Lunca Homorodului

Cine n-a văzut Tăcerea mieilor? Cine n-a vărsat măcar o lacrimă citind în nuvele sau romane cum o fetiță fugită de acasă în ajun de Paște aleargă pe câmp cu un mieluț în braţe, într-o patetică încercare de a-l salva de cuțitul măcelarului? Toate istorisirile semănau, fiindcă toate se terminau la fel, realist şi previzibil. Fugarii erau prinşi înainte să ajungă prea departe, mielul dus înapoi la tăiere, iar după ce își plângea nefericirea, ghinionul de a se fi născut într-o lume crudă şi nedreaptă, fata învăța prima lecție de viață pe care n-avea să o uite vreodată: nimeni nu scapă de soartă.

Povestea mea nu e nici tristă, nici plină de învățăminte. Totul s-a petrecut în vara lui 1966, iar oile şi mieii joacă numai roluri de figuranți. Aveam şapte ani şi în vacanţa mare petrecută în satul bunicii – unde altundeva? – descoperisem nişte creaturi minunate: câinii de stână.

Zdraveni, cu capete mari şi labe ca de leu, îmblăniți de parcă se pregăteau să tragă o sanie peste ghețurile Antarcticii, dulăii pășeau prin bătătura ciobanului fără grabă, cu mersul unor suverani vizitându-și regatul. Erau altfel decât câinii din Brașov – nu păreau rude, ci o cu totul altă specie. Şi nu vorbesc de pechinezul vecinilor, de pudeli sau de şoricarii atât de la modă în anii aceia. Până şi dogii danezi ar fi fugit cu coada între picioare la vederea unui dulău de stână! Câinii cu curelușă la gât, de care atârna o zorzoană cu numele lor, plimbaţi în lese sau hamuri, erau buni numai de expoziţie; cât despre cei din curţi, de pază la trei straturi de trandafiri, lătrau la trecători doar să se afle în treabă, să îi arate stăpânului cât erau de vrednici, meritându-şi bolul cu mâncare.

Dulăii de stână mai mult flămânzeau. Ciobanul le arunca câte un boţ de mămăligă, o coajă de pâine, nişte brânză mucezită. Mâncau te-miri-ce, încât era de neînţeles cum de se făceau atât de mari. Ciobanul nu-i înfometa din zgârcenie ori ca să-i înrăiască – o făcea fiindcă aşa văzuse la tatăl şi bunicul lui. La ţară, oamenii aveau întâi grijă de animalele care dădeau lapte, ouă sau carne. Câinii sătenilor se ospătau o dată pe an, la pomana porcului, în rest primeau cât rămânea de la masa familiei – cartofi şi ouă, rareori oase sau zgârciuri.

Şi tot erau norocoşi. Pisicile nu primeau nimic, fiind trimise să vâneze şoareci sau şobolani, unii la fel de mari ca ele. Când coborau scara pivniţei, nu ştiai dacă o să urce înapoi cu un şoarece în gură sau o să le înghită bezna. Bietele mâţe erau piele şi os, numai blana de ele, însă Doamne fereşte ca vreuna să fie prinsă cu vreo aripă de pui furată din bucătăria de vară! Stăpânul casei o băga într-un sac şi o ducea departe, în mijlocul pădurii, lăsând-o să se descurce. Unele cădeau pradă lupilor, ce se înmulţiseră după război şi veneau iarna până în sat, altele se sălbăticeau. Cele care izbuteau să se întoarcă în curte, erau primite sau nu, după cum era inima gospodarului.

Când era vorba de mâncare, câinii ciobăneşti nu aşteptau mila stăpânului, precum fraţii lor ţinuţi în lanţ. Erau liberi să îşi caute prada dincolo de hotarele stânei. De oi nu s-ar fi atins, ori de mieluţi, turma trebuia apărată de primejdiile ce coborau din codrii întunecaţi odată cu noaptea. Însă aceiaşi dulăi care se luau la trântă cu lupii ori se năpusteau la urs fără să pregete, ferindu-se de loviturile de labă care ar fi frânt spinări, de ghearele cât nişte junghere ce-ar fi putut să sfârtece burţi – vânau în păduri, în haită, îndestulându-se cu iepuri, pui de mistreţ ori de căprioară.

Eu nu ştiam pe atunci lucrurile astea, doar că uriaşii cu blana plină de scaieţi şi ochi de culoarea castanelor erau prietenii mei. Nu mă acceptaseră cu uşurătate. Ceva în mirosul de orăşean, poate izul de săpun Cămila, îi stârnea pe câinii din Vlădeni. Blana de pe grumaz li se ridica într-o creastă sârmoasă, boturile se încreţeau deasupra fălcilor-ghilotină, dezvelind fildeşul galben al colţilor şi un mârâit ameninţător le urca din gâtlej. Dacă cei priponiţi se năpusteau, hămăind de îşi scuipau plămânii, gata să se sugrume cu lanţul, cu cei liberi era altă poveste.

Un câine de stână nu venea niciodată singur, nici nu te lătra ca apucatul. Se apropia pe tăcute, cu ochii într-ai tăi, de parcă voia să te hipnotizeze. Când reuşeai să te scuturi de năuceală şi te uitau în jur, te pomeneai între dulăii care te încolţiseră din toate părţile, ca pe un urs mai ciudat, fără colţi sau blană, doar cu subţirimea hainelor. Nu-ţi rămânea decât să strigi din răsputeri după cioban, sperând că aude şi binevoieşte să îţi sară în ajutor. De obicei, orăşenii îşi uitau demnitatea, aplicând zicala fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă.

De mine – o străină adusă de nepotul cel mic al ciobanului în ograda stânii – dulăilor le plăcuse din prima; poate fiindcă mă dusesem să pun mâna pe ei cu neînfricată inconştienţă, ori poate miroseam a ce trebuie, după ce mă târâsem prin găinaţul din şura bunicii în căutarea ouălelor din cuibare.

Odată acceptată de fiarele miţoase, mă înfiinţam în bătătura stânii odată cu primii zori. Aveam buzunarele pline cu felii de cârnaţi, pastramă sau ce mai găseam prin bucătăria bunicii. Le dădeam bucăţile pe furiş, să nu vadă ciobanul, iar câinii le înghiţeau pe nemestecate. Curând mi-au îngăduit să le descâlcesc blana şi să le pun o fundă la gât: roşie pentru Jiana, albastre pentru Haiduc, Lupu şi Sultan. Cu mine, dulăii cei fioroşi deveneau nişte căţelandrii gata să se tăvălească cu labele-n sus, să se lase scărpinaţi pe burtă. Cum apăream pe poartă dădeau din coadă ca apucaţii, apoi se năpusteau să-mi pipăie buzunarele cu boturi umede, să afle ce le-am adus. După care alergam, ne tăvăleam, se prefăceau că mă atacă, iar eu că fug, apoi mă răsuceam şi, când îl prindeam pe câte unul, îl luam la smotocit de se umplea curtea cu smocuri de blană.

De-acum făceam parte din haită – un sentiment nou şi minunat! Şi, ca-n orice organizaţie câinească, ierarhia se cerea respectată. Conducătorul tuturor era Lupu, un dulău sur care avusese printre strămoşi o lupoaică. Nu era de demnitatea lui să se tăvălească prin colbul curţii, însă mă lăsa să-l ţesăl, cu regală nepăsare. După el venea Jiana, căţeaua neagră ca tăciunele, până şi în cerul gurii, ale cărei muşcături mai în joacă, mai în serios, îi puneau la respect pe Haiduc şi Sultan, primul alb cu o ureche neagră, celălalt invers, de parcă unul era fotografia, iar celălalt negativul.

După gemenii în oglindă urma Neluţu, mezinul familiei, apoi eu. Jiana avea burta mare şi, după naşterea puilor, aş fi avansat în ierarhia haitei. Dar nu nutream ambiţii de statut câinesc, alta era problema mea: în loc să fie în vacanţă, ca mine, dulăii aveau o slujbă de îndeplinit şi, în fiecare dimineaţă plecau cu oile – ele la păscut, ei ca să nu lase vreuna să se rătăcească de turmă.

Într-o bună zi însă, toate s-au schimbat. Eu am fost cu ideea? Neluţu? Nu-mi aduc aminte. Mezinul a vorbit cu fraţii mai mari, după care ne-am dus cu toţii la moşul lor. Badea Antim avea un păr alb, lung şi creţ, de parcă blana miţoasă de pe umeri i se căţărase pe creştet. Cum fiica şi ginerele lui lucrau la serele Codlea, unde câştigau mai bine decât la CAP-ul din sat, trecuse meşteşugul oieritului nepoţilor. Tudor avea şaisprezece ani, ar fi trebuit să fie la liceu, dar abia terminase clasa a treia. Cât depre Marinică, părinţii uitaseră să îl dea la şcoală deşi împlinise zece ani... Într-un glas cu băieţii l-am rugat pe baciul cel bătrân să mă ia cu ei la izlaz. Bătrânul m-a ascultat în timp ce mulgea o oaie, iar la sfârşit n-a zis nici da, nici nu. Poate îi vorbisem la urechea cea surdă, însă nu era bai, i-am luat tăcerea drept încuviinţare.

         Şi altfel, într-o dimineaţă de iulie, am ieşit pe poarta dată în lături: cinci oameni, patru câini şi turma celor şaizeci de mioare, cu berbecul în frunte. Casa ciobanului era în capul satului, printre cele înşirate între şosea şi apele râului Homorod. Cum nici una nu era pietruită, uliţele semănau cu nişte albii secate, adâncite de pâraie ce veneau să se verse în şoseaua naţională, singura asfaltată.

Pe drum ne-am întâlnit cu săteni ce grăbeau către ţarini purtând pe umeri care o sapă, care o greblă ori o coasă. Mi-au dat bineţe, iar eu la fel, deşi pe mulţi nu-i ştiam. Aşa era la sat. Oameni care nu se văzuseră în viaţa lor se salutau de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.

La Braşov puteai să mergi de la un capăt la altul al oraşului, pe străzi forfotind de trecători, fără să deschizi gura. La Vlădeni, nu făceai doi paşi înainte ca vreo cumătră să te oprească şi să te ia la iscodit. A ne cine eşti? Adică al cui copil ori nepot, mă prinsesem de-ndată, răspunzând cum se cuvenea: „Sunt a lu’ Balcăş de lângă Luncă.“ De obicei urma un moment de pauză introspectivă, în care săteanul derula în minte letopiseţe cu încuscriri, apoi scotea o exclamaţie de triumf. „Păi, suntem veri de-al patrulea! Câteodată tăcerea se lungea până când omul scutura zdravăn stejarul genealogic, făcând să cadă ghinda care trebuia. În Vlădeni, toţi eram rude într-un fel sau altul, nu se putea altfel. Şi, după ce mă aşezaseră pe încrengătura sau rămurica potrivită, sătenii erau mulţumiţi şi, de câte ori ne întâlneam mă priveau cu drag, ca pe un copil al obştei. Şi n-aveau dreptate? Primii paşi de-a buşilea îi făcusem în ograda bunicii, după care oraşul mă chemase înapoi unde îmi era locul. Acum mă întorsesem în Vlădeni în vacanţa de vară, şcolăriţă trecând într-a doua şi orăşeancă get-beget. Oare? Satul îmi rămăsese în sânge, chiar de l-aş fi uitat, el mă ţinea minte şi era întotdeauna bucuros să mă primească.

Cum maşinile nu prea circulau pe vremea aceea, turma a traversat drumul încet, omidă albă şi păroasă ce a trecut podul peste râu, revărsându-se în Luncă. Aşa i se zicea locului din spatele caselor, dintre grădinile oamenilor şi calea ferată. Pentru mine a fost şi a rămas o privelişte care îmi tăia de fiecare dată răsuflarea. Şi cum putea să fie altfel? Un curcubeu căzuse în iarbă, tolănindu-şi culorile în culcuşul văii, risipit în petale de flori sălbatice; încerca câteodată să se înalţe pe aripi de fluturi, dar cădea înapoi, îngreunat de miresme, de nectarul ce chema albinele de departe. Erau acolo maci de foc, ruşcuţe mov şi roşii, bujorei, margarete, păpădii, şi câte altele pe care nu ştiam să le numesc.

Lunca nu era a cuiva. De când îşi aşezase satul vatra pe albia Homorodului, fâşia aceea de teren nu avusese proprietar ori arendaş şi nici măcar CAP-ul nu îndrăznise să îşi întindă umbra asupra ei. Hrănit de revărsările râului – din care toamna rămânea un firicel de apă şerpuind printre pietre –, pământul era aici mai bogat decât cel de pe dealuri; totuşi, nimănui nu îi dăduse vreodată prin cap să-l cultive cu cartofi, sfeclă sau porumb. Sătenii lăsau locul aşa cum îl apucaseră moşii lor, nebrăzdat de pluguri. Lunca era unul dintre peticele de Rai rămase din vremea Creaţiei. Poate aşa o vedeam eu, cu ochii mei de copil care se minuna de orice libelulă coborâtă pe un scaiete, de bondarii dungaţi ce se dădeau huţa pe câte o tulpină de mărăcine, ori de păpădiile ce clipeau cu pleoape galbene. Mi se strângea inima când, din nebăgare de seamă, striveam câte o cochilie şi n-aveam curaj să mă uit dacă fusese seacă sau cu melcul înăuntru.

Pentru unii, Lunca era doar o viroagă sălbăticită pe unde treceau în drum spre ţarini, cu nepăsarea unor orăşeni ce traversează un maidan dintre blocuri. Nici ciobanul sau nepoţii lui n-au irosit vreo privire împrejur. Au grăbit pasul, mânând turma peste calea ferată, dincolo de care începeau dealuri împădurite până la jumătate, de parcă ar fi purtat căciuli de arbori, să le ţină cald iernile.

Păşunea oilor nu era aceeaşi cu a bivoliţelor, iar ciobanii ştiau să le deosebească fără semne indicatoare. Văzusem western-uri în care oieri şi văcari de peste ocean, numiţi cowboy, duceau adevărate bătălii pentru un petec de pământ, terminate de fiecare dată cu dueluri între pistolari – nu degeaba i se zicea Vestul Sălbatic. Poate spectatorilor din sala Patria ori Popular din Braşov li s-o fi părut o pricină măruntă, de care se făcea prea mare tevatură, însă eu înţelegeam necazul văcarilor, mi-l desluşise badea Antim. Vacile şi bivoliţele pasc mult, dar cu măsură, în timp ce oile retează firele de la rădăcină, ca nişte maşini de tuns iarba. Lasă în urmă izlazul tuns chilug, până la pielea pământului pe care o presară cu o puzderie de măsline negre şi nu din cele ce se vând la Alimentara...

Până am ajuns la dealul cu iarbă înaltă, unde oile s-au pus îndată pe treabă, se făcuse amiază. Aici timpul zbura mai repede, purtat pe aripi de berzele ce se roteau în cercuri largi peste Iazul Morii. Vlădeniul e plin de ele, pe fiecare al treilea stâlp de telegraf vezi un cuib. Dar păsările sunt ale cerului, mie îmi plăceau făpturile cu blană, pe care le puteam scărmăna, lăsându-mă la rândul meu rostogolită între labe, adulmecată şi linsă, prinsă cu colţi care apucau fără să muşte.

Spre dezamăgirea mea, câinilor nu le ardea de joacă. Erau la lucru şi fiecare ştia ce are de făcut. Lupu, Haiduc, Sultan şi Jiana se aşezaseră în aşa fel încât să aibă turma sub ochi. Stăteau pe burtă, cu ochii mijiţi, parcă dormitând. Îşi ieşeau însă din nemişcare îndată ce o oaie se îndepărta prea mult ori nişte miei zburdau spre desişuri. Câteodată era destul un lătrat ca mioara să se întoarcă printre suratele ei, alteori câte un berbec făcea pe niznaiul şi se tot ducea, cu gând să dispară între crânguri. Câinii îl ajungeau la marginea pădurii, tăindu-i orice cale în afara celei de întoarcere.

Oile păşteau ca nesătulele, abia se opreau să respire, mieii tropăiau, se ciocneau frunte în frunte până ameţeau, berbecul îşi ridica la răstimpuri capul, iar spirala de fildeş a coarnelor lucea în soare. Ciobanii nu trebuiau să mişte un deget. Badea Antim se rezemase în bâtă, lăsându-şi privirea să se piardă în depărtări. Tudor şi Marinică îl imitau, intrând în neclintire ca într-o transă. Era şi ăsta un meşteşug, deşi unii îl luau în râs. Întâlnindu-se pe câmp cu un baci, un orăşean îl întrebase: „Ce faci bade, şezi şi cugeţi?“. „Numa’ şed“, i-ar fi răspuns acesta. Să scormoneşti zarea cu ochii fără niciun gând, sprijinindu-ţi bărbia de mâinile împreunate pe măciulia de lemn – cât de greu putea fi? Când voi fi mare, cioban mă fac, mi-am promis, hotărâtă să-i fur moşului meseria.

Ceilalţi trei învăţăcei nu apreciau cum se cuvine învăţăturile baciului cel bătrân, împărtăşite prin forţa exemplului. Se plictiseau şi m-au luat cu ei în pădure, unde am aflat rostul coşurilor purtate sub braţ. Tudor mi-a arătat cum să aleg ciupercile bune de suratele lor otrăvitoare, Marinică cum să mă caţăr după bureţii crescuţi pe trunchiuri ca nişte urechi brune cu care copacii ascultau vântul. Mure n-am găsit, nu era vremea lor, nici afine sau zmeură; am umplut însă două panere cu ciuperci, altul cu fragi sălbatici – semănau cu nişte căpşuni mărunţei, mai parfumaţi decât cei de grădină. Tocmai îi culegeam pe ultimii, unul în gură, unul în coş, când trosnetul unei crenguţe m-a făcut să tresar: era Neluţu. Vorbele mele alergau umăr la umăr cu gândurile, iar sunetele treceau uneori primele linia de sosire. Întrebarea mi-a ţâşnit de pe buze înainte s-o opresc.

– Sunt urşi pe-aici?

Neluţu n-a făcut decât să ridice din umeri, însă fraţii lui s-au grăbit să mă lămurească:

– Sunt peste tot!

Inima mi-a zvâcnit în piept, sărind peste o bătaie, ca un metronom care pierduse ritmul. Aveam cu noi patru dulăi, mi-am spus, dar după gândul liniştitor, a venit repede un altul; până şi lupii se tem de urs... Culesul se golise deodată de farmec, în schimb coşurile erau pline şi am fost bucuroasă să ne întoarcem în poiana unde badea Antim pregătise prânzul: pâine neagră unsă cu untură, peste care a pus cârnaţi, brânză, ceapă, ridichi, tăiate în felii subţiri cu un cuţit fără prăsele, numit custură. Mai mâncasem din astea la ţară, dar niciodată nu îmi păruseră atât de gustoase. „Foamea e cel mai bun bucătar“ ar fi zis...

Bunica! Nu-i spusesem unde mă duc, nici cât o să stau. Aşa eram pe-atunci, când voiam cu dinadinsul ceva, uitam de restul lumii; între timp m-am mai schimbat, deşi nu cu mult. Ce fusese în capul meu? Deja, bunica îşi ieşise din minţi de îngrijorare, bătea din poartă în poartă, căutându-mă prin tot satul. O să creadă că mă furaseră şătrarii din Ţânţari sau mă rătăcisem pe cine ştie ce coclauri! Ceea ce nu era departe de adevăr; dacă badea Antim m-ar fi lăsat acolo, n-aş fi găsit drumul înapoi. O clipă mi-a trecut prin minte să îi mărturisesc adevărul: plecasem de acasă fără să cer voie cuiva. Dar... M-ar mai fi luat altă dată?

Restul zilei a trecut greu; soarele se târa înadins pe boltă, lungind orele pline de vinovăţie. Nu şi de regrete. În după-amiaza aceea am învăţat o grămadă de lucruri, printre care să aprind un foc cu lemne. Ştiam câte ceva din romanele lui Karl May, dar una e să-ţi închipui şi alta să vezi cu proprii ochi, să faci cu mâinile tale. Tudor şi Marinică au aşezat nişte pietre în cerc, clădind la mijloc un rug din crenguţe, sub care Neluţu a îngrămădit ierburi uscate şi iască. Fraţii deveniseră serioşi, ca nişte sacerdoţi oficiind un ritual. Finalul însă, m-a dezamăgit. În loc să işte scântei lovind bucăţi de cremene cum făceau indienii lui Winetou, ori să frece două lemne până ieşea fum, precum boşimanii, băieţii au scăpărat un chibrit dintr-o cutie cumpărată de la magazinul din sat.

Badea Antim ne-a ascuţit beţe de alun în care am înfipt hribi, felii de slănină şi pastramă de oaie. Se făcuse vremea cinei şi ne-am pus iarăşi pe mâncat, deşi bucatele nu-mi mai păreau atât de grozave când mă gândeam la ce mă aştepta acasă... M-am dus să dau din porţia mea dulăilor, care au hăpăit tot, până şi ciupercile, apoi m-au privit cu ochii lor de chihlimbar, plini de mirare. De obicei nu mâncau decât o dată pe zi, şi nu când erau de pază. Oare eu nu ştiam asta?

Ciobanul cel bătrân picotea sprijinit în bâtă lângă focul care nu mai era decât o grămadă de cenuşă, Tudor căsca de îi trosneau fălcile, iar Marinică şi Neluţu păreau gata să tragă un pui de somn. Şi dacă vom rămâne acolo, dormind sub cerul liber? Dacă să ne întoarcem în Vlădeni abia a doua zi sau cine ştie când? Unii oieri plecau cu turma în munţi, la stânele de vară, coborând din nou în sat odată cu prima zăpadă. Îngheţasem, deşi soarele îşi revărsa încă dogoarea peste dealuri. Apoi, a clipit din marea lui pleoapă roşie, chemând asfinţitul. Învioraţi de răcoarea serii băieţii au sărit în picioare, badea Antim şi-a tras sarica peste umeri, şi-a dus degetele la gură şi a fluierat prelung, câinii i-au răspuns fiecare cu un lătrat, iar turma s-a pus în mişcare.

Când am ajuns iarăşi la drumul de fier, cum i se mai zicea căii ferate, întunericul începuse să se lase peste codrii care îl sugeau ca un burete, storcându-l în pâlniile vâlcelelor. Mergeam repede, cu ochii în pământ, simţind suflarea nopţii în ceafă. Abia dincolo de ultimul dâmb am ridicat privirile... şi am încremenit.

Lunca nu mai era.

Unde înainte se zbuciumau în vânt toate culorile, rămăsese o mirişte jalnică. Vedeam barba ţepoasă a pământului şi furunculii muşuroaielor de furnici sau de cârtiţă, acoperite cu flori veştede. Încet, cu greu, am priceput ce se întâmplase: fuseseră cosaşii, intraseră în valurile verzi ce le-ajungeau până la brâu, retezând de-a valma tulpini, frunze, petale. Nu rămăseseră decât cioturi cafenii, snopuri dintr-un curcubeu căruia îi pierise strălucirea. Fluturii, albinele plecaseră... O grădină prefăcută într-un mormânt al verii, unde florile mureau laolaltă, amestecându-şi parfumul, încă ameţitor. Lunca trebuia cosită măcar de două ori pe an, altfel se prefăcea într-o încâlceală de iarbă înaltă, tufe şi scaieţi –  nimic mai firesc...

Şi-atunci de ce îmi dăduseră lacrimile?

Plângeam încă în timp ce intram pe poarta curţii, poate de-asta bunica nu m-a certat. Ori poate mă văzuse întorcându-mă cu nea Antim, nepoţii lui şi turma de oi tocmai prin Luncă. În loc să mă întrebe de ce lipsisem o zi întreagă fără să-i spun unde mă duc ori cu cine, m-a mângâiat pe creştet, desprinzându-mi ciulinii din păr, unul câte unul.

– Florile cresc repede, băiată dragă. Câteva ploi de vară şi o să fie totul ca înainte.

Avea dreptate, bunica. În două săptămâni, tulpini noi s-au înălţat dintre cioturile verzi, Lunca a reînceput să semene cu ce fusese. O grădină a Raiului, vizitată, când ţi-era lumea mai dragă, nu de un şarpe, ci de bărbaţii cu coase.

de Rodica Bretin