Marjorie Tixier

Cea de-a doua propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Marjorie Tixier, „À l’encre rouge” (Cu cerneală roșie), Fleuve Éditions, ianuarie 2023.

Marjorie Tixier. S-a născut în 1977 și trăiește în regiunea Savoie. Este profesoară de literatură și scrie proză și poezie. Își extrage inspirația din pictură, muzică și călătorii. A publicat până acum mai multe romane: „Un matin ordinaire” (O dimineață obișnuită, 2020), „Un autre bleu que le tien” (Un alt albastru decât al tău, 2021) – a primit premiul „Prix des bibliothèques de Merlieux” în 2022 și face parte din selecția premiului „Prix Filigranes” 2021. Al treilea roman, „À l'encre rouge” (Cu cerneală roșie), apare în 2023, iar, în 2024, este publicat romanul „Le Pays blanc” (Ținutul alb).

„Pe Marjorie Tixier am întâlnit-o cu ocazia unui salon de carte, în Savoie, unde locuim amândouă. De atunci o urmăresc la fiecare apariție literară și i-am citit toate cărțile. M-a înfiorat primul său roman, Un matin ordinaire, radiografia unei reconstrucții psihologice în urma unui viol, m-a emoționat și am empatizat cu prietenia care se leagă între cele trei protagoniste ale romanului Un autre bleu aue le tien, bleu cu sensul de vânătăi fizice și sufletești ale celor trei femei pe care viața le aduce împreună: o fostă campioană a sportului în scaun cu rotile, o femeie mută timp de ani de zile în urma abuzurilor sexuale ale tatălui, o tânără mamă pierdută, care nu-și cunoaște rădăcinile” – Simona Ferrante.

„À l'encre rouge” (Cu cerneală roșie), apărut în 2023 la Editura „Fleuve”, este povestea unei maternități nocive și a unei copilării abuzate. Lysiane n-a vrut niciodată să devină mamă, micuța Jolene este un accident, născută dintr-o legătură efemeră cu un cântăreț. Jolene crește în bistroul ținut de bunici, departe de uraganul cu părul blond buclat și cu unghii roșii sângerii care revine acasă în fiecare luni și o terorizează. Tânăra mamă, cântăreață fără mare talent, încearcă să își facă un renume în lumea muzicii, dar întorcându-se, într-un final, cu toate speranțele distruse, în casa în care a crescut și în care și-a abandonat fiica, o descoperă, dintr-o dată, pe micuța Jolene și decide că fiica ei va constitui revanșa sa asupra vieții. Un basm crud în care legăturile de sânge, în loc să unească, dezbină, în care suferința psihică face ravagii în viața tuturor celor care intră în contact cu ea.

Despică pusta, cocoțată pe bicicletă, buclele în vânt. Blonde, aureolate de speranță. E frumoasă. Prea frumoasă ca să se lase abordată. Buzele ei sunt roșii, pleoapele albastre. Ochii, nu se știe. Nimeni nu a înțeles încă. Au culoarea schimbătoare a destinelor care se caută. Pedalează. Tocul proptit în pedală, fusta scurtă. Tânără. Brăzdând pământul natal, șerpuiește printre coroanele de floarea-soarelui. Inima vibrează încă, urmează ritmul pe care i-l imprimă mintea, subjugată de muzica pe care a ascultat-o toată noaptea.

Ca un tir de arbaletă, bâtlanul cenușiu străpunge cerul în tăcerea cea mai pură, planând deasupra câmpurilor de grâu ajunse la maturitate, a căror recoltă devine iminentă. Pedalează, floare a soarelui înaintând pe artera sinuoasă a câmpiei Flandrei. Inflorescențe aurite, invadate de insecte și soare, ondulează pe dealuri, ca niște plete lungi de înger, în timp ce mozaicul pajiștilor țese o broderie de câmpii agricole crestate de drumuri și de căi ferate ce leagă metropola de mare.

Are vârsta tuturor posibilităților, frivolitatea tuturor iluziilor, certitudinea tuturor promisiunilor.

Mâinile pe ghidon, încetinește, uită de unghiile vopsite, se lasă purtată. Spatele drept, crede că îl va revedea curând. Rapid, totul se va întâmpla rapid. La fel de repede ca traversarea câmpiei. Nu la fel a dus-o și el în oraș, crestând spațiul serii la volanul motocicletei lui? Acolo, mai departe decât și-ar fi imaginat, s-a simțit în trecere, într-o ecluză de noutate atât de străină încât părea inofensivă. Un spațiu-timp defragmentat pe care muzica și alcoolul îl recristalizau pentru a o elibera de ea însăși.  Un alt univers, atât de diferit de al ei...

La răsăritul zilei, el îi șoptește câteva cuvinte la ureche, apoi se așază la pian și îi cântă o serie de acorduri, fumând o țigară. Reînvie muzica de la bar și a nopții, numai pentru ei doi. Languroasă, ea se lasă sedusă, hipnotizată, cu privirea fixată asupra torsului său gol.

De mai multe săptămâni, în fiecare duminică seara, o ia cu el, o plimbă prin oraș, o cufundă în patul lui. Ochii ei, el nu știe ce culoare au. Îl amuză, și-atât. E drăguță fata de la câmpie ale cărei bucle blonde scapă din cască pe autostradă. Se cramponează de el, motocicleta vibrează sub fundul ei, viteza o îmbată. El crede că are peste douăzeci de ani, dar mai are mult până acolo, ea se preface inițiată, cu aplombul orb al necesității. După muzică, iubirea și pianul de dimineață, o duce înapoi, pe motocicletă. Se agață de el, chicotește, reclamă alte săruturi. El pleacă, dar va reveni.

- Când?

- Curând.

Și revine.

Ea se gândește la el toată săptămâna, îi așteaptă întoarcerea și îi repetă numele. Muzica lui îi curge prin vene, parfumul lui a devenit al ei, cuvintele lui sunt victorii ulterioare. Cântă în locul cuvintelor și, cum ea vorbește pentru amândoi, farmecul acesta silențios îi ațâță curiozitatea.

În noaptea celei de-a șaptea întâlniri, corpurile lor s-au obișnuit unul cu celălalt și se găsesc fără să se mai caute. Ea se abandonează, pleoapele închise, respirația întreruptă, îndrăznește totul:

- Vreau să devin cântăreață. Am o voce frumoasă, așa cred. Mi-ai permite să cânt împreună cu tine?

El se ridică dintr-o dată, cu ochii căscați, în aceeași măsură surprins și dezamăgit.

Încă o tipă interesată, se gândește, parcă le-aș atrage!

Blazat, răspunde în glumă, evaziv, înainte de a o săruta pe frunte ca pe o fetiță.

Ea insistă. El îi promite că va reflecta, în timp ce îi interpretează o ultimă bucată la pian, o țigară în vârful buzelor. Un mod deturnat de a-i spune adio înainte de a o scoate din pat. El se grăbește, o persoană importantă îl așteaptă ca să înregistreze primul său disc. Ea e mândră de el, îl încurajează, se bucură, dar el nu o mai ascultă și o grăbește să se îmbrace ca apoi să o împingă afară fără măcar să îi ofere o cafea.

El e în întârziere, atât de mult, încât nu mai are timp să o ducă înapoi cu motocicleta. Ea își ascunde dezamăgirea sub un surâs forțat.

Apoi urmează tăcerea până la gara rutieră, pe jos, pe străzile din Lille. Ultimul sărut, în viteză, pe marginea trotuarului, îl va resimți îndelung pe buzele ei, ca un curent electric.

Înainte de a o părăsi, el desenează niște note pe geamul autobuzului și îi face cu ochiul. Ea râde, emoționată să pătrundă în intimitatea băieților, acești marinari despre care nu cunoaște nimic. Fascinată, se lipește de geam pentru a contempla și ultimul crâmpei din geaca lui ce se pierde în aburul siluetelor.

Mai târziu, de a doua zi, pedalează cocoțată pe bicicletă, părul netezit de vântul de prânz, sub dogoarea soarelui de august, încă toată plină de el.

Pedalează ca să-l aștepte mai repede, cu surâsul angelic, încărcată de amintiri pe care le însuflețește cu fiecare apăsare a pedalei, dar pe care lumina prea crudă se încăpățânează să le estompeze.

Traducere de Simona Ferrante