Noaptea înstelată

Noaptea înstelată a lui Van Gogh

În toamna anului 2022, după un episod mai tulbure prin care am trecut, o mica decepție, nici prima nici ultima, am decis că cel mai bun remediu contra pierderii entuziasmului vital este acela de a-mi răsfăța retina întâlnindu-mă cu frumosul, dar nu unul oarecare, ci cu forma lui superlativă: sublimul. Am decis că a sosit  timpul, după multe  amânări, să vizitez Muzeul Van Gogh din Amsterdam. Primul contact, în original, cu o mică parte din arta lui van Gogh l-am avut în muzeul Neue Pinalothek din München unde este expus cu titlu permanent, între altele, tabloul  Floarea soarelui, varianta a 3 - a, probabil cel mai renumit din seria de tablouri reprezentând floarea soarelui creată de marele Vincent. Acolo, în acel spațiu al tăcerii depline - unde mirarea privirii mele s-a întâlnit cu farmecul hipnotizant al nuanțelor de galben din tablou – a început pasiunea și interesul, în formă încă incipientă, pentru van Gogh. În muzeul din Amsterdam știam că mă voi întâlni cu unele dintre cele mai renumite picturi ale postimpresionismului: Soarele în Amurg, Autopoprtret cu urechea tăiată, Dormitorul din Arles, Mandolină și floare de cireș, dar, mai mult decât atât, cu povestea unei vieți tulburătoare, așa cum reiese din desenele și o parte a scrisorilor lui van Gogh expuse în original. După cele 4 ore petrecute în muzeu am plecat uluit, fascinat, vrăjit, trecându-mi simțirea prin toată paleta emoțională: tristețe, melancolie, neliniște, duioșie, bucurie și – în toate formele  - admirație. Pe cât de scurtă a fost experiența amsterdameză a vizitării muzeului pe atât de lung a fost efectul de uluire și pe atât de intensă dorința de a-mi dedica mai mult timp imersiunii între hotarele unui orizont artistic greu de cuprins la o singură privire, oricât de iscoditoare ar fi fost ea. 

Tabloul pe care doream enorm să-l văd a fost Noaptea înstelată, dar acesta este expus, am înțeles ulterior, la Muzeul de Artă Modernă din New York. Imaginea și culorile acestui tablou, printre cele mai cunoscute din întreaga istorie a artei universale, nu au fost întru totul absente, întrucât pe pereții și pe tavanul uneia dintre încăperi, le-am putut admira sub forma unei proiecții uriașe. Despre fascinanta Noapte înstelată îmi doresc să scriu în paginile ce urmează, despre felul cum liniile curbe, amestecul de culori vibrante și vivante au reușit să cucerească lumea noastră de azi. Nu se poate scrie despre un tablou, făcând întru totul abstracție de toate celelalte care l-au precedat, dar mai ales decupându-l de contextul unei vieți care îi codifică, fie și parțial, mesajul. Am decis, așadar, să călătoresc prin volutele unei vieți surprinzătoare și chinuite pentru a-l întâlni - fie și numai fragmentar - pe artistul preferat al omenirii, pe van Gogh. În spatele fiecărei opere de artă se află un artist, adică un om, și nimic nu poate fi mai util pentru cunoașterea operei decât cunoașterea circumstanțelor, a exigențelor, a pasiunilor ce au determinat-o. Deși frecventarea criticilor de artă este extrem de utilă, nu în teritoriul lor academic trebuie căutat cu prioritate, ci în omenescul vieții însăși a artistului. Unde cel mai bine îi poți întâlni viziunea despre artă dacă nu în chiar depozitul de recuzită al lumii sale copleșitor de bogate? În cazul lui Vincent van Gogh bogăția acestei lumi ni se revelează prin intermediul scrisorilor sale. Bună parte din ceea ce azi știm despre viața marelui Vincent, despre întorsăturile vieții, dar mai ales greutățile ei, despre viziunea sa artistică, despre frământările sale umane, despre speranțele și spaimele care l-au împresurat de-a lungul celor 37 de ani de existență, știm din corespondența care a fost salvată de la nimicire de fratele mai mic al lui Vincent, Theo, și de soția acestuia, Johanna van Gogh-Bonger. Acesteia din urmă îi datorăm enorm, căci ea a dat spre publicare, în ianuarie 1914, întreaga corespondență adunată și, pe alocuri, adnotată. S-au păstrat 903 scrisori, dintre care 820 au fost scrise de van Gogh, iar 83 primite de pictor. Peste 650 dintre acestea au fost scrisori adresate fratelui său mai mic, Theo, dar și unele destinate surorii  sale, Will și altor rude apropiate, precum și unor artiști: Paul Gaugin,  Anthon van Rappard și Émile Bernard. Citind corespondența dintre cei doi frați, deducem cu mare ușurință nu doar că Vincent nu ar fi fost același fără Theo van Gogh (1), ci faptul că lumea artei de azi ar fi fost mult mai săracă fără cele peste 900 de lucrări artistice, picturi, desene și schițe ale lui van Gogh. De ce? Pentru simplul fapt că pictorul l-a avut mereu alături pe devotatul său frate nu doar în ordinea afecțiunii, a iubirii nemărginite, ci a întregului suport material. Totul - de la alimente, pensule, culori, medicamente, tratament medical - a fost suportat de Theo van Gogh sub forma unei rente plătite lunar.

Scrisorile, deci, au jucat un rol esențial în materie de cunoaștere și decriptare al parcursului unei vieți zbuciumate și grele și, nu de puține ori, din textul lor, se desprinde Weltanschaung-ul marelui Vincent. Nu este câtuși de puțin o exagerare. Singura perioadă despre care știm mai puțin este tocmai perioada pariziană necuprinsă în paginile vreunei corespondențe pentru simplul fapt că cei doi frați locuiau în același apartament. Desigur că principala atracție este dată de lumea fascinantă a tablourilor sale, însă dacă prin absurd nu le-am avea pe acestea din urmă, scrisorile, prin ele însele și prin bogăția pe care o conțin, sunt artă în sine. În primul rând arta unei vieți din care am avem enorm de învățat, apoi pentru că desprindem informații din laboratorul său de creație și, nu în cele din urmă,  textele de corespondență au o valoare literară. De ce? Procesul mărturisirii celor doi devine, colateral intenției de comunicare, literatură. Iată doar două ilustrări din noianul scrisorilor:

Dragă Theo,

Aseară am pictat un teren împădurit, puţin în pantă, acoperit tot cu frunze de fag uscate şi fărâmiţate. Pământul era de un roşu-brun, ici mai luminos, colo mai întunecat, iar nuanţele acestea erau subliniate de umbrele copacilor care aruncau peste ele nişte dungi când diafane, când bine precizate, când pe jumătate şterse. Greutatea consta – şi era foarte mare – în a surprinde intensitatea coloritului, enorma substanţă şi consistenţă a terenului, şi numai în timp ce-l pictam mi-am dat seama de jocul de lumină în această porţiune de umbră. Aşadar, trebuia să prind lumina aceasta şi să prind în egală măsură strălucirea, intensitatea acestui colorit bogat.(2)

Dragă Theo,

Vreau să-ţi spun că lucrez încă, şi din greu, la ţăranii mâncători de cartofi, că am pictat câteva noi studii de capete şi că mâinile, mai ales, s-au schimbat foarte mult. Fac aşa cum pot eu mai bine, ca să pun un pic de viaţă în această lucrare. (...) Ce-a spus Portier despre ţăranii mâncători de cartofi? Ştiu bine că tabloul are şi defecte, dar, dându-mi seama că toate capetele pe care le pictez acum sunt din ce în ce mai pline de vigoare, am îndrăzneala să afirm că ţăranii aceştia, adăugaţi pânzelor care vor urma, vor dăinui.(3)

Care sunt momentele cruciale de viață și etapele devenirii artistice ale lui Vincent van Gogh? Voi relata succint, în cele ce urmează, doar acele episoade biografice care dau seama de evoluția artistică a pictorului și de traiectoria lui destinală, așa cum a fost ea: tragică, agonizantă și – doar în anumite momente - extatică. S-a scris mult despre viața și picturile marelui Vincent. Am evitat biografiile romanțate și dulcege, dar și acele studii psihologice, psihanalitice și psihopatologice care, din dorința de a fi originale cu orice preț, au sfârșit prin a fi nu doar contrafactuale ci, pe alocuri, delirante. Portretul cel mai real al artistului, chiar dacă insuficient de bine conturat, se desprinde din tablourile și scrisorile sale. Urmărirea firului cronologic al scrisorilor, de la primele tatonări adolescentine și până la revelațiile maturității artistice, devine premisa legitimă a reconstituirii unui destin al cărui coeficient de mister nu poate fi întru totul elucidat.

Vincent van Gogh se naște pe 30 martie 1853, la Groot-Zundert, un biet sat din Brabant, la frontiera olandezo-belgiană, într-o familie dedicată artei și religiei. Tatăl lui Vincent, Theodorus van Gogh, a fost un pastor protestant și un pictor amator extrem de dedicat familiei și vocației sale pastorale. Mama, Anna van Gogh-Carbentus, provenea dintr-o familie de oameni de afaceri și artiști, iar ea însăși a fost educată și pasionată de artă. Ana și Dorus, cum li se spunea părinților lui Vincent, locuiau în casa pariohială, între biserică și cimitir, și erau respectați în comunitatea lor pentru grija pe care o aveau față de oameni, dar mai ales pentru spiritul lor devotat religiei protestante. După Vincent, au mai venit pe lume în casa parohială alți cinci copii: Anna (1855), Theo (1857), Elisabeth (1859), Wil (1862) și în 1867 mezinul Cornelis. Dintre toți frații, Theo, a fost cel mai apropiat de Vincent. Copiii soților van Gogh au crescut în spirit religios. Tatăl copiilor a compus și o rugaciune prin care să le transmită copiilor sistemul de valori și credințe care să-i însoțească întreaga viață.

Doamne, adu-ne împreună, întru o singură inimă și fie ca dragostea de Tine să facă legătura noastră și mai puternică.(4)

Intimitatea fericită din căminul familiei avea să-i însoțească pe copii pentru totdeauna. Cum a fost Vincent în copilarie? Vecinii și-l aminteau drept băiatul care făcea lungi plimbări solitare pe câmpii și căruia îi plăcea să stea zăvorât în casă și să citească ore în șir. Era pomenit ca un singuratic, tăcut ciudat, bun la suflet, iar ca înfățișare roșcovan și pistruiat. La vârsta de 11 ani,  pe 1 octombire 1864, a părăsit pentru prima dată casa părintească, plecând spre Zevenbergen, la o școală cu internat. A pornit deja în călătoria sa grea și îndelungată, plină de pași greșiți și poticneli. Ani întregi de peregrinări se astern înaintea sa.(5). 

Chiar înainte de a împlini 15 ani, Vincent se decide să renunțe la școală. Deși învăță bine, școala îl plictisea teribil, așa că se întoarce acasă, în Zundert, însă nu pentru multă vreme, căci părinții lui îl îndeamnă să plece de acasă pentru a-și căuta o slujbă. Să meargă, oare, pe urmele tatălui său pentru a deveni un om al bisericii sau să de ocupe de negoțul artistic? Dumnezeu sau arta? În 1869, a părăsit pentru a doua oară casa părintească, plecând spre Haga, în Țările de Jos, pentru a lucra alături de unchiul său, Cent van Gogh, în domeniul comerțului de artă. Pentru prima dată Vincent este pe cont propriu într-un oraș mare și are prima lui slujbă în Galeria de artă Goupil. Doi ani mai târziu, Theo, fratele său, cu patru ani mai mic, îl va urma, angajându-se tot în domeniul negoțului cu tablouri  la Galeria Goupil, însă la filiala din Bruxelles. Cei doi, Vincent și Theo, deși despărțiti, își trimit scrisori și își împărtășesc unul altuia experiențele. Unchiul Cent se decide să-l trimită pe Vincent în Londra pentru a lucra mai departe în cadrul Goupil, însă nu într-o galerie artistică, ci într-un depozit care aprovizionează galeriile de artă cu reproduceri în serie ale unor picturi celebre. Pasiunea lui Vincent pentru desen și pictură se conturează tot mai mult, însă lucrurile încep treptat să se complice căci tânârul, acum în vârstă de 21 de ani, nu se mai simte deloc confortabil în domeniul commercial având dificultăți în a se adapta la cerințele și regulile acelei lumi. De asemenea, nu a fost prea interesat de aspectul financiar al afacerii de artă, ci mai degrabă de exprimarea artistică. Viața îi devine dezordonată, Vincent devine adeptul frecventării prostituatelor, nefiind, se pare, capabil de vreo relație stabilă cu nicio femeie, deși încercări în acest sens are mai multe. În pofida vieții haotice pe care o duce începe să fie atras de studiul Bibliei și de Dumnezeu, așa încât decide să urmeze seminarul teologic din Amsterdam. Are 24 de ani. Părinții, Dorus și Ana, speră ca slujba pe care și-o dorește, aceea de predicator, să fie răspunsul la frământările, deseori chinuitoare, ale fiului lor. Theo, fratele mai mic, îl sprijină financiar, trimițându-i bani pentru a-și plăti școlarizarea și cele trebuincioase traiului zilnic. Vincent nu dă semne că s-ar putea întreține singur în viitorul apropiat. Locuiește într-o cameră extrem de modestă și austeră pe ai cărei pereți atârnă o parte dintre desenele, schițele și crochiurile pe care le realizează. Trebuie spus că înainte de 1880 activitatea artistică a lui van Gogh se concentra mai mult pe desen decât pe pictură. Desene în creion și cărbune care, aproape toate, ilustrează scene din viața de zi cu zi și portrete ale oamenilor din comunitatea sa. Îi trimite și lui Theo, în scrisori, studii de mână sau portret.

Câte frumuseți ne oferă arta! Iar dacă reții ceea ce ai văzu, nu ești niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar, și niciodată singur.(6)

De altfel, din corespondența celor doi, deducem care sunt provocările lor în toată această perioadă. Nu după mult timp aflăm, bunăoară că, spre disperarea părinților, deși își dă silința să învețe cât mai bine, cursurile de teologie i se pari prostești și de-a dreptul inutile. Tot ce își dorește e să-i ajute pe oameni, nicidecum să se adâncească în tot felul de speculații telogice care nu au nicio finalitate practică. Constatarea pe care o face nu râmâne fără urmări. Vincent se mută în regiunea minieră Borinage, unde începe să lucreze, timp de un an, între 1879 și 1880, ca misionar într-o comunitate săracă de minieri. Această perioadă a fost crucială în evoluția sa ca artist și a avut un impact semnificativ asupra viziunii sale despre artă și viață. Începe să deseneze și să picteze oamenii săraci și muncitorii din zonă, întruchipându-le viața dificilă și condițiile precare de muncă. Tot ceea ce desenează sau pictează în acest răstimp este marcat de o notă de realism social. Tonurile sunt sumbre, iar paleta de culori este inchisă și sobră. Din păcate nu există prea multe opere supraviețuitoare din perioada timpurie a creației lui Vincent, dar pentru a vă face o idee despre felul în care arată picturile sau desenele din perioada Borinage, remarcați, vă rog, cele câteva pe care istoria artei le-a adnotat și consemnat: Femei mineri din Borinage (1880), Oameni din Borinage (1880). Muzeul Kröller-Müller în Otterlo, Olanda, deține o colecție de lucrări ale lui van Gogh din această perioadă. Pentru a fi cât mai solidar, în spiritul Evangheliei, cu oamenii sărmani ai locului, Vincent

(…) se mută într-o colibă goală în care nu are nici măcar un pat. Renunță să mai folosească săpunul și curând fața lui se înnegrește la fele ca fețele minerilor. Dăruiește aproape toate hainele sale celor care au mai multă nevoie de ele, păstrând pentru sine doar câteva, nici alea curate. Nu mănâncă altceva decât pâine goală. (7)

Oamenii locului îl consideră un ciudat. Liderii Bisericii, în numele căreia face actul de misionariat, se arată îngrijorați și dezaprobă cu vehemență acțiunile lui. Nimeni nu i-a cerut să ducă o viață atât de mizeră. În vreme ce Vincent se complace în sărăcie extremă, Theo, fratele său, își perfecționează abilitățile de negustor de artă și devine tot mai ambițios, se mută în Orașul Luminilor, în Paris, câștigând tot mai mulți bani. Pentru Vincent lucrurile se complică, intră în conflict cu reprezentanții ecleziali și pierde postul de misionar permanent. Aici se încheie perioada unui fel de misticism întunecat. Să fie oare o pierdere sau un câștig? Până una alta este o nouă ratare în efortul de a-și găsi un loc și un rost în viață, dar lupta nu este abandonată, iar fratele mai mic, deși îngrijorat pentru soarta lui Vincent, îl va sprijini în continuare, trimițându-i bani și rugându-l să picteze, insistând totodată să adauge mai multă culoare în creațiile sale, dar timpul culorii și al exploziei de lumină încă nu a sosit. Deși în Borinage desenele erau încă rudimentare, perioada petrecută aici a contribuit, spuneam,  la evoluția artistică și spirituală a lui van Gogh. Această experiență a pregătit terenul pentru perioadele artistice ulterioare, inclusiv cele de la Arles și Saint-Rémy. Urmează o perioadă de singurătate și izolare, de boală și lipsuri extreme. Vincent este bolnav de gonoree și are puseuri de depresie. Nimic nu pare să se lege în viața lui chinuită. Se internează într-un spital și îl imploră pe Theo să nu-l abandoneze. Este îndrăgostit de Sien - numele real Clasina Maria Hoornik – o prostituată și mama singură cu un copil. Van Gogh s-a simțit atras de povestea lui Sien și de greutățile prin care trecea, încercând să o ajute. Relația cu această femeie a fost una dintre puținele perioade în care el a avut o viață de familie, însă aceasta nu a durat mult. La insistențele părinților și a le fratelui său, artistul o abandonează pe Sien și își continuă călătoria artistică și viața în altă parte. Din perioada relației celor doi au rămas câteva desene și picturi care ilustrează viața lor împreună: Casa mamei lui Sien (1882), Sien cu umbrelă și coș de paie (1882).

Vincent, în pofida atâtor rătăciri, dar beneficiind de sprijinul lui Theo, râmâne fidel dăruirii artistice. Muncește din greu să deprindă fundamentele artei: anatomia și perspectiva. Studiul aprofundat al culorii și al tehnicilor de combinare cromatică mai are puțin de așteptat. Ce înseamnă, de fapt, studiul anatomiei și al perspectivei? Van Gogh a studiat anatomia umană pentru a înțelege structura corpului și pentru a reda cât mai fidel figura umană în operele sale. În special în perioada sa olandeză, a creat numeroase desene și picturi care prezintă oameni și figuri umane. Studiul anatomiei l-a ajutat să își îmbunătățească abilitățile în reprezentarea proporțiilor și a mișcării. Oameni din Nuenen (1884-1885), dar și diversele autoportrete, precum și crochiurile cu detalii fizionomice – reflectă preocuparea lui Vincent pentru ceea ce, în termeni tehnici, artiștii numesc, studiu anatomic. Ce este cu studiul perspectivei? Când vorbim despre perspectiva în artă ne referim la tehnicile folosite pentru a crea iluzii de adâncime și distanță într-o pictură sau desen. Există mai multe tipuri de perspective, cum ar fi perspectiva liniară sau atmosferică folosite pentru a crea impresii de spațiu și distanță. Studiul perspectivei a avut un impact semnificativ în opera lui van Gogh, mai ales în ceea ce privește crearea adâncimii și a spațialității. Noaptea înstelată, despre care voi vorbi puțin mai târziu, ar fi fost imposibil de realizat fără studiul prealabil al perspectivei. Remarcați, vă rog, că există o anumită similaritate între conceptul de perspectivă în pictură și notiunea de profunzime de câmp în arta fotografică. Ambele concepte vizează crearea unei iluzii de spațiu și adâncime în reprezentarea vizuală. Atât în fotografie, cât și în pictură, utilizarea corectă a liniei orizontale, a punctelor de fugă și a unghiurilor poate contribui la percepția adâncimii. Atât în pictură, cât și în fotografie, artiștii și fotografii pot evidenția elementele din prim-plan, gestionând relația lor cu fundalul pentru a crea o compoziție echilibrată.

Vincent se mută la Nuenen, Olanda. Suntem în anul 1883. Începe o nouă perioada, de doi ani, cu impact semnificativ asupra evoluției sale artistice. Greutățile nu-l ocolesc, este încontinuare dependent de sprijinul financiar al lui Theo. Corespondența fraților continuă. Fratele mai mic insistă ca Vincent să renunțe la paleta coloristică cenușie pentru a face loc luminii și culorii. Nuenen era un mic sat în care întreaga viață a oamenilor gravita în jurul agriculturii, iar van Gogh s-a concentrat pe reprezentarea vieții rurale și a oamenilor din această comunitate. A desenat și a pictat fermieri, țărani și femei care muncesc. A realizat numeroase autoportrete, explorând nu doar propriile trăsături fizice, ci și expresivitatea feței umane. Remarcați aici faptul că țăranii pictați de Vincent sunt surprinși în încordarea grea a muncii lor, în urâțenia dramatică a chipurilor abrutizate de traiul dur și nemilos. Nimic idilic, nimic poetizat. Aici putem observa faptul că van Gogh se situează într-un raport disonant față de impresioniștii care au reprezentat în picturile lor atmosfera idilică a vieții rurale: Renoir, Pissarro, Claude Monet, Sisley sunt doar câteva exemple care îmi vin în minte. Cea mai cunoscută pictură din perioada petrecută le Nuenen este Țăranii mâncători de cartofi (1885). Vă propun să ne oprim puțin asupra ei. Ce vedem? O scenă de masă într-o familie de țărani care mănâncă cartofi, concepută, cel mai probabil, cu intenția de a reda viața simplă și grea a oamenilor locului. Este notabilă atmosfera întunecată, culorile închise și detaliile realiste ale fețelor și mâinilor personajelor. Odată cu acest tablou intrăm în zona primelor opere semnificative ale lui van Gogh. Ce mă impresionează în mod deosebit la această pictură? Observați, vă rog, privirile grav-melancolice și abătute ale țăranilor. Suntem, par excelance, în perimetrul empatiei lui Vincent. Nu e totul desăvârșit, dar imaginea aceasta, prin dramatismul ei, a dăinuit.

Dragă Theo,

Vreau să-ţi spun că lucrez încă, şi din greu, la țăranii mâncători de cartofi, că am pictat câteva noi studii de capete și că mâinile, mai ales, s-au schimbat foarte mult. Fac aşa cum pot eu mai bine, ca să pun un pic de viaţă în această lucrare. (...) Ce-a spus Portier despre ţăranii mâncători de cartofi? Ştiu bine că tabloul are şi defecte, dar, dându-mi seama că toate capetele pe care le pictez acum sunt din ce în ce mai pline de vigoare, am îndrăzneala să afirm că ţăranii aceştia, adăugaţi pânzelor care vor urma, vor dăinui.(8)

Înainte de a trece înspre o altă etapă marcantă din biografia și evoluția artistică a pictorului, să reținem că pe parcursul celor doi ani petrecuți în Nuenen, Vincent a experimentat tehnici artistice noi: aplicarea grosieră a culorilor și tehnica impasto. În ce constau aceste noi tehnici? Van Gogh a fost cunoscut pentru aplicarea energică și spontană a culorilor pe pânză. În loc să amestece culorile în prealabil pe paletă pentru a obține nuanțe și tonuri subtile, el le aplica direct pe pânză într-un mod vizibil și distinct. Această abordare a conferit lucrărilor sale un caracter expresiv și vibrant. Culorile erau adesea așezate alături în dungi sau puncte, creând un efect de vibrație și contrast puternic între ele. Tehnica impasto constă în aplicarea vopselei în straturi groase pe pânză. Van Gogh nu numai că a aplicat vopseaua grosier pe pânză, dar a și utilizat paleta și pensulele într-un mod pronunțat pentru a crea texturi reliefate și palpabile. Prin aplicarea unei cantități semnificative de vopsea, van Gogh a construit suprafețe tridimensionale cu un impact vizual deosebit. Imapsto-ul a creat o textură vizibilă și tactilă, evidențiind materialitatea picturii și adăugând o dimensiune suplimentară operei sale. Aceste tehnici devin evidente în tablourile deplinei maturități artistice. Desigur că aceste tehnici nu sunt o noutate în istoria artei. Rembrandt, maestru olandez al secolului al XVII-lea, a folosit tehnica impasto în multe dintre lucrările sale, inclusiv în celebra sa pictură de ulei "Îngroparea lui Cristos" (1639). Pictorul italian Francesco Hayez a fost cunoscut pentru utilizarea tehnicii impasto, iar tablorurile "Cucerirea Romei de către Gauli" (1832) și "Răpirea țărăncii" (1854) sunt un foarte bun exemplu. În pictura secolului XX, această tehnică o regăsim mai ales la Chaim Soutine, Jean-Michel Basquiat și la pictorul germano-britanic, contemporan cu noi, Frank Auerbach.

Suntem în anul 1886, luna februarie, ziua 28. Vincent sosește la Paris, iar acest moment trebuie menționat. De ce? Pentru că inaugurează o etapă nu doar biografică interesantă, ci are o relevanță mai ales în planul devenirii artistice. Vom vedea în curând în ce constă impactul parizian asupra picturilor lui van Gogh, dar mai întâi un detaliu care, deși întâmplător, mi-a atras atenția. Ziua sosirii pictorului în Orașul luminilor coincide cu ziua plecării din Paris a lui Sigmund Freud.

(...) poate că au trecut unul pe lângă celălalt la gară, fumând amândoi pipă. Freud, în vârstă de doar 29 de ani, poartă un costum și o cămașă albă, scrobită, și are o frizură impecabilă, o barbă lungă și îngrijită, precum și mustață. Este un prosper din lumea bună, abia devenit doctor. Ce ar fi putut spune el despre Vincent care, la 32 de ani ai săi, pare mult mai bătrân, e groaznic de slab, cu dinți stricați, pe care a început să și-i piardă, cu trupul murdar, hainele zdrențuite și având o pălărie jerpelită pe cap?(9)

Unul, van Gogh, vine cu mari speranțe, iar celălalt, Freud, pleacă nerăbdător după o ședere de patru luni care, spun biografii, nu i-a priit foarte bine și se întoarce dornic acasă, la Viena, unde este așteptat de logodnica sa. O întretăiere de destine a doi oameni care, în feluri diferite, au influențat, câteva decenii mai târziu, cursul istoriei, iar noi, cei de azi, postmoderni, mereu racordați la fluxul evenimentelor, suntem încă sub vraja hipnotică, artistică sau terapeutică a celor doi, van Gogh și Freud. Între ei nu au existat schimburi sau înrâuriri de niciun fel, dar nu voiam să las fără comentariu acest mic detaliu de biografie. Theo nu are habar de sosirea lui Vincent la Paris, iar cei doi, își vor da întâlnire, după o scurtă înștiințare scrisă, la muzeul Luvru într-un așa numit salon Carre, o sală plină cu tablouri ale maeștrilor europeni. Nici că se putea un loc mai frumos de întâlnire a fraților, unul, cel mic, negustor de artă, iar altul, cel mare, pictor. Știți ce mi se pare formidabil când mă gândesc la acest amănunt lipsit în aparență de orice însemnătate? Că azi, la mai bine de un secol distanță de la cel moment, într-o sală, nu de parte de locul întâlnirii de atunci, se află, în departamentul de pictură europeană al secolului al XIX-lea, două dintre tablourile lui van Gogh: Autoportret cu ureche tăiată și Natura statică cu lăcrămioare. Volutele destinului sunt înscrise în agenda lui Dumnezeu.

Trebuie spus că Vincent si Theo locuiesc la Paris în același apartament, iar acest fapt merită menționat. Veți vedea mai târziu de ce. Conviețuirea cu Vincent nu este chiar ușoară, dat fiind temperamentul, nu de puține ori, vulcanic al acestuia. Dincolo de acest mic inconvenient pentru Theo, faptul că-l are pe fratele său alături, nu este întru totul rău. Vincent îi aduce stimulentul social și intelectual de care are nevoie precum și legătura cu familia. Cât despre beneficiile lui Vincent, acestea sunt, sub toate aspectele, formidabile. Este pentru prima dată când pictorul este bine îmbrăcat, îngrijit, și bine hrănit, dar mai ales mereu ocrotit de grija fraternă. Mai mult de atât, Theo îi face cunoștință lui Vincent, pe rând, la galerii de artă, saloane și muzee, cu pictorii moderni, în special impresioniști: Edgar Degas, Mary Cassatt, Paul Gauguin, August Renoir, Camille Pissarro, Berthe Morisot, Claude Monet și alții. Numai despre aceste întâlniri s-ar putea scrie o carte întreagă, bunăoară despre felul în care, interacțiunea dintre ei, a influențat, în feluri diferite, tehnicile și viziunile lor artistice. Azi există nenumărate studii care indică aceste influențe. Voi face doar următoarea remarcă. Influența lui Degas și Monet asupra lui Vincent a fost mare, iar, mai târziu, vom vedea și pe cea a lui Gauguin. Degas este cunoscut pentru scenele sale din viața cotidiană, în special pentru reprezentările de balerine și dansatori. Capacitatea lui de a captura mișcarea și dinamica, dar mai ales folosirea unor culori vibrante și luminoase, l-au inspirat pe van Gogh. Monet, se știe, este cunoscut pentru peisajele sale impresioniste și pentru tehnica aplicării culorilor în dări mici. Toate acestea au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra pictorului nostru. Ce se schimbă semnificativ, în reprezentările sale  picturale, odată cu aceste întâlniri mai mult decât rodnice? Ei bine, vă amintiți de insistențele repetate ale lui Theo de a folosi culoare și lumină, de a aborda o cromatică vivantă? Abia acum a venit, dar nu din senin, acest grozav moment. Picturile lui van Gogh încep să fie străbătute de culori și lumini, de amestecuri stenice, de un optimism cromatic neîntâlnit până acum în picturile sale. Dar știți ce experiență artistică mai influențează desenele, crochiurile și picturile lui van Gogh? Stilul artei japoneze. Iată cum s-a manifestat această conexiune. Van Gogh a fost atras de estetica ukiyo-e. Este vorba de o formă de gravură tradițională remarcabilă prin simplitatea și eleganța liniilor care dau conturul formelor reprezentate. Artiștii japonezi erau cunoscuți pentru adoptarea unor perspective neconvenționale și pentru abordarea lor distinctivă în picturile, dar mai ales în gravurile lor. Un exemplu notoriu al influenței gravurilor japoneze în opera lui van Gogh este "Pere și frunze de viță de vie". Această lucrare reflectă clar stilul și tematicile inspirate de arta japoneză, cu linii curbe, culori intense și o atmosferă generală de simplitate și frumusețe. Așadar să reținem, că toate aceste influențe și întâlniri artistice, dar și starea psihică de echilibru, încep să se reflecte în tot ce va picta van Gogh în toată șederea lui la Paris. Picturile lui sunt mai luminoase, irizate de vibrația culorilor optimiste. Galbenul și albastrul devin treptat tot mai prezente, până ce, în doar câțiva ani devin culorile dominante ale picturilor sale. Galbenul lui Vincent, căruia i-au fost dedicate studii și analize de tot felul, transmite bucurie, optimism și vitalitate. Sunt critici de artă care au asociat utilizarea intensă a culorii galbene cu starea sa emoțională. Unul dintre criticii de artă care a discutat despre modul în care van Gogh a utilizat galbenul este criticul și istoricul de artă american John Rewald. În lucrarea sa Postimpresionism: De la Van Gogh la Gauguin, (10) Rewald explorează contribuția lui van Gogh la mișcarea postimpresionistă și subliniază utilizarea intensă a galbenului său vibrant.

În anul 1888, după doi ani de ședere în Paris, la fratele său Theo, Vincent se hotărăște, să facă o schimbare. Oricât de mult a dăruit Parisul artei lui – culoare, experiență, prietenia altor artiști -, oricât de mult i-ar putea oferi încă, el trebuie să plece, dar nu înainte de a decora apartamentul fratelui său cu picturi si gravuri japoneze. Vrea ca Theo să-i simtă prezența chiar și după plecarea lui. Van Gogh va pleca la Arles, in sudul Franței la aproape 800 de km de Paris. În Arles, Vincent găsește un loc unde să stea – o cămăruță simplă, dar suficientă pentru nevoile sale. Arles este o așezare foarte veche, plină de istorie și ruine, dar mai ales un loc înconjurat de peisaje magnifice, câmpuri și pajiști smaraldine care îl inspiră pe artist, îndemnându-l să își ia șevaletul și vopselele pentru a picta sub cerul liber. Petrece ore în șir pictând, neavând cu el, decât o botelcuță cu apă, câteva fructe și o coajă de pâine și, desigur, recuzita artistică. Departe de freamătul trepidant al Parisului el  pictează zeci de lucrări cu pomi în floare, livezi de piersici și peri,  dezvoltându-și un stil aparte, un amestec de explozie solară, de culori vibrante și influențe compoziționale din arta japoneză. Pe 1 Mai 1888, sprijinit financiar de fratele său, Vincent închirează aripa estică a unei case zugrăvite în galben, alcătuită din două camere propriu-zise și două cămăruțe. Își instalează atelierul acolo și îl invită pe prietenul său, pe care îl cunoscuse la Paris, Paul Gaugin, pentru a picta împreună și pentru a dezvolta o mica comunitate artistică. Casa aceasta galbenă, curtată vara de lumină și soare, a devenit un subiect iconic în pictura lui Vincent van Gogh. Una dintre cele mai cunoscute lucrări este chiar așa numită Casa galbenă /The Yellow House. Această casă a devenit un simbol al operei lui van Gogh și a rămas în istoria artei ca o reprezentare semnificativă a viziunii sale artistice unice și a modului său de a transmite emoții. Priviți, vă rog, această pictură? Cum vi se pare? Eu o văd ca fiind deosebită. Galbenul, cu nuanțele sale derivate, este culoarea dominantă, iar albastrul limpede al cerului, creează notele de contrast care dau echilibru întregii compoziții picturale.

La Arles nu a fost totul simplu și lipsit de griji, iar visul lui Vincent de a creea un atelier s-a năruit. Nici conviețuirea  artistică cu Paul Gaugin nu a fost chiar simplă, dimpotrivă. Conflictul dintre van Gogh și Gauguin a atins un punct culminant în noaptea de 23 decembrie 1888. Potrivit relatărilor, în timpul unei altercații violente, van Gogh și-a tăiat urechea și i-a prezentat-o lui Gauguin. După acest incident, Gauguin a părăsit Arles și s-a întors la Paris, iar din acel moment cei doi nu s-au mai întâlnir niciodată, deși au păstrat legătura prin scrisori. Există diverse teorii cu privire la natura conflictului dintre cei doi artiști. Unii susțin că personalitățile lor diferite și metodele divergente de lucru au condus la tensiuni, în timp ce alții sugerează că problema ar fi fost legată de rivalitatea artistică. Independent de orice interpretare, van Gogh a suferit mult din punct de vedere mental, iar acest episod a fost unul dintre cele mai dramatice și semnificative momente din viața sa. Dintre toate picturile din perioada șederii la Arles, cea care mă atrage ca un magnet, prin compoziție și culoare este cea numită Dormitorul din Arles. Van Gogh a realizat mai multe variante ale acestei lucrări, în diferite perioade și cu mici diferențe între ele. Dormitorul din Arles este o reprezentare a dormitorului său din locuința pe care o închiriase în orășelul francez. Tabloul surprinde aspectul simplu și personal al camerei sale, precum și stilul său de viață. Culorile vii, în special nuanțele de albastru și galben, sunt și aici dominante. Priviți, vă rog, această pictură! Cum vi se pare? Nu-i așa că e, prin simplitate, culoare și compoziție, deosebită? Configurația dormitorului este simplă, cu mobilier redus la esențial și linii geometrice care delimitează spațiul, o atmosferă de intimitate și liniște. Alegerea cromatică contrastantă o percep ca fiind odihnitoare. Remarcați, vă rog, felul în care van Gogh a detaliat cu atenție obiectele din cameră, precum patul, scaunul și masa, apoi tablourile care împodobesc pereții. Aceste elemente sunt simplificate și au contururi accentuate, conferind întregului spațiu un aer domestic, calm și primitor. Indiferent de percepția noastră subiectivă Dormitorul din Arles este considerat acum unul dintre cele mai iconice și recunoscute tablouri ale lui Vincent van Gogh. Lucrarea poate fi admirată în colecția Muzeului de Artă din Chicago.

Pe 8 Mai 1889, cu sprijinul financiar al lui Theo, Vincent se internează în sanatoriul psihiatric Saint-Paul-de-Mausole din din Saint Remy de Provence. Speră  că își va reveni curând și că va sta internat doar câteva luni. Am uitat să menționez că în perioada cât Vincent și-a petrecut-o la Arles, fratele lui se  căsătorește cu Johanna Bonger, o tânără de origine amsterdameză, provenită dintr-o familie de bancheri și cu o frumoasă educație. Nu e un simplu detaliu biografic întrucât soția lui Theo, alintată Jo,  va juca cel mai important rol în promovarea operei artistice a lui Vincent. Regimul de internare în Sanatoriu era unul destul de avantajos fapt care îi va permite lui van Gogh să picteze. Sănătatea lui mintală este destul de precară, întru totul imprevizibilă și volatilă. Medicii fac efortul să-l stabilizeze, însă situația nu pare deloc simplă. Vincent van Gogh a suferit de diverse tulburări mintale pe parcursul vieții, iar simptomele sale au inclus episoade de depresie, anxietate și tulburări psihotice. S-au formulat mai multe ipoteze și teorii cu privire la posibilele afecțiuni ale lui van Gogh, însă un diagnostic clar este dificil de stabilit, dat fiind că artistul a trăit într-o perioadă în care cunoștințele medicale și psihologice erau limitate în comparație cu ceea ce știm astăzi. Nu există un diagnostic clar din acea perioadă, dar simptomele sale, cum ar fi halucinațiile și schimbările bruște ale stării de spirit, au fost adesea asociate cu tulburările bipolare anterior cunoscute sub numele de psihoză maniaco-depresivă. Theo, împreună cu soția lui, Jo, a trimis șase din tablourile lui Vincent pictate la Saint Remy la Bruxelles unde a fost inaugurată o expoziție de artă, iar un ziar Belgian al vremii a scris că picturile cele mai apreciate de public aparțin lui Cezanne, Rennoir și van Gogh. De ce am menționat acest mic eveniment artistic? Pentru că în cadrul acestuia s-a vândut un tablou al lui Vincent van Gogh cu suma de 400 de franci. Acesta a fost, de altfel, și singurul vândut în timpul vieții artistului. Este vorba de pânza numită Peisaj la Saint-Rémy achiziționată de către Anna Boch, o colecționară de artă. Van Gogh a apreciat sprijinul și interesul arătat de Anna Boch față de munca sa și i-a trimis, din sanatoriu, un desen și o scrisoare de mulțumire în semn de recunoștință. Tot ca urmare a acestei expoziții Vincent a beneficiat și de prima evaluare critică elogioasă a artei sale. Cel care a semnat cronica s-a numit Albert Aurier, iar textul cronicii a fost publicat în revista Mercure de France. Picturile lui au fost numite apreciativ stranii, intense si febrile.(11) Tehnica lui Vincent, spunea același critic, este pe măsura tempertamentului artistului: viguroasă, exaltată și intensă. (12) Aurier a folosit termenul simbolism pentru a descrie noul stil artistic al lui van Gogh. Criticii de artă de secol XX vor renunța la termenul de simbolism atunci când îi descriu picturile și cu atât mai mult cei din secolul XXI. Termenul post-impresionism a fost introdus pentru prima dată în jurul anilor 1910-1911. Inițial, a fost folosit de criticul de artă englez Roger Fry pentru a descrie expoziția "Manet și post-impresionismul" organizată la Galeria Grafton din Londra în 1910. Fry a utilizat termenul post-impresionism pentru a cuprinde o serie de artiști, printre care se numărau și Vincent van Gogh, Paul Cézanne, Paul Gauguin și alții. Această etichetă a fost folosită pentru a descrie artiștii care au evoluat și au extins ideile impresionismului în moduri diferite, aducând contribuții unice și variind stilurile artistice. Revenind la aprecierea extrem de elogioasă a lui Aurier din Mercure de France, stiți cum a reacționat van Gogh? Cu extrem de multă modestie, spunând: mă simt scăldat în laude deșarte. (13)

În perioada internării sale la sanatoriul Saint-Paul-de-Mausole Vincent va picta, în iunie 1889, una dintre cele mai frumoase pânze din întreaga istorie a artei universale, cunoscută azi în întreaga lume, o imagine devenită iconică și sinonimă picturii post-impresioniste, Noaptea înstelată. Iată, așadar, care a fost întregul parcurs al artistului până la momentul acestei formidabile picturi. Vă rog, opriți-vă din lectură, căutați tabloul pe google și admirați-l. Aveți în fața voastră, fie doar și în copie digitală, o creație uluitor de frumoasă. Tabloul reprezintă cerul nopții cu o privire asupra orașului Saint-Rémy-de-Provence și a dealurilor Alpilles. Vă propun să zăbovim câteva momente asupra acestei minunate pânze. Întreaga imagine este o manifestare captivantă a spațialității și dinamismului. Care sunt elementele ei compoziționale? Vom împărți imaginea în două, partea de sus, cea dinamică, reprezentând cerul, si partea de jos, cea statică, reprezentând silueta caselor, a bisericii și a dealurilor. Cerul înstelat este reprezentat într-un mod impresionant. Stelele par să pulseze și să vibreze pe fondul cerului într-un mod care transmite adâncime și expansiune cosmică. Observați, vă rog, liniile curbe și formele spirale care imprimă economiei imaginii senzația de vitalitate. Liniile dealurilor, ale caselor și a bisericii, alcătuiesc partea contrastantă, statică, care însă pare cuprinsă de o mișcare în dansul cosmic și în dinamismul întregului cer înstelat. Sinuozitatea liniilor care dau conturul spațiului terestru sunt uluitor de frumos integrate în caracterul dinamic al întregii compoziții. Steluțele au fost aplicate pe cer cu o energie expresivă. Ele nu sunt doar niște simple puncte luminoase, ci pulsuri de culoare și lumină radiantă care conferă spațiului celest o strălucire hipnotică. Arborele întunecat în prim-plan adaugă profunzime și contrast, contribuind la crearea unei compoziții echilibrate și intrigante. Observați câtă lumină se degajă într-un peisaj nocturn. Van Gogh a transformat noaptea într-un peisaj vibrant, plin de energie. Natura nocturnă a scenei este intensificată de juxtapunerea culorilor vibrante și de utilizarea contrastului, conferind adâncime și dimensiune vivifantă picturii. Ce observăm din punct de vedere cromatic în pictura lui Vincent? În primul rând o utilizare intensă a culorilor și contrastul obținut prin ciocnirea oximoronică dintre culorile calde și culorile reci. Albastrul adânc și violetul în cer contrastează puternic cu galbenul și albul stelelor, creând un impact vizual puternic. Cerul este dominat de nuanțe intense de albastru, violet și negru. Aceste culori adaugă profunzime și mister peisajului nocturn. Stelele strălucitoare sunt reprezentate în galben și alb. Ele aduc luminozitate și contraste puternice în comparație cu fundalul întunecat al cerului nopții. Arborele întunecat din prim-plan și pământul din jur sunt reprezentați în nuanțe de verde închis și maro. Aceste culori contribuie la contrastul general și adaugă o notă de stabilitate în mijlocul intensității cerului. Pământul din peisaj are o nuanță distinctivă de albastru-verzui, iar acest aspect inedit poate fi privit ca o alegere artistică pentru a transmite atmosfera magică și neobișnuită a pulsațiilor nocturne. Sțiți ce cred? Că această pânză trebuie privită ca o metaforă în sensul ei cel mai propriu, adică drept un orizont care transcende realitatea sensibilă a peisajului natural pentru a ajunge o expresie a peisajului interior al artistului. Pentru a conferi un plus de emoție acestei experiențe filocalice vă propun să căutați pe YouTube Noctutna lui Chopin op. 9, Nr.2 în mi bemol major. Acum priviți Noaptea înstelată a lui van Gogh în ambianța muzicală a nocturnei lui Chopin pentru a atinge ideea platonică de sensibilitate, grație și eleganță. 

La sanatoriul de la Saint Remy Vincent a petrecut nu doar câteva luni, cum își imagina la internare, ci un an întreg, pictând, aproape 150 de pânze, unele inspirate de artiștii lui favoriți, iar altele, cele mai multe, de tot ceea ce vedea în jur, în curtea sanatoriului, dar și în afara acestuia: Iriși, Flori de liliac, Pini în asfințit, Crânguri de măslini, Trunchiuri de copac cu iederă și multe pânze, nu toate finalizate, cu grădina interioară a spitalului. Priviți-le, sunt pline de culoare și lumină, dând, prin pensulația vizibilă pe suprafața pânzelor, senzația de tridimensionalitate și vitalitate, un amestec debordant de clipe extatice evanescente și trăiri de suavă melancolie.

După acest an tulbure si prolific deopotrivă, Vincent va pleca, cu foarte multe bagaje, haine puține, dar cu toate picturile, șevaletul, cadrele detașabile, tuburile neconsumate de culori, spre Paris. Este vesel, energic, plin de viață. Este găzduit în apartamentul fratelui său și al soției acestuia, Jo, care îl tratează cu multă căldură și ospitalitate. După trei zile însă freamătul și trepidația zgomotoasă a Parisului îl copleșesc, iar Vincent se decide din nou să plece, de data aceasta, către Auvers-sur-Oise. Un mic oraș situat în regiunea Île-de-France, la aproximativ 27 de kilometri nord-vest de Paris. Ajunge aici pe data de 25 mai 1890 însoțit de fratele său, Theo, și de medicul Paul Gachet. De ce este relevant acest mic episod biografic? Aici, pictorul va realiza ultimele sale portrete, pictând chipul Adelinei Ravoux, fiica gazdei sale, si pe cel al fiicei lui Gachet, Marguerite, în timp ce aceasta din urmă cântă la pian. Dintre toate portretele și picturile realizate în Auvers, cea mai cunoscută este cea a doctorului Gachet. Van Gogh a pictat două portrete ale doctorului Gachet, una în care medicul poartă o pălărie și alta în care este cu capul descoperit. Ambele portrete surprind expresia trăsăturilor feței doctorului, dar și caracteristicile sale distinctive, precum barba sprijinită în palmă și ochii contemplativi-melancolici. Portretul doctorului este construit pe combinația tonurilor de albastru cu care sunt realizate haina medicului și fundalul în contrast cu portocaliul aprins din planul mesei.

În seara zilei de 27 iulie 1890, după o criză acută de tulburare depresivă, Vincent, cu un pistol ascuns în buzunarul hainei, pleacă pe câmpurile de grâu din apropierea satului, și dorind să-și pună capăt zilelor, se rănește grav prin împușcare. Teoriile din jurul acestui eveniment sunt multe și contradictorii. Nu le voi comenta aici. Doctorul Gachet îl înștiințează de urgență pe Theo, printr-o telegramă pe care o trimite, însă, nu prin poștă, pentru a nu întârzia sosirea ei, ci prin intermediul unui cunoscut al docorului. Fratele mereu devotat al lui Vincent lasă totul și pleacă în grabă spre Auvers. Ajunge și urcă direct în camera fratelui său unde îl vede rănit, sângerând și suferind. Îl va îmbrățișa, săruntându-i mâinile tremurânde și îl asigură că-i este alături.

Măcinat de dureri, abia respirând, Vincent e gata să se predea. Theo nu poate face altceva decât să-l strângă în brațe. Vincent deschide gura pentru ultima oară, căutând aer, apoi închide ochii. Doi frați în miez de noapte. O cameră la mansardă, cu tavanul înclinat, intocmai ca la Zundert. Vincent moare în brațele fratelui său. (14)

Într-o zi caniculară, pe 30 iulie, sicriul lui Vincent este purtat spre cimitirul aflat pe o colină, un loc liniștit înconjurat de lanuri de grâne gata de seceriș, câmpurile pe care el, cel care le părăsește acum, le iubise atât de mult. Doctorul Gachet, rostește câteva cuvinte, înainte ca sicriul să fie acoperit cu pâmântul negru și reavăn. Pleacă dintre noi, Vincent van Gogh, un om ale cărui valori de căptâi au fost umanitatea și arta. Numele lui va dăinui pentru totdeauna. Șase luni mai târziu va muri și Theo van Gogh, fratele devotat al pictorului. Vincent a murit în brațele lui Theo. Theo moare singur pe 25 ianuarie 1891. Este înmormântat, la insistențele soției sale, Jo, în locul unde odihnește și Vincent, în același cimitir, langă mormântul acestuia. Cei doi frați sunt tâmplă lângă tâmplă. Ca în copilărie.

Viața și opera lui Vincent van Gogh sunt, în multe privințe, copleșitoare și emoționante. Artistul a trăit o viață tumultuoasă, marcată, cum am văzut împreună, de lupte interioare, tulburări mintale și izolare socială. Cu toate acestea, prin suferință și întuneric, van Gogh a creat o moștenire artistică care a schimbat cursul istoriei artei. Ceea ce a lăsat în urmă este o colecție uimitoare de picturi, desene și scrisori care dezvăluie o viziune unică și o pasiune copleșitoare pentru artă. Cum a influențat generațiile artistice care i-au urmat? Răspunsul la această întrebare ar face obiectul unei cercetări doctorale. Mă voi rezuma la doar cîteva idei și cuvinte. Stilul său expresiv, cu pensula vizibilă și dări de culoare puternice, a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării expresionismului. Artiști precum Ernst Ludwig Kirchner și Egon Schiele au preluat această abordare în lucrările lor. Modernismul fără van Gogh ar fi fost cu siguranță altfel. Culoarea și stilul său au contribuit la evoluția picturii non-configurative, influențând artiști precum Wassily Kandinsky și Piet Mondrian. Abordarea inovatoare a culorilor, tehnica cromatică de realizare a contrastelor puternice a influențat numeroși artiști postimpresioniști și fauvisti. Culorile vibrante și contrastele cromatice accentuate pot fi observate în lucrările unor artiști precum Henri Matisse. În arta contemporană de sfârșit de secol XX influența lui van Gogh este greu de ignorat. Calea pentru abordarea subiectivă a artei a fost deschisă de Vincent. Artiștii cum sunt Jackson Pollock și Willem de Koining au recunoscut impactul său asupra evoluției artei în secolul XX, iar influența postimpresionismului este departe de a se fi încheiat. Își deapănă și azi consecințele.

[1] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frrații van Gogh, Editura Art, București, 2021

[2] Vincent van Gogh, Dragă Theo, Editura Art, București, 2016, pag. 87

[3] Vincent van Gogh, Dragă Theo, Editura Art, București, 2016, pag. 112

[4] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 5

[5] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 44

[6] Vincent van Gogh, Dragă Theo, Editura Art, București, 2016,

[7] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 116

[8] Vincent van Gogh, Dragă Theo, Editura Art, București, 2016, pag. 142

[9] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 263

[10] Rewald John, Post-Impressionism: From Van Gogh To Gauguin, Editura Literary Licensing Llc, 2011

[11] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 379

[12] Ibid op. cit

[13] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 382

[14] Deborah Heiligman, Vincent și Theo.Frații van Gogh, Editura Art, București, 2021, pag. 420