aprilie epic. O primăvară de pomină. Peste poate de frumoasă. Sau poate n-o fi fost ea chiar atât de minunată, însă suflețelul tău speriat se agăța cu ghearele de fiecare frunză de liliac, și-o vedea mirobolantă. Nici nu avea limba română atâtea grade de comparație cât s-o poți spune-n cuvinte. Liliacul izbucnise nebun. Atât de nebun c-ar fi trebuit să fie internat la psihiatrie. Cum să-ți facă-n ciudă și să înflorească prematur, râzând de tine că te duci de la cald la rece, de la mama la nimeni, de la elevii tăi la voluntariatul canadian?

Sigur că tu nu știai asta. Aveai lacrima în gât și frica îți pompa nebunește în piept.

Pentru că nu era hotărârea ta. Era acceptarea ta.

Și, ca o sabie a lui Damocles, deasupra atârna suspendată întrebarea: dacă nu va fi bine?

Dar el te asigura constant că drumul pe care ați pornit are asfaltul cel mai fin. În plus, îți așezase sub pernă promisiunea că, dacă n-o să-ți placă, dacă nu te vei acomoda, după trei ani vă întoarceți. Doar să vă luați cetățenia.

Nu pricepeai tu ce avea să-ți aducă bun în viață încă o cetățenie. Erai româncă și-ți era suficient. Nu aspirai nici la iarba verde a altor curți, nici la alt stil de trai. Erai atât de româncă, încât te făcuseși profesoară de română.

De fapt, fie vorba între noi, pentru tine nu era meserie, ci menire. Iubeai tot ce ține de școală, excepție ședințele interminabile, cu iz politic –, dar acelea erau excepția de la regulă. Însă elevii... elevii. Mintea lor crescând sub ochii tăi ca florile de cireș, discuțiile cu adolescenții tăi...

Și primul tău bocet adevărat de dor, ca după mort, a fost atunci când ai revăzut, pe computer, un fragment din filmul „Moromeții”. Atunci te-a rupt în două străinătatea. Atunci te-a apucat jalea că nu vei mai preda română liceenilor tăi. Atunci ai înțeles ce-ai făcut...

De când te știi ai vrut fii profesoară. Nu actriță. Nu cântăreață. Nici doctoriță. Și te-ai ținut dârză pe drumul acela. Până când s-a schimbat macazul...

În România, toată viața te-ai dus la școală: elevă, studentă, profesoară. Verile au fost ale tale legal, necondiționat. Ai fost prințesă fără să știi, cu vacanțe lungi, nesfârșite și o tonă de timp la dispoziție. Iar în Canada, când a trebuit să mergi la muncă și vara, erai nemulțumită fără să înțelegi de ce. Era împotriva firii să te duci la serviciu în lunile estivale. Trupul și sufletul se revoltau la ieșirea din normalitatea firescului tău.

În noaptea aceea de final de aprilie ai părăsit România cu gândul că vei sta fix trei ani peste ocean. Știai că așa va fi. El îți dăduse cheia de la ușa întoarcerii și erai sigură că o vei folosi.

„Dacă nu-ți place, ne întoarcem.” Iar ție nu avea să îți placă.

Nu te lăsase inima să pui stop emigrării, deși inițial refuzaseși categoric. Dar el era inginer și Canada avea nevoie de ingineri. Fiul vostru era o bucățică de om, iar șansele pentru un viitor mai bun pentru el, pentru voi, era clar că se aflau peste ocean.

Iubeai România și îți adorai viața, familia, orașul apartamentul..., însă nu erai oarbă la nedreptăți și corupție. An de an făceai parte din comisia de bacalaureat și vedeai cu ochii tăi ce se întâmplă. Așa era România în care trăiai atunci.

Erau niște ani sufocați, când oamenii ar fi dat orice să plece afară. Nu se deschiseseră încă porțile Europei, iar țara era aproape ermetic închisă. Condițiile de emigrare erau severe, sita deasă, punctajul aproape imposibil de obținut. Voi aveați punctaj maxim, în plus îți păstraseși toate punțile intacte. Nu ați vândut nici apartamentul și nici nu ți-ai dat demisia de la școală. Prin lege ți se putea păstra postul un an, dar directoarea liceului îți garantase doi ani. Erai asigurată.

Încercai să vezi totul ca pe o aventură, ca pe o vacanță prelungită, ca pe o ieșire extrem de exotică din real. Însă, chiar dacă toate veștile din afară veneau roz bonbon și toți câinii canadieni purtau covrigi glazurați în coadă, în suflet aveai îndoială.

Nu știai la vremea aceea că românul are o mândrie prostească și nu spune ce-l doare, ce-l supără, ce-l asuprește. Cei plecați trimiteau vești mirobolante, de bine. Poze cu vile și piscină, cu mese de Thanksgiving îmbelșugate, cu malluri, – în România nu existau la ora aceea – și cu zâmbete largi, mai strălucitoare decât razele soarelui.

Pământul făgăduinței părea cât se poate de real. Nimeni nu sufla un cuvințel despre probleme, despre rate la bancă, despre dificultățile inerente unui emigrant, despre zilele lungi de adaptare și despre neputința cătușelor distanței.

În ziua plecării, Clujul mirosea tulburător a liliac, iar în Piața Unirii, de unde avea să vă ridice microbuzul, erau adunați rude și prieteni. Dimineața era crudă, însă nimeni nu se gândea la somn. Minutele erau prețioase, glumele triste, zâmbetele amare, iar lacrimile păreau o leapșă care circula de la unii la alții. Și i-ați lăsat pe toți în urmă, ca într-un decor funebru.

Doar cel mic, cu un ursuleț de pluș în mână, a adormit fericit, întins între voi. Universul lui, mic cât o jucărie, încăpea în cuibul brațelor voastre.

Tu ai plâns în reprize tot drumul. Iar când ați ajuns la Toronto, Pearson International Airport ți s-a părut gargantuesc, inexpresiv, rece și, mai ales, plin cu oameni urâți. Însă urâtul era în tine – ruptura trăită durea cumplit. Rana era mare și proaspătă.

Dar aveai să o pui deoparte, să o lași acolo. Odată intrată în stupul formalităților canadiene, începea alt capitol, și tu conștientizai asta.

Lumea nouă ți-a zâmbit în dimineața următoare și-ai început să te miri de tot ceea ce vedeai în jur, de tot ce trăiai în țara care te așteptase peste ocean, ca o haină abia cumpărată.

Apoi v-ați apucat de construit. Era final de aprilie și început de viață: țară nouă, casă nouă. La opt mii de kilometri de România. Pentru trei ani, gândeai.

Ai descoperit că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Ai luat la pachet și binele și mai puțin binele. Iar atunci când a fost cazul, ai făcut din lămâi limonadă.

Întrebarea cu care veniseși în buzunar: Dacă nu va fi bine? s-a transformat în: Ce mă fac eu într-o țară plină de ingineri?

Erai profesoară de română, iar aici meseria ta părea chiar o glumă. Și glumă ți s-ar fi părut în primăvara începutului canadian să ți se spună că în septembrie aveai să începi primul tău job în Canada: acela de a preda limba și literatura română la Școala Internațională din oraș. Dar realitatea bate nu doar filmul, dar uneori chiar imaginația și așteptările.

Acela a fost începutul tău.

Cei trei ani au trecut, nu ca trei zile din poveste, ci ca un gând. Parcă au fost ieri.

Și au schimbat multe, inclusiv gândul vostru de a reveni în România. Nu excluzi să te întorci vreodată, dar ai înțeles că țara e în tine și o duci acolo unde te duci pe tine.

Țara ta e omul tău, e familia ta, e aroma de cozonac și sarmale din bucătăria ta. Țara e unde ți-e bine. Iar tu, nu doar că ți-ai dus România în valize și limba română prin buzunare, dar ai dăruit-o și altora. Ai întins România ca untul pe pâine. Și așa au făcut și alții ca tine.

De fapt n-ai plecat niciodată. Acum, după atâția ani, știi asta.

Pentru că avântul revenirilor tale românești este atât de puternic, încât anulează micuța zbatere viscerală a despărțirilor recurente.

Și te fac pe tine, emigrantul român, campion la îmbrățișări cu cei dragi.

de Em Sava

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Em Sava absolventă a Facultății de Litere (Universitatea Babeș Bolyai, din Cluj-Napoca) Ela Mihu (alias Em Sava) a predat limba și literatura română la un liceu clujean până în 2001, când a emigrat în Canada. Colaborează la reviste și ziare din România și diaspora ( Observatorul de Toronto, Itaca – Dublin, Alchemia – Canada, Larevista – Statele Unite, Condeierul diasporei – Austria, Catchy, Polymnia, Timpul, Revista UZP). Este membru UZPR - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A publicat texte literare, versuri și proză, în mai multe antologii literare: „Diaspora' 20” (Itaca Publishing house, Dublin),„ Neterminatele iubiri” (editura „Național”), „Every life tells a story” (engl., apărut în Statele Unite), „Un nou început” și„ De ziua ta, Femeie!” (editura SIONO). Până în present a publicat trei romane „Pași”, (coautor), „Ana” și „Promisiuni pe o frunză de arțar”, volumul de versuri „Fluturi și alte Frunze” și cartea de proză scurtă „Orizuru”. Volumul bilingv pentru copii „Aventurile lui Andrei” constituie obiect de studiu la clasele ciclului primar la Ecole Européenne de Bruxelles IV - Belgia.