La princesse Bibesco

Interviu cu Aude Terray: „Martha Bibescu avea, în felul ei de a trece prin viață și de a o înfrunta, un fel de orgoliu, o neliniște, o dorință imperioasă de intensitate și de libertate”

Aude Terray e istoric, jurnalistă și scriitoare. A publicat la Editura „Tallandier”, în foarte cunoscuta colecție „Libres à elle”, biografia „La Princesse Bibesco – frondeuse et cosmopolite”. Transcriem aici, în loc de preambul, portretul pe care editura i-l face acestei prințese, „româncă prin naștere, scriitoare de limbă franceză”, pe coperta a patra a cărții: „Martha Bibescu a trăit totul, toate tragediile secolului său, drame intime și trădări, celebritatea, luxul exorbitant și, din 1945, exilul parizian lipsit de resurse”.

Dan Burcea: Bună ziua, Aude Terray, aceste câteva rânduri pe care le-am invocat în introducere sunt tot atâtea motive care justifică decizia dumneavoastră de a scrie o biografie a prințesei Bibescu. Pe ce căi ați ajuns să fiți interesată de această femeie originală, care a străbătut aproape un secol de istorie?

Aude Terray: Bună ziua, Dan Burcea, și mulțumesc pentru invitația pe blogul dumneavoastră. Întâlnirea mea cu Martha Bibescu a fost literară și întâmplătoare. Făcând ordine în biblioteca familiei am dat peste Papagalul verde și La bal cu Marcel Proust, titluri care m-au intrigat; am fost surprinsă de originalitatea și farmecul lor și mi-am dorit să aflu mai multe despre autoare, pe care, citindu-le, am ghicit-o ca fiind modernă și complexă. Spre marea mea uimire, deși credeam că știu destul de bine literatura interbelică, am descoperit că prințesa Bibescu a fost unul dintre scriitorii cei mai citiți din generația sa, că a fost tradusă în întreaga lume, lăudată de critici, recompensată cu cele mai importante premii literare și că, printre admiratorii ei, se găseau Rainer Maria Rilke, Paul Claudel, Francis Jammes, Marcel Proust. Operele ei s-au numărat chiar printre primele transpuse în film. În mod surprinzător, se părea că istoria a uitat-o.

D. B.: Bogata bibliografie pe care o citați la finalul cărții dumneavoastră, numeroasele note care însoțesc textul sunt tot atâtea dovezi ale solidei documentări pe care ați realizat-o. Ce ne puteți spune despre aceasta?

A. T.: I-am citit mai întâi cărțile, și a scris mult; romanele și eseurile ei conțin elemente autobiografice, iar minunata ei corespondență cu abatele Mugnier, în trei volume, este un tezaur de informații. Cele 65 de cutii ce conțin corespondența sa, aflate la Biblioteca Națională a Franței, îți permit să-i cunoști intimitatea, cu rupturi și cu transformări, dar și pe femeia de societate, care a cunoscut toate personalitățile secolului. Grație aprobării excepționale a strănepoatei ei, Jean Ghika, am putut consulta la Londra și arhivele familiei, în special jurnalul ei intim, întins pe șaizeci și trei de ani și scrisorile emoționante pe care fiica ei, Valentine, i le-a trimis din România între 1945 și 1949. Am petrecut ore întregi de discuții cu Mihai Brâncoveanu, care a venit în Franța la vârsta de 16 ani și pe care Martha Bibescu l-a luat sub aripa sa; el mi-a împărtășit amintiri foarte vii și multe documente particulare. Am devenit prieteni.

D. B.: Ați mai făcut, și țin să menționez asta, și vizite în România, pentru cercetare în arhivele din țară și v-ați întâlnit acolo cu diferite persoane, cum este prietena noastră comună, Alina Pavelescu. Ce sentimente ați încercat atunci când ați călcat pe urmele Marthei Bibescu, pe pământul ei natal, pe care l-a iubit atât de mult?

A. T.: Aveți perfectă dreptate. A fost esențial pentru mine să merg pe urmele Marthei Bibescu în România, să descopăr „Dacia fericită”, așa cum îi plăcea ei să o numească. Am avut parte de o primire extraordinară și țin să le mulțumesc lui Radu Albu-Comănescu, profesor la Universitatea din Cluj, care m-a inițiat, cu o răbdare infinită, în istoria atât de complexă a României și care mi-a prezentat lucrările și publicațiile de dată recentă care aveau legătură cu Martha Bibescu, precum și Alinei Pavelescu, directoarea adjunctă de la Arhivele Naționale ale României, care m-a ajutat să văd documente cu totul inedite, esențiale pentru cercetarea mea, aflate în București, la Biblioteca Națională și la Arhivele Naționale. Îmi amintesc de acea masă luată în trei, Alina, Radu și cu mine, când am discutat la umbra platanilor de pe malul Dâmboviței, iar spiritul Marthei era printre noi.

D. B.: Într-un interviu dat cu ocazia apariției unei precedente biografii, dedicată „Doamnei Malraux”, ați spus că v-ați dorit să scrieți „o biografie literară și vie, îmbinând portretul psihologic cu contextul istoric”[1]. E valabil și în cazul acestei biografii, dedicată prințesei Bibescu?

A. T.: Într-adevăr, este ceea ce m-a pasionat, îmbinarea destinului cu totul ieșit din comun al Marthei Bibescu cu tragediile secolului ei. Parcursul ei a fost vertiginos și eminamente romanesc, început în 1886 la București și încheiat în exil la Paris, în 1973. A trăit în primele rânduri ale Istoriei, căci a fost bună prietenă cu mai marii lumii și a jucat un rol activ de diplomată din umbră. A riscat și a plătit scump, urmărită fiind de poliția secretă (informații despre acest subiect se găsesc în lucrarea Alinei Pavelescu[2]). Pentru a nu fi arestată, britanicii i-au pus la dispoziție un loc într-un avion militar al RAF. Când a ajuns la Paris, în septembrie 1945, era convinsă că se va putea întoarce repede în România și nu bănuia că va avea de petrecut unsprezece ani de agonie înainte de a-și putea îmbrățișa din nou fiica, pe Valentine. Se va lupta neobosită ca să o poată aduce la Londra. Această despărțire a fost tragedia vieții ei.

D. B.: Subtitlul cărții dumneavoastră, „Rebelă și cosmopolită” face și el parte din acest proiect romanesc, pictat în culori foarte romantice, îndrăznesc să spun?

A. T.: Am înțeles repede, citindu-i scrierile și studiind arhivele, că Martha Bibescu era un personaj flamboaiant. Nu lăsa pe nimeni indiferent și a avut, de altfel, o personalitate controversată. Rebelă a fost, mai ales, în scrierile sale, prin curajul de a aborda teme îndrăznețe pentru epocă; dorința feminină, incestul, maternitatea castratoare, obscurantismul religios, statutul de ființă supusă al femeii tinere; ea denunță noaptea nunții și „soțul asasin al delicateții”. Și față de Curtea regală a României a fost ireverențioasă. Nu se sinchisea de „ce va spune lumea”, putând uneori să pară provocatoare. Era neîncrezătoare față de ideile epocii și nu acorda credit decât propriei sale judecăți, ceea ce a condus-o la unele luări de poziție imprudente. Avea o ironie mușcătoare. Era deosebit de originală, avea multe fațete, se juca cu contrastele. Acest aspect putea să enerveze. Cosmopolită era din naștere, fiind fiică și nepoată de ambasadori și miniștri de Externe, aristocrată dintr-o familie cu ramificații europene, femeie cu o vastă rețea de relații internaționale, care se simțea în largul ei, atât în mediile literare și diplomatice, cât și în cele de afaceri. A străbătut în toate sensurile lumea și cerul, a traversat Asia Mică, în mașină în 1908, a fost madona Orient Expresului, „Patria sa ambulantă”, o călătoare dinamică și neobosită la bordul primelor avioane, pe care le numea „păsările sale”. A făcut echipă cu soțul ei, Georges Bibescu, președintele influentei Federații Internaționale de Aviație, încarnând cosmopolitismul și modernitatea anilor ’30.

D. B.: Prin personalitatea ei, Martha Bibescu ilustrează nu una, ci mai multe ipostaze, toate sortite celebrității: femeia, persoana publică, scriitoarea. Fiecare dintre acestea merită o atenție specială: de aceea vă propun să ne oprim asupra fiecăreia dintre ele. Ce fel de femeie a fost Martha, născută Lahovary, descendenta unei familii de viță veche, nobilă și faimoasă în istoria României, devenită prințesă prin căsătoria cu Georges Bibesco, dar, în același timp, o femeie sensibilă, care a suferit încă din copilărie și din tinerețe și care a avut, potrivit titlurilor purtate de capitolele cărții dumneavoastră, „o copilărie tristă” într-o „colivie de aur”?

A. T.: Ceea ce mi-a plăcut nespus de mult la Martha a fost faptul că ea nu s-a lăsat niciodată prinsă în vreun cancan și că nu a pozat niciodată în victimă. Există, în felul ei de a trece prin viață și de a o înfrunta, un fel de orgoliu, o neliniște, o imperioasă dorință de intensitate și de libertate. Dar știa și să se atașeze, era o fire pasională, capabilă să iubească necondiționat și de o fidelitate deplină în relațiile de prietenie. Martha era o personalitate complexă, nehotărâtă, între căutarea absolutului și frivolitatea mondenă, între dragostea de viață și obsesia pentru moarte, între îndoielile intime și strălucirea pe care o afișa.

D. B.: Dacă mama ei, Emma Mavrocordat, își abandonează pur și simplu fiica, la naștere, Jean Lahovary e cel care „îi consolează copilăria, mereu exigent, precis și atent la formarea ei intelectuală, înțelegând-o din jumătăți de cuvinte, cel care îi spunea că e mândru de ea, îi arăta drumul și îi dădea încredere”. Ce influență a avut acest mediu familial asupra caracterului Marthei?

A. T.: Martha a fost respinsă de mama ei. Era un copil pe care astăzi l-am numi precoce, curioasă și de o rară frumusețe, pe care însă mama ei nu o vedea, ba chiar mai rău, era enervată de ea, e dură, casantă cu fiica ei. Emma e preocupată doar de ea și de nefericirea ei, marcată de moartea, la vârsta de opt ani, a fiului pe care îl adora și de obsesia de a aduce pe lume un alt băiat. Această carență maternă e rana originară a Marthei, dar, după părerea mea, tot ea îi explică forța de caracter, care s-a forjat în revolta copilului neiubit. Așa cum ați menționat, tatăl ei, Jean Lahovary, diplomat și bărbat de o mare cultură, a fost cel care a salvat-o și care i-a transmis gustul său pentru istorie, arhitectură și literatură. El a fost bărbatul pe care Martha l-a admirat.

D. B.: Putem să-i schițăm, în ultimă instanță, un portret de femeie fericită, pe măsura frumuseții și a inteligenței sale? Mai mult decât atât, preluând întrebarea ridicată de dvs., în capitolul „Martha și iubirea, „ce caută tânăra femeie în iubire?”

A. T.: Martha s-a căsătorit din dragoste cu seducătorul prinț Georges Bibescu, care era la fel de înzestrat pentru activități sportive și pentru afacerile de familie. A descoperit repede că era un afemeiat. A suferit profund din acest motiv, însă condiția de soție neglijată o revolta. Lista ei de cuceriri personale e de prim rang, îi are la picioare pe moștenitorul imperial Wilhelm al Prusiei, pe regele Spaniei, Alfons al XIII-lea, pe prințul de Beauvau-Craon, pe strălucitul Henry de Jouvenel (și mulți alții!), care îi laudă cu toții frumusețea și inteligența. Unii îi vor fi amanți, însă niciunul nu o va face fericită. În felul ei, îi va rămâne fidelă soțului său până la capăt. În mare parte grație arhivelor românești, am putut să îmi dau seama de intimitatea agitată care exista în cuplul format de ea cu Georges; citindu-le scrisorile, asiști la povestea a două personalități puternice, care se sfâșie, dar rămân indestructibil legate.

D. B.: Influența ei, în calitate de personalitate publică, e uriașă: e amestecată în toate disputele, energia ei inepuizabilă îmbrățișează toate cauzele din România și din Europa, iar atașamentul față de binele țării sale și față de cauzele nobile ale secolului XX sunt dovada marelui său umanism. Care este, după părerea dvs., adevărata dimensiune politică și umanistă a personalității ei într-un secol atât de frământat ca acela în care a trăit?

A. T.: Martha și-a folosit rețeaua de relații internaționale pentru a-și face cunoscută țara și, mai apoi, pentru a încerca să o salveze de nazism și de comunism. În anii ’30 petrecea mult timp în Regatul Unit, a cărui monarhie constituțională, tradiție, pragmatism și libertate intelectuală o fascinau. Îl numea cu admirație „țara mândră”. Era o obișnuită pe Downing Street 10, la reședința prim-ministrului laburist Ramsay Mac Donald și făcuse o pasiune pentru Winston Churchill, a cărui biografie avea să o scrie. Martha și Georges Bibescu și-au ales limpede tabăra politică, erau, de altfel, prost văzuți de legionarii care au preluat puterea în România în 1940, iar la Mogoșoaia a avut loc o percheziție, toate hârtiile fiindu-le confiscate. Marta a susținut și finanțat Franța Liberă și i-a ajutat, de asemenea, pe evreii supuși persecuțiilor. E o femeie angajată fără echivoc de partea democrațiilor liberale și visează la o Europă în sânul căreia România să fie puntea dintre Occident și Orient.

D. B.: Există o latură care privește, în egală măsură, și personalitatea sa publică: cea legată de originile sale și de proprietățile pe care le avea. Mă gândesc mai ales la Palatul Mogoșoaia, pe care l-ați vizitat, fără îndoială, în timpul călătoriilor dvs. la București. Se spune că prezența ei e încă vie în aceste locuri, cu toate că timpul și violențele istoriei au trecut peste el. E și constatarea dvs., ca istoric și biografă a acestei femei excepționale?

A. T.: Într-adevăr, am fost foarte emoționată atunci când m-am dus s-o întâlnesc pe Martha Bibescu în paradisurile ei pierdute, în casa copilăriei sale din București, la vestigiile castelului de la Posada, la poalele Carpaților, dar, mai ales, la câțiva kilometri de București, la Mogoșoaia, palatul roz, păstrat ca prin miracol intact, pe care ea îl restaurase cu pasiune vreme de douăzeci și cinci de ani, într-un stil foarte personal, și în care organiza recepții feerice. Martha primea aici „înalta societate” europeană, având în minte o unică idee, aceea de a face România să strălucească; organiza, de altfel, pentru oaspeții săi, turul mănăstirilor și al satelor. Azi, aleile parcului și saloanele sunt pline de grupuri de elevi și de turiști. Iar mie mi s-a părut că o văd apărând peste tot, în tunica ei albă, plisată, de la Fortuny, pe care îi plăcea să o poarte în acest mic regat populat cu lebede și nuferi.

D. B.: Am avea, firește, nevoie de mult timp pentru a vorbi despre prințesa Bibescu scriitoarea. Aproape uitată azi, a fost, așa cum aminteați la început, o autoare prolifică, abordând toate genurile literare, sub numele ei real sau sub pseudonimul Lucile Decaux, având momente de glorie, primind premii, titluri academice și recunoaștere, dar și reproșuri, venite mai ales din partea unor critici francezi și a unor intelectuali români. Care este imaginea pe care ați reținut-o din operele ei și care v-a impresionat cel mai mult, atât cât să ne vorbiți, pe scurt, despre ea?

A. T.: Martha, femeie cu multiple fațete, a fost înainte de toate scriitoare. Elementul unitar al vieții ei e reprezentat de literatură. A avut, de foarte devreme, revelația descoperirii lui Chateaubriand și a Memoriilor lui de dincolo de mormânt, care au însoțit-o până în ultima ei zi de viață. Și în literatură a avut multiple fațete și a îndrăznit să fie liberă. A fost romancieră, practicantă a genului epistolar, poetă, memorialistă, jurnalistă, dar și autoare de romane de consum sub pseudonimul Lucile Decaux (aluzie la sora lui Chateaubriand, ceea ce e un pic cam îndrăzneț atunci când semnezi romane de amor!), care au făcut furori. A dezvăluit repede că ea era autoarea și și-a revendicat cu aplomb dreptul și talentul de a scrie orice. Lucruri grave și lucruri ușoare. Scrieri academice și scrieri comerciale. Mereu cu același spirit de frondă! În Franța, criticii literari i-au rămas fideli în aprecierile favorabile. În România, unii i-au reproșat alegerea de a scrie în franceză și nu au apreciat descrierea satului românesc din Isvor. Țara sălciilor.

D. B.: Putem vorbi astăzi de o moștenire intelectuală, dar mai ales morală a ei, pe care n-ar trebui să o căutăm în vremea noastră, pe care o numim vulgar „actualitate”, ci în opera și în viața ei, așa cum le-ați descris magistral în cartea pe care i-o dedicați?

A. T.: Cred că a lăsat lumii o operă literară foarte bogată, care merită din plin să fie redescoperită, la fel ca Palatul Mogoșoaia, care e opera ei de patrimoniu și care a continuat să-i populeze visele până în ultima zi de viață. Resimțea o mare mândrie fiindcă salvase acest monument excepțional și s-a simțit ușurată de o povară imensă când a aflat, în anii ’60, că se păstrase intact cavoul familial, situat în parc.

D. B.: Destinul prințesei Bibesco are ceva excepțional: el oferă imaginea celei care „le întinde, în pofida voinței ei, norocoșilor acestei lumi, oglinda unui dezastru care înfricoșează, cel al ruinei și al declasării”. Demnitatea ei, în fața cruzimii istoriei, e de o calitate strălucită. Am putea vorbi despre ea ca despre un exemplu rar de femeie care a rămas dreaptă în fața generației actuale și a celor ce vor veni?

A. T.: Martha nu era încercată de nicio amărăciune, de nicio nostalgie. Cea căreia i se dăduse totul și i se luase totul se declara la sfârșitul vieții „ușurată de tot ce a pierdut”. Era mândria ei. Și o teribilă lecție de viață.

A consemnat Dan Burcea

Traducere din limba franceză: Alina Pavelescu

[1] https://www.mollat.com/videos/aude-terray-madame-malraux [2] Alina Pavelescu, Martha Bibescu si vocile Europei, Editura „Corint„, București, 2017; https://www.libris.ro/martha-bibescu-si-vocile-europei-alina-pavelescu-COR978-606-793-104-4--p1163897.html

Dan Burcea este critic literar franco-român, jurnalist cultural, traducător și editor. A studiat filologia, secția română-franceză, la Universitatea din București. Ajuns în Franța, imediat după căderea regimului comunist, a lucrat la Jurnalul Oficial al Parlamentului European. Pasionat de literatură, a inițiat, în 2017, proiectul literar „Lettres Capitales”, care a primit, în 2021, „Le Prix Rive Gauche” pentru cea mai bună revistă literară online din Franța. Obiectivul principal al acestei reviste este legătura dintre culturile română și franceză, dar și provocările actuale din lumea culturală francofonă. În Franța, Dan Burcea a publicat în reviste prestigioase precum „Nouvelle Revue française” sau „Salon littéraire”, iar, în România, pe lângă cărțile traduse (a fost și coordonator de colecție la editura „Spandugino”), a continuat colaborarea cu presa culturală publicând în „Observator cultural”, „Suplimentul de cultură”, „Cultura”, „Argeș”, „Dilema Veche”, „Convorbiri literare”, dar și în bookhub.ro, lepetitjournal.com, atelier.liternet.ro ș.a.m.d.. Actualmente, Dan Burcea este unul din criticii literari cei mai bine cotați din peisajul literar francez.

Aude Terray este istoric, jurnalistă și scriitoare. A publicat de curând la Editura „Tallandier”, în foarte cunoscuta colecție „Libres à elle”, biografia „La Princesse Bibesco – frondeuse et cosmopolite”.

Alina Pavelescu (n. 1972) este scriitoare, traducătoare, editor, jurnalist cultural, istoric și arhivist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un doctorat în științe politice obținut la „Institut d’Etudes Politiques” din Paris (în 2009). A publicat proză scurtă în diferite reviste literare și eseuri în volume colective. A debutat cu romanul „Moștenirea babei Stoltz” (2016), urmat de „Sindromul Stavroghin” (2019). Publică, de asemenea, în mod current, studii și non-ficțiune, între cărțile sale recente numărându-se și „Martha Bibescu și vocile Europei. Corespondență și dosar CNSAS, 1941-1945” (2017). Cele mai noi materiale semnate de Alina Pavelescu le găsiți pe fictiunea.ro.