Mușcătura de măr

Deschide ochii și lasă să intre aer proaspăt în lumea ta (fragmente)

Adrian ALUI GHEORGHE în dialog cu Vlad ALUI GHEORGHE

(Fragmente din volumul de dialoguri „Mușcătura de măr”, în curs de apariție la Editura „Școala Ardeleană”)

Vlad Alui Gheorghe: Garsoniera 45, în care ai locuit o vreme, a intrat în folclorul personal, în memoria prietenilor, unii chiar au scris despre ea. O poezie semnată de Aurel Dumitrașcu poartă chiar acest titlu. În alte vremuri și proporții, am trăit amândoi o perioadă într-o garsonieră care ne-a schimbat viața. A mea era la Iași, într-o perioadă de plenitudine, a ta, la Piatra, în vremuri destul de grele. Ce era cu această garsonieră?

Adrian Alui Gheorghe: Da, garsoniera aceasta, „patru pe doi”, cu o baie cât o nucă, în care de abia dacă încăpeai în picioare, a fost zestrea de la uzina chimică, la care am muncit aproape trei ani, primită pe la sfârșitul anului 1980. Era undeva pe Aleea Tiparului, la blocul D2, din cartierul Dărmănești, unul lăturalnic, muncitoresc. Se mai numea și „blocul NATO”, datorită poziției sale de loc al tuturor posibilităților, cu o lume pestriță. O vreme am dormit pe un pat din reviste și ziare, pentru că nu aveam bani să îmi cumpăr un pat adevărat. Când a fost să îmi cumpăr, totuși, un pat, am găsit „o ocazie”, o dormeză foarte elegantă, solidă, care ocupa trei sferturi din cameră, dar în care murise proprietarul, Moș Tăchiță, unul din vechii crâșmari ai orașului, din perioada interbelică, să ne înțelegem. În aceste condiții, familia a lepădat patul „la un preț special”, destul de convenabil. Îmi mai amintesc că pe atunci nu erau așa multe mașini la dispoziție, ca să transporți un pat, așa că am apelat la o mulțime de amici care s-au oferit să mă ajute. Și astfel, într-o seară, un convoi impresionant, de vreo zece, douăsprezece persoane, purtau pe umeri patul lui Moș Tăchiță, traversând orașul. Îmi amintesc, din acest convoi, mai impresionant decât carele alegorice de la sărbătorile comuniste, au făcut parte Cornel Palade, umoristul de mai târziu, Aurel Dumitrașcu, venit în vizită de la Borca, pictorul Constantin Filimon, câțiva poeți cenacliști pe care nu-i mai individualizez acum, precum și reprezentanți ai clasei muncitoare, colegi de fabrică. Patul acesta a generat și o altă poveste, pe care ți-o spun zilele următoare. Și oricum, după ce am stat în tot felul de improvizații, gazde plus garsoniere abandonate, cămăruța asta era un adevărat palat, iar patul, un baldachin. Este uluitor cum lucrează simțul proprietății în mintea omului, mă simțeam și eu, undeva, acasă. Mi-a rămas cămăruța și după ce am părăsit fabrica, după ce am intrat în învățământ, era insula mea de libertate, după ce hălăduiam cu rost sau fără rost prin lumea din jur. Numai că, înțelegător cu cei care nu aveau o locuință, cum mi se întâmplase și mie, am dat cheia tuturor celor care aveau nevoie să pună, la un moment dat, capul pe o pernă. Surprizele nu au întârziat să apară, la un moment dat cred că erau câteva duzine de deținători de cheie și de utilizatori ai garsonierei, le multiplicaseră. Ajungeam acasă și trebuia să mă mai plimb ceasuri bune, până se elibera camera. Când am schimbat yala, disperat de situația în care ajunsese biata mea proprietate, am avut parte de o revoltă a celor care utilizaseră garsoniera și care aveau, mai departe, nevoie de ea. Ce e curios, mă mai visez, din când în când, în acea cămăruță, fie se blochează ușa și rămân închis înăuntru, fie intru și o găsesc devastată.

Vlad Alui Gheorghe: Cum era interiorul garsonierei 45?

Adrian Alui Gheorghe: E o întrebare care mă umple de nostalgie. A fost prima mea casă proprie. Pereții interiori erau/ au fost tapetați cu afișe, cu versuri decupate din cărți și reviste, cu versuri scrise direct pe perete de poeții mai mari sau mai mici care treceau pe acolo. Și treceau mulți. Aveam o revistă de perete, „Capodoperiada”, cu rubrici haioase, în care luam în răspăr lumea literară, cu caricaturi, cu colaje de fotografii la care făceam comentarii hazoase. Aveam o bufniță împăiată, primită în dar de habar nu am unde, cred că de la cercul de științe ale naturii, de la școala din Țibucani, unde am fost, un an, profesor. La gât bufnița avea o cravată de pionier, cu tricolorul adecvat. Aveam un reșou electric pe care fierbeam cartofi, făceam omletă și cafea. Fumam mult în cameră, eu plus cei care mă vizitau, din acest motiv tavanul era gri. A, pe tavan erau scrise, la fel, poezii. Îmi amintesc și acum o poezie de-a lui Kavafis, care era scrisă pe tavan, o memorai fără să vrei, înainte de somn: „Chiar dacă nu îți poți duce viața așa cum vrei/ măcar încearcă pe cât poți/ să nu o degradezi/ din prea mult contact cu lumea/ de prea multă agitație și prea multă vorbărie./ N-o degrada ducând-o în lume/ expunând-o prea des în bâlciul zilnic/ al relațiilor și al conveniențelor/ niciodată sănătoase”. Sunt mai multe traduceri ale acestui text, poate mai reușite, dar eu am rămas cu această variantă. Cărțile erau peste tot, într-o devălmășie simpatică, fiecare vizitator lăsa în urmă dezordinea proprie, după ce trecea prin cărți. Aveam un ibric și un ceaun din tuci, care erau multifuncționale. Mi-a fost spartă, de mai multe ori, garsoniera, de către vecini mai curioși, dar nu prea era mare lucru de furat. Odată mi-au luat reșoul și ustensilele de bărbierit, altădată mi-au luat resturile de mâncare. Nu se atingeau de cărți, asta era bine. M-am visat multă vreme în acea garsonieră, uneori cu spaimă că m-am întors la acele vremuri, alteori cu duioșie. Nu erau vremuri grozave, dar am supraviețuit.

Vlad Alui Gheorghe: Ai rămas dator cu povestea „generată” de patul pe care l-ai cumpărat de la urmașii lui Moș Tăchiță. Despre ce a fost vorba?

Adrian Alui Gheorghe: Da, asemenea poveste nu se uită așa ușor. Cel care mi-a facilitat cumpărarea patului în care a răposat Moș Tăchiță, unul din cei mai cunoscuți crâșmari ai orașului, în perioada interbelică, a fost ginerele acestuia, un tip care se numea Marcu Anton, căruia noi îi spuneam Marc Antoniu, ducându-l în zona celebrităților istoriei. Marc Antoniu al nostru nu avea nimic din profilul celebrului triumvir roman, era muncitor la combinatul chimic de la Săvinești și devenise cel de-al doilea soț al fiicei lui Moș Tăchiță. Intrat în familie bună, cu multe posibilități materiale, Marc Antoniu al nostru a descoperit gustul traiului în înalta societate, alcoolul devenise un catalizator al vieții de familie, soția lui căzuse și ea pradă acestui stil de viață cu beții duse de dimineața până seara și de seara până dimineața. Viața era frumoasă. Pe acest fond, Marc Antoniu a descoperit că îi lipsește ceva din casă: un pian. Soția lui învățase cândva să cânte la pian, acum suferea că îi lipsește pianul în sine. După euforiile bahice conjugale devenea melancolică și soțul ei nu putea suporta asta. Ei, Marc Antoniu nu a stat prea mult pe gânduri, a luat legătura cu magazinul de instrumente muzicale din oraș și a comandat un pian. Unul scump. Când să îl plătească, însă, a constatat că nu aveau bani lichizi, așa că au recurs la cumpărarea în rate a pianului. Ca să poți avea acces la rate, trebuia să ai doi garanți. După cumpărarea patului, rămăsesem în relație cu Marc Antoniu, așa că nu au ezitat să mă solicite să le fiu garant pentru achiziționarea pianului. Al doilea garant era alt amic de-al meu, Dumitru Chiric. Inaugurarea pianului, primul concert în salonul casei, cheful de după, au fost impresionante. Dar fie că pianul zdrăngănea prea tare, fie că doamna nu prea performa la pian, fie că băutura era prea multă, cei doi soți au ajuns la bătăi conjugale urmate de descinderi ale miliției pentru calmarea spiritelor. Unul din asemenea conflicte conjugale s-a încheiat cu spargerea iremediabilă a pianului cu un ciocan pentru bătut șnițele și cu învinețirea destul de serioasă a feței și trupului doamnei Anton/ Antoniu. Miliția a intervenit și l-a arestat pe Marc Antoniu al nostru pentru tulburarea ordinii publice, plus lovituri periculoase administrate soției. Ca efect, doamna a depus cerere de divorț. Marc Antoniu a ajuns la pușcărie, unde a ispășit vreo doi ani de recluziune. Dar lucrurile nu s-au încheiat aici, cel puțin pentru noi, cei doi garanți ai achiziționării pianului. Ratele scadente au fost direcționate pe bietele noastre salarii care și așa erau becisnice. Mai bine de un an, mi-a fost reținut cam jumătate din salariu, ca efect al garantării pianului. Nu aveai cum să contești, trebuia să te supui contractului bine semnat. Dragostea pentru muzică se plătește, nu e așa? A fost cumplit, dar am rezistat. La o vreme îl întâlnesc pe Marc Antoniu, redevenit Marcu Anton, la eliberarea din pușcărie și îl iau la întrebări mustrătoare. Cam inutile mustrările, evident. Atunci Marcu Anton al nostru îmi mărturisește că se angajase ca estetician la morga spitalului, adică aranja chipurile celor decedați în accidente sau datorită unor traume, așa că dacă vreodată o să am nevoie, în compensare o să-mi facă o față care să arate mai bine decât arăta în realitate. Pentru replica asta l-am iertat pentru toate.

Vlad Alui Gheorghe: S-a vorbit, la un moment dat, de ceea ce se numește oarecum pretențios, „școala de literatură de la Neamț”. Cum i-ai caracteriza, acum, pe scurt, foarte pe scurt, pe acei numiți sau nenumiți, de-a lungul timpului care au trecut prin această „școală”?Agreezi formula?

Adrian Alui Gheorghe: Da, a fost o formulă care a pornit de la Cezar Ivănescu, prin anii 80, amplificată în timp de unii sau de alții. O școală presupune, cred eu, o stare de emulație, o concurență chiar, o concretizare în comun a eforturilor. Mai mult, o școală se recomandă prin cei care o absolvă. Eu nu am susținut ideea, nici formula. O formulă de acest tip îi ajută pe corigenți sau pe repetenți să se ascundă, să se recomande prin calitățile celorlalți. Am mai detaliat și altădată, nu insist. O școală ar fi trebuit să aibă mentori, să aibă o formă de manifestare publică, or la noi lipsea mediul universitar, eram niște individualități marginale care visau să se raporteze la (un) centru. Mă amuzam și spuneam că suntem „școala ajutătoare de literatură”, calchiind o formulă despre „școlile ajutătoare” din sistemul de învățământ, care îi cuprindea pe școlarii care aveau probleme de integrare în societate.

Vlad Alui Gheorghe: Cum a fost prima întâlnire cu Bucureștiul? Care este amintirea care ți-a rămas de la acea întâlnire?

Adrian Alui Gheorghe: E destul de confuză acea primă întâlnire cu Bucureștiul!... Pentru că au fost mai multe întâlniri, indistincte. După anul 1976, după ce ajunsesem să am un salariu, modest, evident, urcam în trenul de noapte și plecam la București. Îmi plăcea să merg cu trenul, lucru care îmi place și acum. E o lume aparte în tren, toate individualitățile, toate chipurile!... Plus că această deplasare monotonă cu trenul te ajută la înnodarea gândurilor. Ajungeam dimineața la București și o porneam aiurea, la întâmplare, pe străzile din preajma Gării de Nord. Era ca un fel de incursiune în necunoscut, îmi plăcea să descopăr străzi, case, cinematografe. Vedeam un film, două. Descopeream librării și anticariate. Și asta până seara, când aveam un tren spre casă. Făceam escapadele acestea cam o dată pe lună sau la două luni. Cumpăram multe cărți, reviste. Cumpăram mâncare, în București era mai bine ca la Piatra Neamț. Am găsit uneori măsline, alteori lămâi, dar și pateuri sau biscuiți. E greu să explici lumii noastre de azi că primeai, la un moment dat, un sfert de pâine pe zi, la cartelă, că măslinele erau doar la magazinul activiștilor de partid sau la cele ale miliției și securității. La fel și lămâile, portocalele sau ... carnea. Carnea era un lux, cam cum e în Coreea de Nord, azi. Bucureștiul l-am cucerit de unul singur, din aproape în aproape, locul cel mai îndepărtat de Gara de Nord fiind Universitatea și Piața Universității. Și azi, Bucureștiul este pentru mine cam același perimetru, în rest îmi e necunoscut și chiar indiferent. Prima descindere la București, în scop literar, a fost în toamna anului 1977 cred, când am mers, împreună cu Daniel Corbu, la redacția revistei „Luceafărul”. Ne-am plimbat pe holul redacției revistei, care era la Casa Scânteii, minunându-ne noi de imensitatea clădirii, apoi de firescul chipurilor scriitorilor pe care îi recunoașteam din poze, de la Sânziana Pop la Grigore Hagiu, de la Fănuș Neagu la Mircea Micu. Eram fascinați, aveam și încă mai am cultul ... scriitorului. Dacă poate exista un asemenea cult! La un moment dat, cineva ne întreabă ce căutăm pe acolo. Era Mircea Dinescu. Îi știam poeziile pe de rost, de asta am rămas cu gurile nu căscate, dar măcar întredeschise. Era o celebritate a momentului. Ne-a introdus într-un birou plin de hârțoage, manuscrise, reviste, plicuri nedesfăcute. Ne-a chestionat asupra scopului pentru care ne aflam pe acolo, cine suntem, de unde venim. Ne-a pus să scoatem poeziile din genți. Le-am scos. S-a așezat direct pe birou și a aruncat priviri fugare, fără mare interes, peste paginile noastre dactilografiate. După aceea ne-a ținut un mic discurs despre vanitatea actului de a scrie, despre „gloria de o clipă a poetului” care este „un rahat”, că pe lumea asta sunt lucruri mult mai temeinice de făcut, că lui însuși îi pare rău că nu a făcut altceva în viață, că se uită cu milă la tineri ca noi care au apucat-o „pe căi greșite”, poezia fiind una dintre ele. Căci ce e gloria în poezie?, a continuat să peroreze poetul, să vii la o redacție de rahat ca asta și să ai de-a face cu toți tâmpiții care nu au altă treabă decât să scrie .... etc. Brusc ne-am dat seama că și noi făceam parte din această categorie, ne-am recuperat manuscrisele cu sfială și am ieșit din biroul poetului mâhniți de faptul că prea mulți tâmpiți îi amărau zilele.

Vlad Alui Gheorghe: Nu te-a tentat, în acea vreme, posibilitatea de a rămâne în București? Erai la vârsta adaptabilității imediate, spectacolul orașului mare te putea cuceri ...!

Adrian Alui Gheorghe: Nu m-a tentat, mă și speria aglomerația aceea care mi se părea indistinctă, în care îți pierdeai individualitatea. Or, eu îmi căutam o individualitate, la acea vreme, mă căutam pe mine însumi. Dar nici nu cred că îmi trecea prin cap că aș putea să mă mut în București, dacă e să mă gândesc bine. Era o țintă de atins și atât. Dacă m-aș fi mutat în București, atunci, ce altă țintă aș mai fi avut apoi, înspre ce aș mai fi plecat cu trenul de noapte? Mi-aș fi retezat o posibilitate de aspirație spre altceva. Oricum, să fi aspirat să văd Parisul sau Madridul era imposibil. Așa că trenul de noapte, în acele condiții, făcea parte din viața mea secretă. Nu cred că am trăit cu așa voluptate multe momente de aventură în viața asta. Aveam și un jurnal de călătorie cu trenul spre și dinspre București, fiecare descindere avea ceva inițiatic. O să caut caietele în care scriam, sper să le fi păstrat. (...)

Vlad Alui Gheorghe: Dacă ar fi fost să trăiești într-o altă țară, pe care ai fi ales-o? Și de ce?

Adrian Alui Gheorghe: E greu de spus. Nu un loc caut pe lumea aceasta, ci o stare. De exemplu, dacă m-aș fi născut pe o insulă, în Pacific, aș fi trăit cu sentimentul că sunt de acolo, nu aș fi avut imaginea unui continent compact, așa cum vedem și simțim noi, europenii. Uneori m-am imaginat francez, dar nu am reușit să duc visul până la capăt. În Franța am avut sentimentul că eram, cultural, acasă, dar nu am dorit să rămân acolo, să locuiesc acolo. În Grecia, la fel, m-am simțit acasă. Ești acasă acolo unde simți că te protejează ceva, cultura, limba, tradiția, familia. După ce am călătorit mai mult, am avut tot mai limpede sentimentul că sunt român prin predestinare, că nu aș mai putea să mă adaptez acum în altă limbă. Pentru că țara este expresia limbii, o pot demonstra. Acasă este și acolo unde îți imaginezi că dacă te îngropi sau vei fi îngropat, te aștepți la o înviere, cândva. Sau că nu mori chiar definitiv. Mi-a plăcut o zonă mai latinească a Germaniei, pe Valea Rinului, este acolo un orășel, Ahrweiller, în care m-am imaginat trăind și sfârșind. În Franța mi-a plăcut partea de sud, sunt niște sate în preajma Nisei, pe străduțele cărora am mai trecut parcă, cândva. Acolo am văzut capre și măslini, o zonă specială. Nu m-am văzut trăind în Italia, deși latinul din mine a tresărit în trecere pe acolo.

Vlad Alui Gheorghe: Ai călătorit prin lume, ai făcut-o cu oarecare foame de a vedea, de a ajunge cât mai departe. Dacă mâine dimineață te sun și-ți spun că pot să plec să vizitez 5 zile un loc din străinătate, unde m-ai sfătui să merg și de ce?

Adrian Alui Gheorghe: Oriunde. Deschide ochii și lasă să intre aer proaspăt în lumea ta. Când viața ți se blochează și simți că rutina se transformă în rugină, fugi de acasă. Am fost, de fapt, împreună în mai toate locurile pe care ți le pot recomanda. Familiară mi s-a părut Grecia, în oricare loc am ajuns. Dar și Franța, în Paris am avut senzația că am trăit într-o altă viață, așa de familiare mi se păreau toate. Era efectul lecturilor, firește. Îți recomand Germania, pe Valea Rinului, să vezi castelele înșirate deoparte și de alta a fluviului. La Lisabona am avut senzația că am coborât din paginile lui Pessoa, m-am identificat cu locul, cu aerul acelui oraș cosmopolit. Îți recomand Lisabona, să mergi pe stradă cu „Cartea neliniștirii” în mână, în traducerea excelentă a lui Dinu Flămând și să recunoști locurile mitizate de cuvântul poetului. Să mergi într-un oraș nou, într-o țară oarecare, îți iei o cameră la un hotel și vreme de o săptămână încearcă să fii de acolo. Viața ta se va multiplica, vei avea senzația unei noi identități. Înainte de anul 1989, nouă ne era imposibil să mergem în afara țării, dar puteam merge în interior. Din acest motiv, dacă ajungeam în gara din Piatra Neamț, într-o plimbare și era un tren garat care se pregătea să plece, de multe ori am urcat și am plecat la întâmplare. În general, omului îi place să revadă un loc, mai mult decât să descopere locuri noi. Redescoperind un loc pe care îl cunoști deja, ai impresia că te-ai ajuns tu pe tine însuți din urmă, că te redescoperi. În acest caz, îți sugerez să mergi în Grecia, pe insula Evia. Acolo ai și tu multe amintiri, am fost de multe ori, și acolo am avut un sentiment de acasă, de deja-vu. Sper ca pensiunea lui Apostolis să mai fie deschisă, ca vânzătorul de pește să strige dimineața la poartă, ca măslinele să atârne în copac, să mănânci smochine direct din smochin și să mergi la băile cu apă sulfuroasă de la Edipsos, acolo unde romanii au pus eticheta, cu două mii de ani în urmă, că e locul în care se află și se obține lesne tinerețea fără bătrânețe. Un loc care m-a lăsat fără aer a fost Ierusalimul. Am avut senzația ieșirii din timp, încărcătura simbolică este copleșitoare, nu trebuie să aparții neapărat creștinismului ca să simți acel loc, am citit numeroase impresii lăsate/ scrise de indivizi care aparțineau altor religii. (...)

Vlad Alui Gheorghe: Că istoria are valuri care vin și pleacă recurent, ne este foarte clar, că vorba aia „cine nu își cunoaște istoria este condamnat să o repete”. Și uite că vedem prin toată lumea cum apar tot felul de politici din ce în ce mai ambigui care reiau temele lui Marx. Cum vezi aceste tendințe?

Adrian Alui Gheorghe: Știi cum aș vedea această situație și această joacă inconștientă, prostească chiar, cu aceste ideologii? După războiul al doilea mondial a rămas o mulțime de muniție în urma frontului, neexplodată, peste tot, pe câmpuri, prin curți, prin tranșee. Mulți copii, deși fuseseră avertizați, le luau și, fie din teribilism, fie din prostie, încercau să le folosească pe post de jucării. Rămâneau fără degete, mâini, capete. Mai încoace, a făcut senzație cazul unui om în toată firea care a încercat să taie cu un bomfaier un obuz, găsit în pământ. Îți imaginezi ce a pățit, nici casa și nici familia lui nu au mai prins ziua de a doua zi. Cam așa este și jocul acesta cu marxismul rezidual, cu comunismul de cumetrie, cu această îmbățoșare a unui public așa zis intelectual care crede că face gaură în cer dacă se dedică unor asemenea ideologii care au făcut destul rău în istoria recentă. Nu despre memoria slabă cred că e vorba, în cazul multora, ci de cu totul alte resorturi, văzute sau nu. E o demonstrație că există fantome, că ele sunt puse în mișcare de minți diabolice, că există destulă rezervă de nemernicie, dar și de prostie în omenire, ca să fie menținută o stare de continuă confuzie.

Vlad Alui Gheorghe: Ce este politica? Are nevoie omul de politică?

Adrian Alui Gheorghe: Politica este arta gratuității absolute, cum nici poezia nu este. Poezia manipulează, în sensul cel mai bun, un cititor; politica manipulează, în sensul cel mai discutabil, adeseori, un popor, o societate, o lume. Poezia și politica au un parcurs la fel de lung, în istorie. Puterea cuvântului s-a manifestat în poezie și în politică de la primul scâncet al conștiinței în mintea omului. Politica a dat coerență vieții sociale, poezia a dat transcendență aceluiași om părtaș la viața socială. Bine, eu vorbesc de politica ideală, cea care a făcut onoare paginilor semnate de Platon, de Aristotel, de alți gânditori din aceeași categorie, care au abordat teme politice, până în zilele noastre. În același timp, poezia a făcut pace în lume, pe când toate războaiele sunt rodul politicii. Poezia nu a făcut crime în numele unor idealuri fanteziste, politica a ucis fără discernământ.

Vlad Alui Gheorghe cu Adrian Alui Gheorghe, 2012, pe Rin.

Vlad Alui Gheorghe s-a născut la Piatra Neamț, în anul 1992. A debutat în anul 2013 cu volumul de versuri „Fratele mut. La nord apa e curată” (Editura „Paralela 45”, Pitești), volum ce i-a adus premiul de debut al USR Iași și premiul de debut „Iustin Panța” al USR Sibiu. În anul 2016, publică volumul de versuri „Disco 2000” (Editura „Charmides”, Bistrița), ambele sub pseudonimul Vlad A. Gheorghiu, la care a renunțat între timp. A tradus volumul de versuri „Liniștea și taina lăuntrică” (Editura „Doxologia”, Iași) a actorului american Jonathan Jackson, cât și grupaje din poezia americană, din diverse generații, pentru reviste literare din țară. În anul 2022, în urma unei cercetări doctorale, publică volumul „Aurel Dumitrașcu – Studiu monografic” (Editura „Junimea”), cercetare care a dus și la editarea lucrării de licență a lui Aurel Dumitrașcu, „Imagine și discurs poetic la poeți din deceniul 7” (Editura „Alfa”, 2020, Iași).

A publicat poezie, proză scurtă, traduceri și studii în majoritatea revistelor literare din țară. Poemele sale au fost traduse în limbile engleză și franceză, în cadrul câtorva proiecte literare. A fondat „Reflector”, un proiect de (re)descoperire a poeziei și a vocilor noi din poezia tânără românească.

Din ianuarie 2023, deține rubrica „Polifonic” din revista culturală „Argeș”, unde scrie despre muzica alternativă românească. Din anul 2017 cântă în formația de rock alternativ „Adam’s Nest”, alături de care a lansat două albume.

Adrian Alui Gheorghe a debutat, în 1970, cu o poezie, în revista „Cutezătorii”. Debutul într-o revistă literară se produce, însă, în anul 1976, în „Cronica” din Iași. Înaintea debutului și în volum, primește mai multe premii naționale pentru poezie, foarte importante în epocă (Suceava, Sighetul Marmației, Târgu Jiu, Ploiești etc.). În perioada 1980-1984, publică grupaje consistente de versuri în toate revistele literare și citește la cenaclul „Numele Poetului” (condus de Cezar Ivănescu) și la cenaclul „Universitas” (la invitația lui Mircea Martin). Debutul în volum (unul colectiv), cu calupul „Ceremonii insidioase” are loc la Editura „Junimea”, în anul 1985. De atunci autorul a publicat 11 cărți de poezie (cea mai recentă este „Comunitatea artistică” 2020), 6 antologii de poezie (cea mai recentă este „101 poezii”, 2021), 7 volume de proză (cel mai recent este „Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire”, 2018), 5 cărți de eseu (cea mai recentă este „Dicțiuni etice, ficțiuni estetice”, 2022), 5 volume de publicistică (cel mai recent este „Supraviețuitor în România lor – studiu de caz”, 2020) și un volum de teatru („Podul”, 2004). Pe lângă acestea, Adrian Alui Gheorghe este prezent în peste 11 antologii, în diferite limbi. De altfel, opera sa, poezie şi proză, a fost tradusă în volume de autor și antologii în limbile germană, franceză, rusă, engleză, sârbă, slovacă, cehă, spaniolă, arabă, suedeză, macedoneană, maghiară, italiană, turcă, chineză etc.. Adrian Alui Gheorghe este și îngrijitor aloperei postume a scriitorului Aurel Dumitrașcu (1955-1990) – peste 15 volume, dar și a volumelor postume ale poetei Maria Anegroaie, ale scriitorului și regizorului Eduard Covali, apoi Mihai David-Ghindăoani și Grigore Caraza.

Adrian Alui Gheorghe este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990 şi membru în Consiliul de Conducere al USR în perioada 1996-2008. Este membru al PEN Clubului Român, din anul 1990 şi vicepreşedinte al PEN Clubului Român în perioada 2014-2016. A fost fondator și director al revistelor de cultură: „Antiteze” (1996-2007) și „Conta” (2010-prezent). Mai are în palmares, ca organizator și inițiator: o asociație culturală, o galerie de artă și o bienală, un bust Mihai Eminescu în Piatra Neamţ (2014), colocvii naționale de poezie și critică, un concurs național de debut ș.a.m.d..

Adrian Alui Gheorghe a reprezentat Uniunea Scriitorilor din România la congrese ale scriitorilor, târguri internaționale de carte și alte diferite manifestări unde a susținut comunicări și conferințe (Alger, Stockholm, Frankfurt, Belgrad, Ierusalim, Beijing, Madrid etc.). De asemenea, domnia-sa a primit o serie de premii și distincții. De la Uniunea Scriitorilor din România primește, de două ori, premiul național (2001, 2014), de opt ori premiul filialei Iași și de două ori premiul filialei Sibiu. La acestea se adaugă alte opt premii importante primite la festivaluri, saloane de carte sau din partea unor reviste. Mai trebuie spus că Adrian Alui Gheorghe este Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, din anul 2005, dar și că i s-au conferit, de către Preşedinţia României, Meritul Cultural în grad de Cavaler (2000) și Meritul Cultural în grad de Ofiţer (2010).

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în comuna Grumăzeşti, satul Topoliţa, judeţul Neamţ. După gimnaziu, din motive financiare, face o şcoală profesională de chimie, de trei ani, la Piatra Neamţ. Se angajează operator chimist la combinatul de profil de la Săvinești și urmează cursurile Liceului „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, la seral. În anul 1978, în octombrie, este încorporat pentru serviciul militar obligatoriu. În timpul armatei lucrează în subteran, ca vagonetar și ajutor de miner. Absolvă liceul în 1981, când devine și profesor suplinitor de limba și literatura română, franceză, latină, istorie și chimie. Din anul 1986 primește o catedră „de creativitate” (ceea ce azi se numește „creative writing”) la Casa Pionierilor din Piatra Neamț, unde selectează și inițiază elevi, de la școlile generale și de la liceele din Piatra Neamț, în promovarea performanței în creația literară. Între anii 1982-1987 urmează, la fără frecvență, cursurile Facultății de filologie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, specialitățile limba și literatura română-limba latină. În perioada 1999-2004 își pregătește și susține doctoratul, la aceeași universitate.

În decembrie 1989, participă la ceea ce s-a numit „revoluția română”, la Piatra Neamț. Vorbește mulțimii din balconul „județenei de partid”, alături de Aurel Dumitrașcu, și scrie editorialul primului „ziar liber de comunism” din județul Neamț, ziarul ”Ceahlăul” (în seara zilei de 22 decembrie 1989, cu titlul „După cea mai lungă noapte”). Refuză, mai apoi, titlul de „revoluționar”, considerând oportunitățile oferite de acest titlu o adevărată „deturnare morală” a adevăratei revoluții.

Din 1990 este ziarist la ziarul „Ceahlăul”, inspector la Inspectoratul Județean de Cultură Neamț (1990-1991), director al Complexului Muzeal Județean Neamț (1991-1993), consilier la Direcția pentru Cultură a Județului, director al Direcției pentru Cultură (în perioadele 1996-2000 și 2004 – 2013) și profesor asociat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, filiala Piatra Neamț, unde predă, din 2005, „estetică generală și muzicală”. A mai fost ales consilier local, la nivelul municipiului Piatra Neamț (în legislaturile 1992-1996, 2004-2008 și 2020-2024) și deputat în Parlamentul României, în anul 2008.

Din anul 2013 preia, prin concurs, postul de director al Bibliotecii Județene „G. T. Kirileanu”, de unde este „executat politic”, în anul 2017. Își recâștigă postul și drepturile materiale în instanță, după doi ani de procese și umilințe. Toată experiența aceasta este descrisă în cartea „Supraviețuitor în România lor” (Editura „Conta”, 2020).

În anul 2017, în decembrie, susține concursul și câștigă postul de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Praga. Face pregătirea diplomatică, dar plecarea la post este zădărnicită politic, fără nicio explicație.