Mary Scarlett

Aici e liniște și alb.

Jos, cerul și târgul plâng. Căsuțe de piatră cenușie, cu acoperământ din stuf, se înghesuie la poalele dealului bătut de burniță. Pe drumeaguri s-a înstăpânit noroiul ce se-agață de ușile chircite de umezeală și frig. Liniștea se sparge în bucăți. Luminile săltărețe ale făcliilor, scurse spre marginea satului, taie cenușa amurgului. Vocile ascuțite ale făcliilor străpung pereții casei lui Mary Scarlett, când gloata se oprește la câțiva metri de ușă. Liniștea cuprinde din nou târgul la semnul unui bărbat înalt. Mathew se apropie de ușă și bate cu putere: 

- Deschide, în numele legii.

Ușa rămâne închisă, în ciuda salvei de bătăi.

- Dărâmați-o, poruncește Mathew.

Gardienii închisorii, care-și oferiseră ajutorul de bună voie, se opintesc în ușă. Lemnul cedează sub greutatea lor, după câteva opintiri.

În vatra casei ard mocnit câteva vreascuri. Flăcările își aruncă lumina pe câteva mănunchiuri de ierburi atârnate la uscat. O femeie, căreia timpul i-a albit multe dintre șuvițele roșii, se ridică liniștită în fața bărbatului în straie negre.

Mathew ridică cu mâna dreaptă, în semn de apărare, Biblia primită de la Cromwell însuși, apărătorul cel mai înverșunat al adevăratei credințe. Cu stânga îndreaptă toiagul spre femeie, mai să-i scoată ochii cu crucea de argint din vârful toiagului.

- Luați-o, poruncește.

Afară așteaptă o căruță trasă de un cal costeliv. Gardienii urcă cu forța femeia în colivia de fier din căruță. Calul se târăște prin noroiul cleios, mânat de biciul vizitiului, iar oamenii urlă și agită făcliile. Ajunși la poarta închisorii se opresc. Gardienii târăsc femeia într-o celulă și o lasă acolo.

Are liniște o vreme. Nici ea nu știe cât. Ușa ruginită scârțâie. Patru mâini o iau, o târăsc pe niște trepte umede și o închid într-o încăpere fără ferestre. O lasă să zacă pe lespezile mucegăite.     

Mary se târăște. Se chircește lângă perete și ațipește. Un zgomot ascuțit o trezește, făcând-o să-și mijească ochii. Doi gardieni așază în mijlocul încăperii o masă și câteva scaune. După ei intră, pe rând,

Matthew, un preot și un tânăr cu o figură speriată.

Gardienii o înșfacă, o pun pe scaunul din fața mesei și o leagă fedeleș. Tânărul cu figura speriată flutură o pană peste o bucată de pergament proaspăt curățat.

Mary dă să-și ridice privirile. Este oprită de o voce tăioasă.

- Mary Scarlett, privește spre podea.

Nu ascultă vocea. În timp ce-și ridică chipul, un gardian  o pleznește. Rămâne cu capul aplecat într-o parte, cu buza sângerând.

- Știi de ce ești aici?

Nu răspunde.

O nouă lovitură cade peste fața ei și-i mută capul în direcția opusă. Totul se repetă de câteva ori. Îngână, într-un final, răspunsul.

- Nu.

-Vecinii tăi, buni creștini, spun că le-ai otrăvit animalele. Că i-ai îmbolnăvit. Cum ai făcut asta?

Femeia nu răspunde.

Alte lovituri cad peste fața ei. Reușește să îngaime un nou răspuns, printre buzele ușor umflate:

-Nu am făcut eu asta.

Fața lui Matthew se schimonosește într-o grimasă.

-Toate neagă la început, zice el, întorcându-se către preot. Pot folosi metoda mea?

Acesta încuviințează din cap.

-Faceți cum credeți de cuviință, domnule Matthew,  spune preotul, în timp ce iese din celulă, făcându-și cruce, cu secretarul speriat după el. Să se termine odată.

Vreme de trei zile, nimeni nu îl mai văzu pe Matthew prin sat. Liber, partenerul lui pierdea vremea prin cârciumă și stătea la taclale cu târgoveții înverșunați.

În celulă, Matthew continuă avalanșa întrebărilor:

- Spune, ce le zici sătenilor când treci pe la casele lor?

- Nimic, doar dau binețe.

- Minți, își scuipă omul cuvântul printre buzele strânse.

- Nu, sir, nu, răspunde ea, cu vocea sfâșiată și lacrimile jucându-i în ochi.

Matthew o pleznește iar. Mary se clatină în legăturile strânse până în carne.

- De ce-ai otrăvit animalele?

- Nu era otravă.

- Deci recunoști că i-ai dat femeii fiertura ta scârboasă.

- Da, dar s-o ajute. A mai ajutat-o.

- Minți.

Lovitura cade cu și mai multă forță.

- Otravă i-ai dat.

- Nu, sir, pentru numele lui Dumnezeu.

- Cutezi să-I pronunți numele? Tu, creatură spurcată, diavol ce ești? O lovește cu sete întruna, până nu-și mai simte degetele. Apoi îi dezleagă picioarele și o pune să meargă în jurul celulei. La cel mai mic semn că Mary vrea să se oprească, o pleznește cu toiagul peste picioarele sângerând de la atâta mers.

- De ce omori copiii sătenilor?

- Nu am fost în casa nimănui, sir, cum aș fi putut să îi omor?

- Mergi, mincinoaso.

Mary ocolește celula în continuare. După alte ture, cărora și Matthew le pierde șirul, o înțeapă cu aceeași căutătură rece, de sub pleoapele căzute și îi vorbește iar:

- Umbli noaptea, pe lună plină, prin cimitir, după stăpânul tău. Ia zi, cum îl strigi să vină?

Răspunsul nu vine. Mary, amețită, însetată, flămândă, se prăbușește leșinată pe podeaua închisorii. 

- Apă, urlă Matthew.

Primește în grabă o găleată, pe care o răstoarnă peste Mary Scarlett.

Femeia se dezmeticește, dar nu se poate ridica. Într-un sfârșit, când reușește să se pună pe picioare, sprijinindu-se de zidul spre care îi este îngăduit să se târască, vede, ca prin ceață, că Matthew nu mai este. Dar calvarul nu încetează. Noul călău o ia de la capăt. Lovituri, întrebări, mers la nesfârșit, până leșină iar. Timpul se oprește. Nu mai contează dacă este zi sau noapte. Ea vede doar întunericul strecurându-i-se printre gene, coborându-i în suflet și urcând în capul ei obosit. Corpul ei se pierde, iar și iar, în întuneric.

***

Acum se află într-o încăpere mai mică. În mijloc este un stâlp prins în

podeaua de piatră. O împing lângă el și o leagă cu niște funii ude din cânepă. Matthew îi trece alte funii peste față și pe după stâlp și șoptește:

            - Recunoaște.

            Femeia tace.

            Matthew strânge până când pielea femeii pleznește, înroșind cânepa, și vocea ei reverberează în fiecare piatră a închisorii.

            - N-am greșit cu nimic, hohotește ea, cu glasul ascuțit.

            Bărbatul strânge din nou, mai tare.

            Urletele se aud din nou, urmate de hohote de plâns și de vocea ei stinsă:

            - Nu am greșit cu nimic.

Matthew continuă până nu-și mai simte palmele și o lasă acolo leșinată, cu corpul atârnând nefiresc în legăturile mușcătoare din carnea scofâlcită de chin, foame, sete și nesomn.

Când Mary se trezește, razele strecurate prin fereastra îngustă îi rănesc ochii. N-apucă să se dezmeticească. Aude zgomotul metalic al ușii.  Pe masa de lemn, un bărbat uriaș, cu țeasta acoperită de o glugă neagră, înșiră clești, pumnale și un obiect ciudat. I se face rău. Din gură-i iese o spumă galben-verzuie. Celula se umple cu un miros acru și amar. Ar vrea să vadă ce chinuri i s-au mai pregătit, dar nu mai e în stare să ridice privirea.

            Leșină și se trezește de atâtea ori, că pierde șirul.

***

Azi, orice zi o mai fi, stă întinsă pe un pat de paie. Frumoasa ei rochie albastră este zdrențuită și plină de pete maronii și aspre la atingere. Poalele atârnă zdrențuite și murdare, peste picioarele învinețite de toiagul lui Matthew. Bărbatul stă aplecat deasupra ei și i se văd dinții mari și galbeni dintre buzele strâmbe. Într-o mână flutură o bucată de pergament plină de semne pe care Mary Scarlett nu le-a cunoscut și nu le-a înțeles niciodată. Litere se numesc semnele.

- Semnează și totul se termină, aude vocea bărbatului de undeva de departe.

„Să se termine”, își ascultă Mary Scarlett gândul și, cu o mână tremurândă, scrijelește două linii acolo unde îi arată călăul ei.

***

În sala de judecată, săgeți otrăvite îi străpung fiecare părticică a corpului. Potop de voci furioase se revarsă asupră-i.

Matthew cheamă martorii să povestească despre fărădelegile lui Mary Scarlett. Târgoveți cărora le scăpase în mâinile hămesite, la o cană de bere, câteva monede, mică atenție pentru întrajutorarea dreptei justiții.

După ce Mary îi dăduse o fiertură de ierburi unei sătence, să o toarne în apa pentru vacă, vițelul acesteia murise. Femeia jură, cu mâna pe Sfânta Carte, că mulsese lapte prins de la vaca ei. Tăiaseră vițelul și aruncaseră măruntaiele animalului peste gard, pe imașul vecinului. Porcul lui, care se plimba liber prin iarbă, murise a doua zi. Un bărbat, scuturându-se de plâns, spune cum fratele lui căzuse la pământ, lovit de dambla, și murise în următoarele zile, după ce Mary Scarlett s-a chiorât la el. O femeie cu copil de țâță, din cauza căruia nimeni din casă nu se odihnise nopți în șir, jură că i-a omorât copilul. Uită să spună că, sfătuită de femei din sat, înmuiase colțul unei cârpe în vin și îi dăduse copilului să sugă. Mary aude că, în timp ce pruncul sugea în brațele mamei, în fața casei lor, ea trecuse pe acolo, bombănise ceva și mersese mai departe. 

- În noapte aceea, aude ea vocea în continuare, după ce s-a tot adunat întruna, precum un vierme, și a plâns mai mult ca niciodată, copilul mi-a murit. Sigur mi l-a deocheat cum numai ea o poate face. 

La semnul judecătorului, poveștile se opresc și Matthew, scoate un pergament. Cel cu semnătura lui Mary Scarlett, unde recunoaște că e vrăjitoare.

Un singur lucru mai este de făcut, să se îndrepte cu tot cu iubita diavolului spre spânzurătoare. Nu mai pierd vremea. Se duc spre piață, cu Mary Scarlett în colivie, urlând:

- Moarte vrăjitoarei.

Agită pumnii spre cer, aruncă cu resturi de mâncare în colivia vrăjitoarei. O scuipă.

Matthew și tovarășul lui rămân în urma sătenilor. Treaba lor s-a terminat.

- Au plătit? îl întreabă Matthew.

Omul își mijește ochii mici dintre rândurile de grăsime și rânjește:

- Au cumpărat și frânghia, proștii.

Rânjește și Matthew, lăsând să treacă și ultimul sătean. Apoi apucă fiecare dârlogii calului său și se îndreaptă spre pădure, pe cărarea ce iese din sat. În urma lor gloata urlă în continuare, ducându-și vrăjitoarea la spânzurătoare.

Pentru Mary Scarlett durerea încetează și toate rămân în urmă. Noul drum o duce spre lumină albă, departe de întunericul în care-și trăise ultimele zile. Cei doi vânători de vrăjitoare intră în pădure.

După ce se afundă suficient de mult, se opresc, scot punga de piele și râd. În timp ce Matthew încearcă să dezlege baierele pungii, ca să răstoarne monedele strălucitoare în palmă, simte răceală și ascuțime atingându-i gâtul.

- Dă punga-ncoa’, aude.

***

- Bine ai venit, Matthew.

Ochii ieșiți din orbite văd o față albă, plete lungi roșcate, un rânjet.

Aici e liniște și alb.  

de Roxana Drăgănuță