Monsieur Verdoux

O comedie a crimelor – o lecție a dezumanizării

Monsieur Verdoux (O comedie a crimelor) este unul dintre filmele produse și regizate de Chaplin, după război (1947), bazat pe o idee a lui Orson Welles. În fapt este o comedie neagră în care chiar regizorul joacă rolul principal, cel al unui ucigaș de soții, care mai este și poligam, personajul fiind inspirat de criminalul în serie Henri Désiré Landru.

Într-o lume obsedată, mai mult ca oricând, de bani, iată povestea lui Henri Verdoux, care vine să confirme că stratagemele pentru câștig pot trece barierele conștiinței, într-un fals flux al realității.

Acesta, înainte să fie concediat, fusese casier la o bancă timp de treizeci de ani. Pentru a-și întreține soția cu dizabilitate și pe fiul lor, el se folosește de talentul său de comunicare și prestanța într-o afacere, care, în fapt, era o înșelătorie infernală. El se va căsători cu femei singure și bogate pe care le depistase și studiase anterior și le va ucide pentru a le încasa averile. Practic, Henri Verdoux este un inginer social, lucrând în același timp pe mai multe planuri și menținând, în aparență, o viață de familie normală cu soția cea adevărată.

Membrii familiei Couvais, nicidecum cei mai luminați și mai virtuoși oameni, devin suspicioși când draga lor Thelma își retrage economiile și dispare fără urmă, la scurtă vreme după ce se căsătorise cu un anume „Varnay”, de care știau doar dintr-o fotografie. Verdoux se pregătește să vândă casa Thelmei Couvais, timp în care o potențială nouă victimă, văduva Marie Grosnay o vizitează. Acesta încearcă în zadar să o farmece, căci ea refuză. Omul se resemnează și, în săptămânile următoare, îi trimite în mod repetat flori lui Grosnay, cu speranța unei deschideri din partea ei. Obișnuit cu tipicul băncilor și conectat la lumea financiară, Verdoux își investește banii pe piața de capital. Aflat într-un moment critic, asumându-și identitatea unui anume Floray, o vizitează pe Lydia Floray și o convinge că este soțul ei plecat să muncească peste hotare. Ea se plânge că este singură și neconsolată, dar îi face pe plac, îi dă banii, iar în acea noapte, Verdoux o ucide. Acesta numără agil banii ca în vremurile în care lucra la bancă și le ține șirul cu o deosebită acribie.

La o cină cu adevărata sa familie și cu prietenul lor, un chimist local, Verdoux îl întreabă pe acesta despre medicamentul pe care îl crease pentru exterminarea fără durere a animalelor. Chimistul îi explică cu entuziasm formula, dar și că proiectul său a fost oprit de autorități din rațiuni de siguranță, fără să bănuiască interesul lui Verdoux. Acesta, foarte abil, reușește să creeze substanța prin mijloace proprii în ascunzătoarea sa, pregătindu-se pentru o nouă lovitură. Era un criminal milos, care se gândea la suferința victimelor sale viitoare.

La scurtă vreme, într-o seară ploioasă, Verdoux dă peste o fată însingurată, pe care o invită în ascunzătoarea sa din Paris. El află că aceasta tocmai fusese eliberată din închisoare și nu mai avea unde să se ducă. Astfel, o consideră victima perfectă și îi pregătește cina, oferindu-i un vin tratat cu noua lui otravă. Înainte de a-și bea vinul, ea îi mulțumește pentru mărinimia lui și începe să-i povestească cu emoție despre soțul ei, care murise cât timp ea fusese închisă. Adaugă despre el că fusese un invalid de război și îi fusese foarte devotată. Verdoux mișcat de situația ei îi înlocuiește vinul, iar ea pleacă fără să bănuie intențiile lui întunecate. El dovedește o licărire de conștiință, care îi umanizează temporar și parțial personalitatea, încât pare a fi un erou cu funcție sanitară a societății. Dar, numai pare.

Mai apoi, Verdoux este Bonheur, un căpitan frecvent plecat pe mare. Întreprinde mai multe încercări de a o ucide pe Annabella Bonheur. Aceasta supraviețuiește miraculos tentativei de ștrangulare, celei de înec și de otrăvire cu vinul său tratat cu noua otravă. Momentele sunt deosebit de comice și tragice în același timp. Verduoux este exasperat și este în pragul de a-și pierde chiar el viața. O undă de slăbiciune îl bântuie, dar nu din pricina eticii. Este ca și cum nu ar fi adecvat victimei sale. Există o disproporționalitate, iar aceasta contribuie la exhibiționarea neprevăzutului. Verdoux își controlează anxietățile cu măsuri de precauție într-un spirit paranoid.

Doamna Grosnay îi cedează, în cele din urmă, și îl invită la reședința ei, el reușind să o convingă să se căsătorească. Prietenii doamnei Grosnay organizează o mare petrecere pentru celebrarea căsătoriei lor, spre dezaprobarea și disperarea lui Verdoux. Cum era de așteptat, factorul imprevizibil, Annabella Bonheur apare la această petrecere. Verdoux, panicat, simulează un atac de inimă pentru a evita să fie văzut și în cele din urmă fuge. Această ultimă întreprindere se pare că îi pune capac, eforturile sale de a disimula, de a se acoperi, de a-și șterge urmele, fiindu-i în zadar în acest moment.

În anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, piețele europene de capital se prăbușesc, iar falimentele bancare ulterioare îl aduc pe Verdoux la sapă de lemn, în ciuda tuturor eforturilor sale de a-și recupera banii investiți. Fata, pe care o adăpostise în acea noapte ploioasă, acum o doamnă bine, îl găsește pe Verdoux la un colț de stradă din Paris. Ea îl invită la cină la un restaurant luxos, în semn de recunoștință pentru mărinimia sa din trecut. Fata se căsătorise cu un tip bogat care deținea o fabrică de muniție. Verdoux îi povestește că își pierduse familia. Această întâlnire crucială pentru evoluția personajului poartă pe fundal Tangoul amărăciunii compus chiar de Chaplin special pentru acest film, un tango cu pași rari, apăsați, într-o notă dezolantă, răscolitoare și fatalistă, asemănător unui marș funebru. La același restaurant se întâmplă să se afle și membrii familiei Couvais, care îl recunosc pe Verdoux și încearcă să-l prindă. Verdoux se fofilează cât să-și ia rămas-bun de la fată, șansa sa de redempțiune, pentru ca apoi să se lase capturat de poliție.

În cele din urmă, Verdoux este capturat, judecat și condamnat pentru crimă, însă în sala de judecată, în loc să se căiască, el profită de această ocazie pentru a-și expune teza. El susține că lumea încurajează uciderea în masă (războiul) și că, în comparație cu producătorii de arme moderne, el nu este decât un amator, întocmai cu efectul unei picături într-un ocean. Înainte de a fi condus din celula sa la ghilotină (în Franța pedeapsa capitală beneficia încă de această procedură), un jurnalist îi cere o morală la povestea sa, dar acesta răspunde vag, susținându-și filosofia: „Războaiele, conflictele - toate sunt niște afaceri. O crimă face dintr-unul un răufăcător; milioane de crime, un erou. Cifrele consacră, bunul meu amic!”. Vizita preotului nu-i modifică nicidecum atitudinea, iar când gardienii vin, înainte să-l conducă la ghilotină, și îi oferă o țigară, el o refuză, dar acceptă paharul de rom spunând că nu a gustat niciodată rom. Moarte și rom, iată o asociere tare. Filmul se termină sec cu procesiunea spre ghilotină acompaniată de litaniile preotului.

Într-o eră postbelică, balanța etică între faptele unui criminal în serie și nenorocirile unui război poate fi o observație suficientă în sine, însă Chaplin face mai mult decât atât, deschizând cale unor interpretări mult mai largi și aparent inaccesibile.

Așa cum obișnuiește în filmele sale, Chaplin privește direct în cameră și ia legătura cu spectatorul, pe care îl face astfel părtaș fiecărui moment și îl poartă în dinamica personajului său. Spectatorului îi aruncă priviri conspirative pentru a-i semnaliza ridicolul, neprevăzutul, coincidențele și implacabilul. Cu privirea ațintită spre spectator confruntă anxietățile și prejudecățile acestuia și, în ansamblu, arată caracterul convențional, superficial și labil al realității. Personajul lui Chaplin este terminal și nu face altceva decât să-și sporească agravarea. Accesele de intuiție, inventivitate și reflexie nu-i folosesc pentru scopul intern cerut de cumpănirea situațiilor, ci, îi prelungesc temporar existența camuflată, cufundându-l și mai mult în eres. Umorul este negru prin gravitatea faptelor și nu neapărat prin scopul lor, având la bază, de cele mai multe ori, inadecvarea la imprevizibil. Verdoux este priceput la multe, dar are limite peste care se dovedește a fi neîndemânatic. Comicul se mai trage și din prestidigitație, grimase, contorsionism și „defecte” de recuzită sau scenografie pe care Chaplin le exploatează cu firescul specific. Este fermecător și diabolic, pedant și candid. Verdoux aduce cu un drăcușor agreabil care pune la îndoială lumea și orânduirea ei. Pe de altă parte, nici victimele sale nu erau niște îngeri, iar aceasta este intrarea spre următorul nivel de mesaj.

Abilul și inventivul Chaplin, iubitorul de femei foarte foarte tinere, prietenul lui Hrusciov, dușmanul numărul una al lui J. Edgar Hoover, admiratorul înfocat al diafanei Anna Pavlova (de la care ne-a rămas prăjitura omonimă), face în Monsieur Verdoux apologia crimei motivate de redistribuția avutului, în maniera în care comunismul est-european a nivelat societatea reîmpărțind proprietățile, bunurile și resursele particulare. El ne spune (laolaltă cu Orson Welles) că este abject ca un om singur să dețină avere și să nu o împartă cu cei aflați în nevoie și că măsurile de rezolvare ale acestei nedreptăți stau chiar la îndemâna celui care observă și care este îndreptățit să curme vieți pentru a împlini „datoria morală”. Plecarea lui Verdoux din lumea aceasta , fără remușcări, ba chiar cu seninătate, justifică crima în numele echității sociale. Este discutabil în ce măsură Chaplin a mers în mod voluntar în acest sens, interpretare care a cântărit mult în recepția filmului în anii de după lansare.

Deși a fost contemporan cu crimele teribile ale regimurilor comuniste, probabil știri despre acestea nu i-au ajuns la urechi, fiind fermecat de propagandă. Afinitățile sale, deși niciodată validate prin afiliere, i-au asigurat surghiunul confortabil în Elveția și accesul în panteonul cinematografic comunist. La urma urmei, Chaplin avea origini modeste și cunoscuse cele mai degradante aspecte ale sărăciei. Era firesc să fie solidar cu masele și să facă artă pentru ele. Dar cât de departe trebuia să meargă pentru artă sau pentru ideologie? Filmul a fost nominalizat la Premiile Academiei în 1947 pentru scenariu și ocupă locul o sută doisprezece în topul celor mai bune două sute cincizeci de filme ale secolului. Merită căutat și urmărit în detaliu.

de Călin Dengel