La spital

O noapte nesfârșit de lungă

Boala, atunci când te scoate din rimtul obișnuit al vieții tale, devine nu doar o minisincopă existențială, ci și un fenomen - mai ales când e privită postfactum - care îți redeseneză harta priorităților, a valorilor și a echilibrelor tale de existență. Voi încerca să adaug o plusvaloare, alta decât cea strict curativă, unei experiențe spitalicești, încercând să înțeleg ce modificări de percepție și reprezentare a produs în mine experiența spitalului.

În urma unei crize acute de colecist, am decis, deși intervenția operatorie era programată pentru o zi de marți din săptămâna care urma, că nu mai e rost de așteptat și că trebuie să mă internez în spital, în cel mai scurt timp. Aveam, așa am crezut, totul sub control și credeam că nu va trebui să precipit lucurile, cunoscându-mi diagnosticul - de litiază biliară - și coordonatele medicale ale unei asemenea afecțiuni. Am contactat chirurgul pentru a mă sfătui cu el și, de comun acord, am decis că cel mai înțelept e să ajung în spital. Era vineri, ora 11. Mi-am făcut bagajul. Am pus în geantă tot ce am considerat că îmi va fi necesar și am chemat Uber-ul, nu ambulanța, tocmai pentru a diminua, cât se poate, impactul emoțional negativ al ideii de urgență. Uitasem ceva? Da, am uitat să iau cu mine o carte, una care să-mi țină de frumos și care să-mi facă mai agreabilă ambianța de spital. M-am întors. Am luat cu mine cartea lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși. Orice altă alegere îmi părea greșită. Nu puteam să iau cu mine decât un filosof stoic, un împărat, un suveran, un terepaut în vremuri de restriște. În situații limită realizezi cât de mult balast adjectival e conținut în sutele și miile de cărți citite până atunci. Glasul, niciodată auzit, al lui Marcus Aurelius, era acel reazem existențial de care aveam nevoie. De fapt, în situații cu adevărat grele, ne salvează oamenii, nu cărțile. Dar aveam nevoie, totuși, de o carte!

Întrețin o conversație agreabilă cu șoferul de Uber și în mai puțin de jumătate de oră ajung la Spitalul Județean. De ce nu am ales serviciile unei clinici private? Din rațiuni practice și dintr-o oarecare dezamăgire, deși gândul de a ajunge într-un spital, fie el și Județean într-un oraș universitar cum e Timișoara, mi-a ridicat semne de întrebare și a activat în mintea mea mici spaime. În fine, ajung, sun medicul chirurg și cu ajutorul unui medic rezident, foarte cumsecade, fac formalitățile de internare.

- Mergem la etajul 4, la Secția de Chirurgie II, îmi spune rezidentul zâmbind, acolo e salonul 411!

- Locul de cazare pentru următoarele zile?

- Ceva de genul...

Câteva zile, câte o vrea Dumnezeu. De acum sunt la mâna medicilor și la mila Domnului. Primii au nevoie și ei de asistența suverană a majestății divine. Ajung în salon. Totul îmi părea incredibil de bine organizat, paturi, nu prea multe, doar trei, ocupate, două dintre ele, de doi domni care la momentul apariției mele dormeau. Mă instalez. Deși curat, îngrijit și utilat orice salon de spital e, prin definiție, un mediu neospitalier, ușor alienant și, emoțional vorbind, foarte rece. Primul gest, după luarea în primire a patului, a fost activarea unui mecanism de apărare. Adică nevoia de a aclimatiza un loc străin și, cum spuneam, rece. Dulăpiorul metalic de culoare albă simțeam nevoia să-l domesticesc cumva. Am pus cartea, ceasul de mână și cana mea de băut cu sărutul lui Klimt pe care o primisem cadou și care, realizam atunci, avea o valoare aproape totemică pentru mine. Dintr-o dată dulăpiorul rece de lângă pat devenise ca o noptieră. Citisem într-o carte a lui Vintilă Mihăilescu, numită În căutarea corpului regăsit, un fel de ego-analiză a spitalului, că gestul acesta sporește confortul psihic de care orice pacient are nevoie. La scurt timp vine și asistenta, o tânără afabilă, cu halat nu alb, ci verde. Un verde optimist. Îmi vorbește extrem de politicos și îmi spune că trebuie făcute analizele de sânge, EKG-ul si TKS-ul, pentru a vedea dacă sunt în parametrii, mai ales că intervenția operatorie de colecistectomie urma să se facă cu procedura de intubare și anestezie totală.

- Vin cu dumneavoastră, nu vă faceți griji, îmi spune zâmbind.

- Mulțumesc, apreciez mult.

Nu era o apreciere formală. La cât de străin îmi părea totul și la cât de speriat eram eu, nu puteam decât să mă bucur de orice ajutor. Oricum trebuia să mă pun bine cu toate asistentele pentru că ele îmi vor alege mărimea acelor pentru înjecții. Off, mă gândeam deja cu groază la tot ce urma: ace, branulă fixată în venă, injecțiile cu calmante etc.. Aveam expresia unui pui de găină speriat care presimțea că se pune ceva la cale.

Am trecut cu bine peste toate aceste investigații prealabile. Până și acul, înfipt cu pricepere în venă, de către asistentă, pentru analizele de sânge, l-am suportat destul de ușor, deși admit că am o fobie față de ace și față de obiectele extrem de ascuțite. Sunt, ceea ce se scheamă, un tripanofob. Mă comport, în interiorul meu, aproape ca un copil, deși la nivelul aparențelor camuflez cât pot micile mele spaime.

Spitalul, odată întrat în perimetrul lui, produce anumite schimbări la nivelul percepției. Relațiile de echilibru și cele de putere din afara lui se anulează instantaneu. Boala te face dependent, induce o stare de infantilizare. Controlul îl cedezi, oricum nu ai de ales, personalului medical. Decizia individuală devine aproape o iluzie. Odată semnat acordul de spitalizare, alții decid pentru tine. Ca pacient, orice ai fi, ești inferior. Relațiile de parteneriat se spulberă. Locul lor este luat de relația medic-pacient, iar cel care te va opera, chirurgul, preia, la scara micro-existențială, funcțiile unui demiurg. În spital până și timpul capătă brusc alte valențe. Totul devine așteptare, așteptarea nopții care trece greu, a calmantelor administrate la interval 8 ore, și - în fine - așteptarea operației, apoi verdictul postoperator și externarea. Organigrama virtuțiilor se modifică și ea. Răbdarea și speranța devin virtuți cardinale. Niciunde în altă parte nu speri mai mult decât într-un spital. Speranța și optimismul devin parte din economia vindecării.

Duminică, în preziua operației, am început să simt treptat, apoi tot mai acut, neliniștea care se instala în mine, deși știam că sunt pe mâinile unui chirurg bun, iar operația în sine era una de rutină. Întrebările mele, evident niciodată rostite cu voce tare, gravitau în jurul temerii că în procedura anestezică s-ar putea strecura o eroare de dozaj și că m-aș putea trezi în timpul operației ori că nu m-aș mai trezi deloc. Temerile mele nu aveau, desigur, niciun temei obiectiv. La un moment dat ecranul telefonului meu s-a luminat. Am primit un mesaj de încurajare din partea copiilor mei: „Tati, suntem cu gândul la tine! Te iubim!”. Cuvintele lor m-au făcut să înțeleg cât de mare nevoie avem de dragoste și iubire nu atunci când ne este bine, ci mai ales atunci când suntem slabi, temători și fragili, atunci când greșim sau ne atingem neputincioși propriile limite.

Am avut strania senzație, o mai am și acum, că frica și dragostea, aparent situate în raporturi antinomice, sunt indisolubil legate. Altfel spus, câmpul semantic al noțiunii de frică, descompus până în ultima lui granularitate, conține palpitul difuz al dragostei. Nu ne-am teme poate de nimic, dacă nu am fi locuiți de iubire. Sună anticreștin? Nu asta caut. Ducând raționamentul despre frică pânâ la ultimele consecințe nu pot să nu constat că suntem, în condiția noastră metafizică, fatalmente amprentați de spaima că tot ceea ce iubim mai mult va dispărea, la un moment dat. Iubirea la scară umană are, în subsidiaritatea ei, dublajul permanent al temerii. A fi părinte, adică a-ți iubi în mod necondiționat copiii și deopotrivă a primi dragostea lor, înseamnă a trăi, tot timpul, cu un nod în gât.

Toată noaptea am auzit sirenele ambulanțelor care ajungeau la poarta spitalului la aproape fiecare jumătate de oră. Sirena ambulanței, o cvartă perfectă în termeni muzicali, care țipă în întuneric pe fondul liniștii nocturne, este ca un vuiet înfricoșător, ca un amestec de amenințare și vindecare. Sirenele ambulanțelor, sforăiturile colegilor din salon și neliniștea mea interioară au definit ambianța acelei nopți care îmi părea nesfârșit de lungă. Cea mai lungă noapte de până atunci. Nu am închis nici un ochi. Singurul reper de timp pe care îl aveam era dat de intervalul administrării medicamentului injectabil.

- Nu ați dormit de loc, mi-a spus asistenta care, înspre dimineața, când încă nu se luminase de ziuă, a venit să-mi injecteze în branulă o doză de calmant.

- Așa este, nu am reușit să adorm, dar voi recupera. Va fi bine îi spun pentru a mă încuraja, de fapt, pe mine.

În pofida unei nopți lungi și nedormite, dimineața, cam pe la ora 8, când a venit brancardierul să mă ia pentru a mă duce în sala de operație – am fost calm și odihnit, locuit pe de-a întregul de o pace interioară nefirească a cărei sursă părea să fie dintr-o altă zare de lume. Am mers pe propriile picioare până la blocul operator, iar acolo am fost luat în primire de doi medici a căror misiune era să mă pregătească pentru intervenția operatorie propiu-zisă. Doi tineri, un el și o ea, ambii extrem de cumsecade. Am vorbit cu ei de parcă urma să încep să valsez pe muzica lui Schostakovich, nicidecum să mă întind pe masa de operație. Am fost senin, calm, cald, iar celor doi medici le părea neverosimil faptul de a nu fi avut nicio neliniște, niciun tremur sau vreun fior de teamă. Anesteziștii mi-au explicat toată procedura preoperatorie, fiecare gest al lor - imobilizarea picioarelor, fixarea firelor de monitorizare a ritmului cardiac, poziționarea lămpilor de neon de deasupra mea - a fost urmat de o lămuritoare explicație.

- Acum vă rog să respirați normal, vă voi pune masca de oxigen.

- În regulă, așa voi face!

Chipul anestezistei, cu ochii care mă priveau încrezător, a reprezentat ultima imagine înaintea scufundării în somnul adânc, menit să mă protejeze de orice urmă de durere pricinuită de manevrele operatorii. Preț de câteva secunde am auzit doar glasurile celor din sala de operație, apoi nimic. Anestezicele și dozajul lor și-au produs efectul.

Când sora mea a sunat să se intereseze de mine, să afle dacă am intrat la operație, i s-a spus: da, este în operație, pacientul cel mai calm și mai cald pe care l-am întâlnit vreodată. Acum, privind post factum, nu îmi pot explica sursa liniștii depline, a calmului și a seninătății care m-au învăluit. Cine știe? Poate că din zarea unei alte lumi, mișcarea tandră a unei aripi de înger a fost resortul metafizic și nefiresc al stării mele de pace.

M-am trezit, după 4 ore de somn adânc, direct în salon cu perfuziile de glucoză care îmi picurau în venă. Eram încă foarte somnolent și îmi era îngrozitor de sete, însă nu aveam voie să beau apă. La un moment dat, după un alt episod de somn post-anestezic, uitându-mă în dreapta, am văzut chipul surorii mele. Îmi zâmbea ca un înger protector și bun.

- Sunt aici. Nu te teme. Are să fie bine!

- Ce bine că ești. Mulțumesc că ai venit.

- Cum altfel?

A urmat o altă noapte, însă nu la fel de lungă. Am putut să adorm, iar asistenta de gardă a venit cred că din oră din oră în oră, în tot cazul foarte des, să se asigure că totul e bine. Dimineața la ora 8, cu ocazia vizitei chirurgului și a medicului rezident, un tânăr extrem de amabil, mi s-a spus că a doua zi, dacă totul va decurge normal, mă voi externa. Așa a fost. M-am externat. Cele 6 zile petrecute în spital m-au convertit la un altfel de fericire pe care până atunci nu o conștientizam deplin, fericirea de a fi, în sfârșit, în afara spitalului, fericirea de a dormi acasă fără a mai auzi sirenele ambulanțelor. Ad maiorem Dei gloriam!

Spun, poate, un clișeu, însă sincopele, ruperile de ritm, vin în subsidiar cu lecția lor. Un reajuns, o (s)cădere ne face mai treji atunci când se întâmplă să adormim, pierzându-ne vigilența sub efectul anestezic al binelui permanent!

În spital am simțit adierea fricii. Acum, la o lună după externare, am învățat să surâd limitelor mele pe care le voi integra într-o nouă ascensiune spre înalt, altfel decât toate celelalte de până acum. Pirueta involuntară a căderii va fi urmată de bucuria de a percepe altfel, mai atent și mai treaz, fastul inobservabil al șirului de momente privilegiate. Cvarta perfectă din acea noapte nesfârșit de lungă o voi muta în portativul unui menuet mozartian. Optimist și încrezător!

de Cosmin Neidoni