Limba lui Hristos

Fragment din romanul „Limba lui Hristos” aflat în curs de apariție la editura „Corint”

Când am intrat în arenă, mai devreme decât ieri, cu soarele abia mijind peste muchia tribunei, lumina cădea piezișă, iar mulțimea era un singur animal flămând, capabil să mă înghită sau să se gudure la picioarele mele. Era și Alexandru, dar el venise special la casa Trifaenei să se asigure că ajung în arenă. El le-a făcut semn soldaților să îmi rupă veșmintele, dar soldații mi-au legat azi părul, ca nu cumva el să îmi acopere trupul. Unul dintre ei a venit în fața mea cu un fier încins spre părțile mele femeiești, în timp ce alți doi încercau să sfâșie pânza tare a hainelor în care mă îmbrăcase Trifaena. Poate că Alexandru s-a precipitat și a vrut să mă vadă mai repede ucisă, sigur pentru că așa a vrut Dumnezeu. La ordinul de a fi eliberată fiara, soldatul din fața mea, cel cu fierul încins, care se apropiase destul de mult de mine, cât să simt căldura metalului, a scăpat ce ținea în mâini și a fugit să se ascundă. Aceeași leoaică de ieri a ieșit dintr-un salt din trapa arenei, iar mârâitul ei i-a făcut și pe ceilalți doi să plece, nu înainte de a îmi sfâșia hainele și a le lăsa să cadă la picioarele mele, acolo unde fierul încins a ars și frânghia cu care fusesem legată de stâlp, și straiele rupte. Leoaica m-a ocolit, temându-se de foc, dar dezlegată de stâlp am făcut eu un pas în lateral și am așteptat-o, ghemuită, să vină să mă sfâșie. Leoaica s-a apropiat de mine și s-a așezat între trupul meu și mulțime, mârâind ca și cum m-ar fi păzit de răul din afară. Iar atunci când credeam că spectacolul se va încheia în același fel ca ieri, repetându-se în fiecare zi până când fiara înfometată îmi va sfâșia carnea, am văzut-o pe Trifaena sărind gardul în arenă și apropiindu-se curajoasă de mine, acoperindu-mă cu hlamida ei. Leoaica și-a întors capul mare și fioros spre Trifaena, dar ea a strigat către Alexandru și către ighemonul cetății:

— O, silnicie! O, tiranie! Vai vouă că cetatea Antiohiei are a se umple de asemenea întinăciune pe care voi ați comandat-o!

Alături de Trifaena, mama mea adoptivă, prinsesem și mai multă încredere în cele ce aveau să se întâmple, iar rugăciunea mea se înălța și mai puternic spre Mirele Hristos. Aceeași barieră de lumină se pusese între mine și mulțime, aceeași încredere și bucurie a martiriului care eliberează de silniciile trupului. Vag auzeam cum Alexandru dădea porunci cu vocea tot mai speriată de o biată muritoare care crede în Dumnezeul iubirii și care n-a făcut nimic altceva decât să îl lase în piața cetății fără însemnele puterii la care a ajuns prin fapte nedemne nici de numele Domnului, probabil nici de numele Cezarului.

În arena ce începuse să se învârtă în jurul meu apăreau cele mai groaznice fiare, pe care leoaica de la picioarele mele fie le răpunea, fie le speria. Eu eram în mijlocul arenei, nu departe de stâlpul de care mă legaseră soldații, în genunchi, cu hlamida Trifaenei pe umeri, rugându-mă continuu Dumnezeului meu, Cel ce venise cu perdeaua de lumină să mă întâmpine când voi păși în împărăția Lui cea veșnică.

— Mare este recunoștința mea, Doamne, pentru planul pe care l-ai avut cu mine! mă rugam și plângeam cu lacrimi fierbinți, în timp ce tribuna se învârtea și dispărea în jurul meu, în timp ce lumea dispărea, și dacă nu ar fi fost realitatea nisipului pe care erau așezați genunchii mei, probabil că și arena ar fi dispărut, cum dispăreau și fiarele tot mai multe și mai fioroase de lângă mine. Înfrânge-mi, Doamne, orice urmă de frică, și primește-mi sufletul în împărăția Ta, îmbracă-mă cu moartea de azi pentru a-mi da viața de veci!

Nu mai vedeam nimic în jurul meu, în afară de perdeaua aceea de lumină ce se transformase în scară. Nici pielea leoaicei nu o mai simțeam, căci nu mai era lângă mine, nici mângâierea Trifaenei nu o simțeam, căci nu mai puteam simți până când un urlet puternic al mulțimii m-a smuls din rugăciune și m-a făcut să deschid ochii. Nu vedeam tribuna, nici chipul prigonitorului meu. Ci doar lângă mine nisipul însângerat, trupuri de fiare întinse în arenă și chiar și trupul leoaicei ce mă apărase, sfârtecat și întins nu departe de mine. În spatele meu, pe nisipul arenei era întins și trupul Trifaenei, așa că m-am ridicat, cu hlamida acoperindu-mă, și m-am apropiat de binefăcătoarea mea. Am întins mâna spre fruntea ei și am mângâiat-o, iar ea a deschis ochii, ca și cum sperietura de bestiile mai cumplite decât iadul ar fi făcut-o să-și piardă pentru o clipă firea. Nu departe de noi erau două fiare vii, ale căror umbre se prelingeau pe nisip, dar și ele păreau să fi fost speriate de cele întâmplate în jurul meu cât timp eu eram în rugăciunea care să mă facă că pășesc pe scara de lumină spre Mirele Însuși. Atunci am auzit vocea ighemonului, care m-a întrebat dacă sunt vrăjitoare.

— Sunt, precum vezi, o fată ce vine din cetatea Iconiumului și care nu face nicio vrajă. Doar Domnul Dumnezeul meu cel viu a făcut ca nici flăcările rugului, nici fiarele pământului să nu se atingă de mine. Și tot El poate face același lucru pentru voi, dacă veți crede în viața cea nemuritoare în Împărăția Lui, care vi se aduce astăzi în față prin această faptă pe care o vedeți ca minune. O, ighemon al cetății Antiohia din Pisidia, Cel ce mi-a dat mie veșmânt de lumină în fața ochilor voștri, Cel ce m-a îmbrăcat în slava Lui câtă vreme voi încercați să mă necinstiți și să mă pedepsiți pentru o faptă pe care n-am săvârșit-o, să-ți dea ție mintea limpede pentru judecată și să te răsplătească cu darurile Lui!

Atunci lângă mine s-a ridicat și Trifaena, iar ighemonul s-a cutremurat și mai tare, văzând-o vie, căci o credea, căzută în arenă, sfâșiată de fiarele asmuțite asupra noastră, și a zis:

— O, bărbați antiohieni și, o, voi femei din Antiohia, cele spuse de Alexandru despre această femeie s-au dovedit a fi neadevărate. Zeii noștri ne-au arătat că fecioara este nevinovată. Băgați animalele în cuștile lor, iar femeia aceasta să fie liberă, mai ales că tu, Trifaena, ai garantat pentru ea cu propria-ți viață și ai spus că aruncarea cununii a fost un act de apărare a fecioarei împotriva lui Alexandru, și nu un sacrilegiu.