O moarte cu programare
Alarma începuse să sune. Ceasul electronic arăta ora 6:00, iar alarma își continua țârâitul. A mai lăsat-o un minut și a oprit-o. Nu închisese ochii toată noaptea. Nici soție-sa, care dormea lângă el, nu închisese ochii toată noaptea. Totuși, cele două perechi de ochi nu se întâlniseră deloc, chiar dacă se aflau la nici o palmă depărtare unii de alții. A lovit butonul care închidea sunetul cu podul palmei și s-a ridicat din pat. Ea s-a prefăcut că doarme. Nu voia să dea ochii cu el tocmai acum când mai avea cu un minut mai puțin de 12 ore de trăit. La șase seara, când avea să se întoarcă de la serviciu și după ce va sufla în cele 65 de lumânări de ceară de soia înfipte într-un tort de ciocolată amăruie și după ce va fi gustat din amăreala și dulceața lui, agenții guvernului îi vor administra subcutanat otrava letală cu o seringă ordinară de plastic și cauciuc și oțel. De ce se mai chinuiesc să le fabrice? De ce se mai chinuiesc să le facă sterile? Când aduc doar moarte. Și una ar fi suficientă pentru, poate, o mie de indivizi. Câtă economie s-ar face! Dar nu. Ei le fabrică conform regulilor sanitare în vigoare și mai au și cinismul de a le desigila în fața „pacientului”. La ce bun? Doar nu se așteaptă ca după moarte să facă tetanos, nu? Asta ține de morală. Este o strategie de a ține lumea sub control.
S-a dat jos din pat cu grijă să nu-și trezească soția. S-a îndreptat spre baie. S-a spălat pe dinți și pe față. S-a îmbrăcat. A coborât în bucătărie. A băut o cafea fără zahăr și a luat o felie de pâine cu unt nesărat. A ieșit din casă. A plecat spre serviciu fără niciun gând în minte. Toate, cu cel mai firesc automatism.
La ora 8:00 s-a trecut pe fișa de pontaj, pe ultimul rând. După acesta nu mai existau și altele. Astfel i se anunța că vine pentru ultima oară la lucru. Fișa de pontaj era de fapt un caiet mare și gros, care cuprindea fiecare zi de muncă din viața lui, de la vârsta de 15 ani și până acum. Acum când împlinea 65 de ani. 18262 de zile și nici măcar una liberă. Opt ore pe zi. La ora 16:00 a semnat, într-un alt caiet de pontaj, de ieșire. Tot așa, pe ultimul rând. Rândurile erau numărate încă de acum 50 de ani. Se știa încă de atunci că nu va lipsi o zi de la lucru. La ora 16:02 a ieșit pe poarta fabricii.
În momentul acesta mai are o oră și cincizeci și opt de minute de trăit. S-a uitat la ceasul de la mâna stângă. A calculat cât mai este până la șase și a făcut ochii mari. Nici două ore de trăit! Atunci a realizat. Dar ce a făcut toată viața? Unde s-au scurs 50 de ani? Ce a făcut? A dormit tot timpul? Imposibil. Trebuia să fie opt ore pe zi la lucru. Deci, varianta asta cade. Ce altceva? De ce nu-și mai poate aminti ceva signifiant? Nici măcar nașterea copilului nu-i venea în memorie. Asta poate pentru că nu a fost de față. Copilul și-a găsit să se nască la 11:53, chiar în mijlocul programului de lucru.
Și-a alungat cu mâna frânturile astea de amintiri întreptâdu-și atenția spre taică-său. Mai exact spre momentul în care a murit. Își aduce aminte perfect: la 20:21 au tăiat tortul; bătrânul suflase în lumânări la 20:17; la 20:32 au terminat de mâncat, iar la 20:37 i-au făcut injecția letală. De ce la 20:37? Pentru că atunci se născuse și pe lumea asta aveai de trăit exact 65 de ani, nici un minut în plus sau în minus.
El se născuse la 18:00. Din păcate, nu-i rămânea foarte mult timp. O oră făcea până acasă, iar cealaltă oră trebuia să respecte programul. Abia de se încadra.
Încă se afla în fața porții. Paznicul se uita curios la el. Nimeni nu a mai stat trei minute în fața porții, și mai ales nefăcând nimic. Dintr-o dată, a luat-o la stânga. Paznicul a vrut să strige după el și să-l avertizeze că a greșit direcția: casa lui se afla în dreapta.
Mergea și se gândea la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi făcut dreapta: judecând după ora târzie la care a plecat de la lucru, va ajunge acasa la 17:05, va intra, își va săruta soția și copilul, care și ei abia ce ar fi ajuns acasă, se vor duce cu toții în bucătărie, soția va scoate tortul de ciocolată amăruie lăsat de ieri în frigider, va pune cele 65 de lumânări, el va sufla în ele încercând să le stingă pe toate dintr-o suflare, soția va tăia trei felii și le va pune în trei farfurii, vor mânca, la 17:55 vor intra agenții cu servieta plină cu seringi letale, aceștia vor fi pe fugă, pentru că mai au poate de administrat 31 de doze în ziua aceea, la 17:57 se va așeza pe scaun, va mai aștepta trei minute, la 18:00 acul de oțel al seringii îi va străpunge pielea, lăsându-i în corp un lichid incolor și nou, iar la 18:01 ochii i se vor închide pe veci. Mai mult: la 18:02 agenții îi vor verifica pulsul să se asigure că s-a dus și vor pleca.
Dar el a făcut stânga! Ce se va întâmpla dacă el a făcut stânga? Va merge ce va merge până își va pune la punct tot scenariul cu ce avea să se întâmple dacă ar fi făcut dreapta, apoi, când acesta se va termina, se va gândi la ce va face în continuare.
Renunță să-și mai facă planuri. La ce bun? Va face ce-i va trece prin minte.
A mers deja jumătate de oră. Se află într-un cartier cu blocuri înalte. Se uită de jos în sus la unul cu 24 de etaje. Din sticlă. Palid. În geamurile blocului se reflectă un soare palid, hepatic. Îi provoacă greață atâta gălbejeală. Se apropie de blocul galben acum. Se reflectă într-unul dintre geamurile de la parter. Nu se recunoaște în imaginea gălbuie. Chiar el este? El cu adevărat? Nu simte asta. Parcă altcineva este acolo și parcă cel reflectat este programat să moară la ora 18:00. Nu el.
Acum îi este imposibil să se întoarcă acasă. Oricum ar fi zadarnic. Soția poate că deja a anunțat poliția despre dispariția lui și că poate deja este dat în urmărire. Doar trebuie lichidat la 18:00.
Și de ce s-ar întoarce? Și la ce anume să se întoarcă? La o soție care s-a prefăcut că doarme, doar ca să nu-i vorbească și la un copil care nu i-a urat o zi bună, nici măcar o singură dată în viața lui, știind că-i va fi și ultima?
A deschis ușa de sticlă. A urcat cu liftul la ultimul etaj și de acolo a urcat scările către acoperiș. S-a urcat pe marginea blocului și a sărit. Singurele lui clipe de libertate au fost cele câteva secunde cât i-a luat până jos. A lovit asfaltul la 17:39. A reușit să păcălească sistemul cu 21 de minute.
O moarte care nu rezolvă nimic.
Hurghada 2023
de Cosmin Andrei Tudor
Cosmin Andrei Tudor, născut în 1997, la București, este scriitor, doctorand, bibliotecar. A absolvit Facultatea de Chimie a Universității din București, specializarea „Biochimie tehnologică”. Are, la aceeași facultate, un masterat de „Chimia medicamentelor și produselor cosmetic”. În prezent este student doctorand în cadrul Școlii Doctorale din cadrul aceleiași facultăți. A profesat pe postul de chimist-analist în industria farmaceutică, departamentul cercetare-dezvoltare, iar, în prezent, este bibliotecar. A publicat poezie („Ochilor verzi” –2019, „Ludi” – 2021, „Jurnal poetic” – 2023), teatru („Ultimul viorist, Statuile, Răsăritul și apusul unui nebun” – 2020), „Piese triste pentru cei prea veseli” – 2024) și proză („Balerina –2021). A colaborat cu reviste importante din țară: „România literară”, „Neuma”, „Ramuri”, „Acolada”, „Expres cultural”, „Caiete silvane”, „Litere” etc.. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie, din 2020. A câștigat o serie de premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Cartea de debut („Ochilor verzi”) pe anul 2019, Premiul Special la Turnirul de Poezie „Cununa de lauri de la Muntele Athos”, Premiul „Scriitorul lunii septembrie 2022” (la Gala Scriitorul anului), Premiul II Secțiunea consacrați – proză la Festivalul-Concurs național de literatură „Alexandru Macedonski” 2022.
👏🏻