Necunoscuta

Microficţiune 

Actul I

De când se instalase în tren, privirea lui Costin Aven nu se putuse dezlipi de apariţia insolitã a domnişoarei misterioase care intrase în compartiment, fãrã niciun bagaj. Se aşezase, mutã, pe locul liber de la stânga uşii, scosese din poşeta de mãtase o cãrţulie cu coperţi uzate şi-apoi se cufundase în lecturã.

Familia de alãturi, compusã dintr-o bunicã, o mãtuşã şi-un bãieţandru blond, nu-i acordã nicio atenţie. Poate fiindcã preocuparea lor imediatã era sã îşi despacheteze, fiecare-n poalã, nişte plãcinte, luate în ultimul moment din garã. Cu ochii împãienjeniţi încã de somn, pornirã sã le mestece agale, în ritmul monoton al roţilor care alunecau pe şine. Aveau ţinute sport, fiind toţi trei în blugi şi bluze variind de la albastru spãlãcit la bleumarin. În picioare aveau addidaşi albi, identici ca model, de parcã ar fi fãcut reclamã aceleiaşi firme chineze. De altfel, nici Costin nu se deosebea de ei la-mbrãcãminte. Doar cã era-ncãlţat cu nişte pantofi de pânzã fumurie.  

Dupã un timp nedefinit, în uşã, se ivi silueta corpolentã a controlorului. Dupã ce-i salutã surâzãtor cu „bunã dimineaţa!”, le ceru la verificat biletele doar celor patru cãlãtori, fãcându-se a nu bãga în seamã pãlãria cu boruri ondulate, taiorul din catifea verzuie, fusta în clini, lungã pânã la glezne, botinele cu toc, în care se înfãţişa necunoscuta.

Dupã plecarea controlorului, Costin se-ntoarse cãtre vecina de compartiment spunându-şi: „parcã aş sta în preajma unui personaj dintr-o poveste”. Se aşteptase la o explicaţie, dar ea nu se grãbea sã le-o ofere. Într-un târziu, tânãrul se ridicã şi, înainte sã îşi pãrãseascã locul, îi întrebã pe cei de faţã dacã doreau ceva anume de bãut de la vagonul restaurant. Bãiatului îi era poftã de o limonadã, iar celelate douã doamne tânjeau dupã câte-o cafea, însã fata-n veşmintele de altãdatã nici nu îşi ridicã mãcar ochii din carte.

Strãbãtu fãrã grabã culoarul lung, neîntorcându-se deloc sã se mai uite la peisajele ce fluturau primãvãratec la ferestre, în goana trenului spre mare. Când reveni, dupã o vreme, cu o sacoşã de carton în mânã, fu neplãcut surprins sã vadã cã strãina dispãruse. Le împãrţi-ncruntat cele aduse, dar nu le puse nicio întrebare.

„O fi ieşit sã se mai dezmorţeascã”, îşi spuse, liniştindu-se treptat.

Oricum nu se dãduse jos, fiindcã acceleratul nu oprise pân’atunci în nicio staţie. Când roţile încetinirã în dreptul urmãtoarei gãri, Costin ieşi sã mai arunce o privire, nu numai pe culoar ci şi, din mers, spre celelalte compartimente care erau pe jumãtate goale. Îşi sprijini apoi fruntea de geam, atent la cei ce coborau atunci din tren.

Scrutã-ncordat peronul rãmas tot mai în urmã, dupã care se înapoie la locul lui. Bãieţandrul se-nviorase şi fredona ca pentru sine o melodie cu vapoare, pe când bunica şi mãtuşa se aplecaserã-mpreunã spre fereastrã sã caute cu ochii dunga mãrii, de dupã şirurile de clãdiri şi arbori ce le treceau pe dinainte. Însufleţirea lor i se transmise instantaneu şi lui Costin. Dezmeticit din gânduri, simţi nãvalnic bucuria vacanţei care începea.

***

O luã încet pe plaja golitã dupã ploaie, purtându-şi paşii mai aproape de ţãrmul netezit ritmic de valuri. Se apleca, din când în când, sã ia o scoicã din nisipul umed, dupã o clipã îi dãdea drumul în apã, apoi cãlãtorea cu ochii spre largul colorat în purpuriu de asfinţitul rãcoros. Un vânt subţire clãtina umbrelele de soare, strânse lângã şezlongurile rãsfirate pe-ntinderea singurãtãţii. Când îşi întoarse iar privirea din departe, vãzu oprindu-i-se la picioare, o pãlãrie verde cu boruri ondulate. O ridicã de jos, se rãsuci pe loc şi-atunci o desluşi, cum alerga spre el, pe tânãra din tren. Era-n aceleaşi straie ciudate îmbrãcatã, iar pãrul ruginiu îi flutura pe umeri.

- Iatã cã a venit momentul sã facem cunoştinţã, i se-adresã cu inima bãtând, când ea ajunse-n faţa lui. Numele meu este Costin Aven.

Fata avu o tresãrire.

- Cum de ai izbutit sã mã distingi? În genere, eu trec neobservatã. Eram convinsã cã nimeni de aici nu-mi poate sesiza prezenţa.

Pentru cã el tãcea, cu pãlãria verde-n mânã, ea spuse pe neaşteptate:

- Eu sunt Varena Ver, m-am rãtãcit în timp, vin din trecuturi felurite.

- Mã gândeam eu cã ai descins din alte vremuri, se-nfrigurã Costin, înapoindu-i ce pierduse.

Ea se uitã la el ca printr-un geam, luã pãlãria şi şi-o potrivi pe creştet, strângându-şi pãrul dedesubt.

- Cât despre mine, trebuie sã ştii cã mã-ndeletnicesc cu tãlmãciri de scrieri literare, compuse-n patru limbi, îi precizã bãrbatul, dupã un minut, pe când îşi relua mersul pe mal, în înserare.

- De-aceea m-ai putut vedea, se luminã Varena, însoţindu-l. Transpui un text strãin într-unul familiar, dai vechiului un înţeles mai nou, te joci şi tu cu timpul.

- Probabil ai dreptate, recunoscu el cu un zâmbet, trãiesc pe pragul dintre lumi, dar mã complac mai mult printre închipuiri, decât alãturi de oamenii din realitate.

- Te-ncredinţez c-am nimerit din întâmplare în aceastã aventurã, se porni ea sã-l lãmureascã. Eram într-o trãsurã-n drum spre casã. Mã întorceam de la bunica, la care rãmãsesem peste noapte şi, într-o doarã, l-am rugat pe vizitiu sã facã doar un ocoliş. Era o dimineaţã aurie şi aş fi vrut sã mai rãmân pe-afarã, înc-un ceas. A mânat calul pe o stradã paralelã, fãrã astfalt pe jos, doar cu pietriş, umbritã de copaci pletoşi. De-o parte şi de alta,  colibe scunde, acoperite cu cãciuli de stuf, se înşirau pânã la poalele pãdurii. Localnicii, în haine cenuşii, sãrãcãcioase, umblau de colo colo, vorbind într-un limbaj, pe care îl pricepeam numai pe jumãtate. Am coborât degrabã din trãsurã, ca sã cer explicaţii, însã mi-am dat repede seama cã ei nu mã puteau vedea, nici auzi. M-am vânturat pe celelalte uliţi, pânã la marginea acelui sat bizar unde, am observat, pe trunchiul unui pom, însemnul scrijelit: Seranis. 

- Sã nu îmi spui cã ãsta era chiar numele ţinutului în care locuiai! se-aprinse la obraz ascultãtorul, oprindu-se din mers.

- Ba da! murmurã fata cu o sclipire stranie-n ochi. M-am pomenit acolo, mai devreme cu un secol, poate douã…Mi s-a pãrut atât de fascinant sã cercetez schimbãrile şi portul, felul timid în care începuse sã se ridice aşezarea, învãluirea copleşitoare a naturii… Deşi, în prima clipã, mi-a fost ciudã cã nimeni de-acolo nu îmi simţea prezenţa, m-a încântat, dupã aceea, libertatea de a fi în preajma unei lumi pe care-o contemplam, fãrã s-o deranjez.

- Nu era ca şi când ai fi citit o carte, fãrã sã intervii în naraţiune?

- Nu m-am gândit la asta, rosti Varena visãtoare. Mi-era comod şi mie sã nu fiu observatã, sã nu mã complexez c-aş fi intrusã, sã nu stârnesc reacţii pro şi contra.

Pe când înaintau în înnoptare, se limpezi pe ape luna plinã care le întinse calea de pâlpâiri cãtre larg.

- Pânã la urmã, îşi reluã ea depãnarea, m-am întors, l-am cãutat pe vizitiu, dar el parcã intrase în pãmânt, totuşi am mai gãsit trãsura, opritã lângã râu, şi m-am urcat, imaginându-mi cã omul se va înapoia curând. Şi cum stãteam, calul a luat-o brusc din loc şi a pornit la trap, ca şi cum ştia singur destinaţia. N-a durat mult pân’am ajuns în faţa unei gãri asurzitoare, cu maşini ţâşnind din toate pãrţile, într-un vacarm şi o vâltoare de mulţimi cum n-am mai pomenit vreodatã. Am sãrit iute din trãsurã, calul a dispãrut în vãlmãşagul dimprejur, iar mie nu mi-a trecut prin cap decât sã mã sui într-un tren, unde sã-mi pot veni în fire. Cred cã acum mã aflu în acelaşi loc, cu douã veacuri mai târziu. Noroc cã mai aveam în geantã cartea de la bunica şi m-am ţinut de ea, sã nu mã pierd. Însã, n-aveam idee c-am sã mã pomenesc aici, la mare, lângã pensiunea unde stau cu-ai mei, varã de varã.

- Pãi am cãlãtorit chiar în acelaşi compartiment, dacã ţii minte, remarcã tulbure Costin.

- Nu mi-am imaginat cã m-ai putea vedea, se înroşi ea la obraz.

- Şi unde te-ai ascuns dupã aceea? o cercetã curios.

- M-am dus în alt vagon şi m-am uitat pe geam la peisajele de pe traseul acestui drum atât de cunoscut, numai cã m-au uimit schimbãrile neaşteptate, forma clãdirilor, puzderia de oraşe, împuţinarea din ce în ce mai tristã a naturii, îmbrãcãmintea searbãdã a celor de acum, mersul lipsit de eleganţã, aerul mohorât şi neglijenţa cu care-şi poartã hainele prin lume. Bãrbaţii sunt neraşi, femeile, nepieptãnate, copiii de o şchioapã, lãsaţi de capul lor pe câmp…

- Duci dorul timpului din care ai plecat?

- Nu încã, murmurã Varena, încetinându-şi paşii pe nisip. Aş vrea sã înţeleg cum s-a ajuns aici, de ce-i atâta îmbulzealã peste tot, unde au dispãrut ordinea, calmul, chiar şi tihna epocii-n care am crescut. Cei dimprejur îmi par cu mult mai liberi în mişcãri şi totuşi nu sunt mulţumiţi. Nu pot pricepe ce îi mânã sã se grãbeascã în continuu. Însã, pe malul mãrii,   vorbind acum cu tine, mã simt în largul meu.

Costin tãcu, se înnoptase şi începea sã-i fie foame.

- Ar trebui sã ne întoarcem în staţiune şi sã gustãm ceva la cinã, ştiu eu o braserie care precis ţi-ar place, propuse el, privind-o în lumina lunii.

- Regret, dar n-am sã vin cu tine în pãrţile unde se-adunã ceilalţi, spuse ea pe un ton mai melancolic.

- De ce? se încruntã Costin cu o ciudatã presimţire.

- Pentru cã eu sunt nevãzutã acestei epoci, iar oamenii din jur ar observa cã stai la masã, conversând de unul singur. Fireşte, le-ai lãsa impresia cã eşti cu minţile pierdute şi, cine ştie, poate chiar te-ar da afarã din local. Mai bine mergi doar tu, eu am sã mã îndrept cãtre pensiunea La delfini a doamnei Letiţia Mirabel, pe care-o ştiu din totdeauna, e foarte-aproape de capãtul falezei. Dacã o iau pe-aici, la stânga, pe cãrare, ajung în opt minute, se-nsufleţi Varena, iuţind pasul.

- Atunci, te voi conduce acolo mai întâi, se oferi el, cu inima strânsã, şi plec pe urmã sã îmbuc ceva.

Pornirã-n sus, pe-aleea pietruitã, pânã ieşirã-n dreptul unei case de-altãdatã, cu-acoperişul din olane roşii, faţadã cu coloane fumurii şi felinar electric, aprins deasupra porţii de lemn pe care erau pictaţi doi peşti albaştri. Fata intrã sprinţarã pe poteca înconjuratã de flori înmiresmate şi, când ajunse lângã uşã, se-ntoarse şi-şi fluturã cãtre el mâna, în semn de bun rãmas.

Pensiunea „La delfini”

            A doua zi, de dimineaţã, Costin se îndreptã-ntr-un suflet spre pensiunea La delfini, nãdãjduind sã o invite pe cãlãtoarea-n timp la o plimbare, printre dune. Era senin, dar se pornise un vânt rece care trecea prin pomii înfloriţi, umplând vãzduhul de petale, iar plaja rãsuna de chiotele celor cu sfori în mâini şi zmeele în aer.

Intrã în curtea cu narcise şi tufe înflorite de liliac, trecu prin dreptul bãncii de sub tei, însã, pe când se apropia de casa cu coloane fumurii, îl sãgetã un gând care-i opri înaintarea. „Dacã Varena le fusese nevãzutã şi celor dinãuntru?” Dar tot el încercã sã îşi rãspundã: „Ei o cunosc de-atâţia ani, aşa cã-i imposibil sã nu-i simtã prezenţa”. „La care ei îţi zboarã mintea?” îl tulburã mai tare o-ndoialã. „Aceia nu mai sunt demult”. Totuşi el apãsã pe sonerie, spunându-şi lichefiat: „Va trebui sã nãscocesc o explicaţie”.

Uşa se dãdu-ncet în lãturi şi-n prag îi rãsãri o bãtrânicã în capot maro.

- Aici este pensiunea La delfini? tatonã tânãrul ceremonios.

Femeia îl privi preocupatã.

- Dacã doriţi sã staţi la noi, veniţi peste o lunã, când sosesc fiicele sã m-ajute. Pensiunea noastrã e deschisã doar în sezon, însã puteţi sã faceţi de pe acum o rezervare.

Costin încuviinţã din cap şi ea-l pofti amabilã-nãuntru. Din holul întunecat, gazda-l conduse într-o sufragerie luminoasã, cu mobilierul alb şi cu perdele înflorate la ferestre. Se aşezã la masa scundã, deschise catastiful şi luã stiloul de alãturi sã-şi noteze.

- Sunteţi doamna Letiţia Mirabel? prinse curaj necunoscutul, care se afundase în fotoliul de vizavi. 

Bãtrâna tresãri şi-şi înãlţã uimitã privirile spre el. De dupã lentilele, cu rame sidefii, Costin îi desluşi ochii albaştri, aburiţi de timp.

- Vorbiţi de strãbunica mea, pe care nici n-am apucat-o! exclamã ea cu consternare. Pe ce lume trãiţi?

- Iertaţi-mã cã nu m-am prezentat, se scuzã el, cu inima în gât. Numele meu este Costin Aven, sunt literat şi aş dori sã scriu despre istoria acestei case. Mã aflu în staţiune, pentru documentare. 

Scoase din buzunar legitimaţia de traducãtor şi i-o întinse. Femeia se luminã la faţã şi schiţã un surâs:

- Mã bucurã acest proiect al dumitale, care ne-ar creşte faima în localitate, deşi suntem oricum destul de cãutaţi. Eu sunt Dorela Neston, proprietara pensiunii, încredinţate mie de pãrinţi, care au luat-o-n grijã de la bunicii mei, Sofronie şi Zamfira Lascu. La rândul lor, au dobândit-o, prin testament de la Letiţia Mirabel. Dar cine v-a vorbit de strãbunica mea? îl iscodi ea plinã de curiozitate.

- Aţi auzit poate de domnişoara Varena Ver? o cercetã el palid.

- Varena Ver, repetã bãtrânica, mirându-se din nou. Avem portretul ei, fãcut de-un pictor francez, aici, în ultima vacanţã, cu douã secole în urmã. Haideţi, sã vi-l arãt, se ridicã domol din jilţ şi o porni cu paşi mãrunţi cãtre peretele din fundul încãperii.

Tabloul, în culori pastel, prins într-un cadru aurit, oval, înfãţişa o fatã suplã, în taior din catifea verzuie, cu fustã-n clini, lungã pânã la glezne. Purta pe cap o pãlãrie în aceleaşi nuanţe, cu borurile ondulate, iar în picioare avea botinele cu toc. Era surprinsã din profil, stând aplecatã pe o balustradã, cu ochii la apusul de pe marea din fundal. Costin parcã uitase sã respire. Vãzându-l cât era de absorbit în contemplare, Dorela Neston îl luã cu ea în anii de demult.

- Bunica mea, Zamfira, copilã pe atunci, o adora, iar strãbunica fãcuse o pasiune pentru familia Ver care îşi petrecea vacanţele de varã la pensiune. Mai ştiu de la bunica mea cã tatãl Varenei, se numea Lisandru. Era un violonist ilustru, iar mama ei, Camina, se remarcase ca pianistã de talent. De-aceea, Letiţia Mirabel a cumpãrat un pian la care, seara, doamna cânta, acompaniatã de soţul ei, iar fiica lor dansa cu o desãvârşitã graţie. Mai avem încã pianul, dar e dezacordat, pentru cã nimeni n-a fost dornic sã îl încerce.

- V-a spus cumva bunica ce s-a-ntâmplat cu fata şi cu pãrinţii ei? se înfiorã Costin, lãsându-se pe-un scaun.

- Varena, într-o zi, n-a mai venit acasã, murmurã bãtrânica. Au cãutat-o pretutindeni în zadar. Parcã intrase în pãmânt. Pierderea ei i-a ofilit mult prea devreme pe cei doi muzicieni. Din vara anului 1820, de când dateazã acuarela, primitã-n dar de strãbunica, familia Ver n-a mai cãlcat vreodatã pe la noi. 

- Pãstraţi şi altceva de preţ din lucrurile doamnei Mirabel?

- Avem în pod o droaie de registre cu numele celor care au vizitat pensiunea, de când s-a înfiinţat. Mai e un cufãr cu crãtiţi şi cu oale de pe timpuri, bune de pus într-un muzeu. Însã, cu-o lunã înainte sã restaureze casa, pãrinţii mei au vândut mobila, covoarele şi lãmpile de-odinioarã, au luat altele noi, ca sã împrospãteze interiorul. Dar mie îmi plãcea mai mult cum arãta-n copilãria mea pensiunea… Numai portretul Varenei Ver şi pianul mi-au rãmas… 

- Mi-aţi mai îngãdui sã trec pe-aici sã stãm de vorbã? se ridicã vizitatorul, nesigur, de pe scaun.

- Cu plãcere, dãdu din cap Dorela Neston. Dar ce-aţi pãţit? Nu vã e bine? se-ngrijorã vãzându-l cum se-albise la obraz.

- M-au tulburat tabloul şi povestea familiei Ver, îngãimã, pe când se spijinea de zid.

- Cât de sensibil sunteţi! se ului bãtrâna. Sã vã aduc puţinã apã, se oferi ea, apropiindu-se de uşã.

De-ndatã ce rãmase singur în sufragerie, Costin închise ochii. Se chinuia din rãsputeri sã-şi stãpâneascã tulburarea. Când îi deschise, o desluşi alãturi pe Varena care îl privea lung, cu sufletul la gurã, dar imediat ce proprietara reapãru, cu un pahar pe o tãviţã, fata îşi duse degetul la buze, ca şi cum l-ar fi îndemnat sã nu-i dezvãluie prezenţa. 

Bãu cu sete toatã apa şi, mulţumindu-i gazdei, se îndreptã cu paşi şovãitori cãtre ieşire. Afarã, îl nãpãdi parfumul liliacului din curte. Se împletea ameţitor cu izul mãrii. Cum, dintr-odatã îi pãru cu neputinţã sã meargã mai departe, se aşezã pe banca de sub tei. Dorela Neston, rãmasã-n prag, îi fãcu semn de douã ori cu mâna, apoi se-ntoarse înãuntru.

- Ce e cu tine? îl cercetã atent Varena, luând loc pe bancã, lângã el.

- Dacã nu mai dispari, am sã mã simt mai bine, şopti Costin cu faţa-n palme.

- Nu pot sã îţi promit aşa ceva, rãspunse ea-ntristatã. Oare-ai uitat cã sunt rãtãcitoare? Chiar dac-aş vrea, n-am cum sã mã opresc… însã încerc sã trag un pic mai mult de acest timp în care m-ai gãsit. Nu te nelinişti, dacã, din când în când, nu mã mai vezi. Asta nu-nseamnã cã m-aş eschiva, ci cã am altele de explorat. De pildã, tare îmi doresc s-ajung acasã şi sã descopãr ce a dãinuit din aşezarea noastrã. Dar trebuie s-o fac de una singurã, acum.

- Te înţeleg atât de bine, rosti el grav, pãrãsind banca. Nici mie nu îmi place sã-ţi fiu captiv, numai cã trebuie sã mã acomodez cu noul orizont pe care-l decupezi în viaţa mea.

- Ai grijã sã n-o iei razna cu gândul, îl preveni Varena, conducându-l pân’la poartã. Apoi, pe când el cobora, tãcut, cãrarea, strigã în urma lui:

- Nu-ţi poate fi mai greu decât îmi este mie…   

Seranis

Dupã ce tradusese basme din folclorul nordic, toatã dimineaţa, Costin se hotãrî, pe la amiazã, sã iasã în oraş. Aura pomilor îngãlbeniţi, blândeţea zilei de octombrie, foşnetul frunzelor sub paşi îi alungarã amorţeala care îi cuprinsese mintea. O luã pe lângã şirul de vitrine, intrã o vreme-n ritmul monoton al pâlcului de trecãtori, dupã aceea traversã în fugã bulevardul ce clocotea de autobuze şi taxiuri, coti la stânga, dupã care se refugie pe-o stradã mai retrasã, cu clãdiri ascunse dupã copacii ruginii.

I se fãcuse dintr-o datã dor de librãria Seranis care se întindea pe trei nivele, în vila albã, din capãtul aleii cu castani. Împiedicat de lucru şi furat de alte gânduri, nu mai fusese de un an pe-acolo. Sui, cu inima bãtând, scara deschisã ca un evantai, ce se-ngusta în dreptul uşii, pãtrunse înãuntru şi trase-adânc în nãri aromele cu care cafeneaua de la parter îi îmbia pe nou-veniţi.

Mai urcã un etaj şi se opri adulmecând cu încântare mirosul proaspãt de hârtie al cãrţilor abia ieşite din tipografii. Îşi plimbã degetele lungi peste coperţile lucioase, întârzie cu ochii pe volumele din rafturi şi, la sfârşit, alese o plachetã cu versurile unui bard romantic. Dupã ce-o achitã la casã, se îndreptã pe treptele de marmurã, spre ultimul nivel.

Locul lui preferat era în sala de lecturã cu ferestre mari care dãdeau pe auriile coroane ale castanilor bãtrâni. Se aşezã la una dintre mesele rotunde, mirat cã nu mai era nimeni la ceasu-acela împrejur. Rãsfoi eleganta cãrţulie cumpãratã, pânã-i ieşi sub ochi poemul care îl fulgerã în suflet:

De nu m-ai cãuta,

În tomurile sumbre,

Poate-ai bãga de seamã

Cât de aproape-ţi sunt.

Acum, nu ne despart

Decât o respiraţie,

Şi pleoapa coborâtã,

Dar duşi par ochii tãi..

Pierdutã nu sunt eu,

Ci cel care se-afundã

În paginile vechi…

Cu ce glas sã te chem,

Ca sã te-abat din drumul

Rotit spre nicãieri?

Se ridicã şi-mpinse-n lãturi geamul, deja întredeschis. Simţi pe faţã boarea rãcoroasã, care se furişa de-afarã, iar când dãdu sã se întoarcã, îi rãsãri Varena înainte. Rãmase mut, neştiind dacã viseazã.

- Ce bine cã te-ai îndurat sã vii! se bucurã ea, cocoţându-se chiar pe pervazul de lângã masa la care el stãtuse pân’atunci.

- Ce faci aici? izbuti s-o întrebe, în sfârşit.

- Pãi, sunt, dupã cum vezi, din nou acasã. Numai cã totul e schimbat…

- Ai locuit cândva în vila asta? se dumiri Costin, c-un nod în gât. Cum de n-am fãcut legãtura cu Seranis, de care îmi povesteai la mare? Uite cât timp am irosit!

- Sã nu regreţi, zâmbi galeş Varena, mi-a trebuit destulã vreme sã cercetez şi, dup-aceea, sã recompun în minte interioarele pierdute, sã îmi aduc pãrinţii înapoi şi sã-i împac cu gândul dispariţiei mele bruşte, atât de timpurii. Acum am început sã mã mai liniştesc. Îmi place mult aceastã librãrie, în care navighez şi singurã, dar şi în miezul lumii.

Pe când o asculta vorbind, el se-ntrebã cum de putuse sã trãiascã atâtea luni, fãrã sã îi audã vocea, adâncã-n limpezime, fãrã sã simtã minunarea ce i-o trezea cel mai mic gest, fãrã fermecãtoarea armonie dintre veşmintele de altãdatã şi fiinţa ei, învãluitã în aura prezentului continuu.

- Ştiu la ce te gândeşti, rosti Varena grav, şi mie mi-ai lipsit ciudat de mult.

Se coborî de pe pervaz şi o porni sprinţar prin încãpere.

- Cutez sã cred c-am rãtãcit în alte epoci, ca sã te întâlnesc, pânã la urmã. Şi nu e un miracol cã numai tu mã vezi, ca şi cum anii ar fi-ncetat sã curgã pentru noi? spuse, oprindu-se în dreptul lui.

- N-ai vrea sã ne închidem într-un sonet, ca sã rãmânem împreunã? propuse el înfrigurat.

- Şi cine ne-ar transcrie înãuntru?

- Aşa cum tãlmãcesc din alte limbi texte venite de demult, de ce n-aş pune în cuvinte nevãzutul în care ne-am aventura? Oare eşti gata?

- Nu am lãsat în urmã totul pentr-un asemenea moment? şopti Varena şi îl luã de mânã, cu un surâs plin de mister.       

de Monica Pillat