Fragment din romanul care urmează să fie publicat anul viitor și care se adaugă precedentelor volume „Cele patru oglinzi ale adevărului” (2021) și „Cronica Barbară” (2023), ambele apărute la editura „Hyperliteratura”.
Sander primește cu bucurie cartea de la Bertramus și fuge cu ea pe punte, unde o citește alături de Maymūn, căruia încearcă să nu-i poarte pică pentru că i-a ascuns unele lucruri:
– Aristotel, în Cartea Secretelor, recomandă cu tărie carnea de viperă pentru suferințele noastre. Șarpele care reprezintă hrana etiopienilor se numește dragon, așa cum spune David în Psalmi: „L-ai dat ca hrană triburilor etiopienilor.” Este sigur că înțelepții din Etiopia au venit în Italia, Spania, Franța, Anglia și în acele ținuturi ale creștinilor unde existau dragoni zburători și, prin arta secretă pe care o posedau, i-au momit afară din peșterile lor. Etiopienii aveau șei și frâie pregătite, și călăreau acești dragoni, conducându-i prin aer cu viteză mare, astfel încât rigiditatea cărnii lor să fie înmuiată și duritatea ei temperată, la fel cum se întâmplă în cazul mistreților, urșilor și taurilor. După ce îi domesticeau în acest mod, le preparau carnea cu o artă similară celei utilizate la cea de viperă, pe care o foloseau împotriva problemelor bătrâneții, prelungindu-și astfel viața și ascuțindu-și inteligența dincolo de orice limită.
– Asta este minunat! exclamă Maymūn. Dar poate se referă la vremurile vechi, fiindcă altfel nu știu să existe un astfel de animal.
Nici Sander nu știe, dar simpla menționare a dragonilor face ca leacul pentru bătrânețe să nu mai fie atât de îndepărtat.
– Chiar dacă acum sunt greu de găsit, orice țânc știe că existau odinioară, iar cavalerii se luptau cu ei, fiindcă răpeau fecioarele și le duceau în bârlogul lor. Bărbații le salvau, și, poți să-ți imaginezi că, dânsele le erau recunoscătoare și-i răsplăteau cu multă dragoste.
– Dragoni, cavaleri și dragoste! N-ai spune că au legătură cu nemurirea! comentează Maymūn cu un zâmbet. Pe de altă parte, fără dragoste, am fi niște găoace goale, cărate de valuri încoace și încolo.
În noaptea aceea, Sander nu poate să doarmă, așa că iese pe punte sub braț cu Opus Majus a lui Baconus, iar în mâna dreaptă cu un capăt de lumânare. Puntea este liniștită, se aud doar sunetele mării și cântecul murmurat al celui la cârmă, iar din când în când, șoaptele marinarilor de cart pe care briza le învăluie, le prinde între aripile ei, apoi le dă drumul spre Sander, care prinde doar câteva cuvinte fără înțeles, de parcă ar fi în mijlocul Turnului din Babel. Și, de fapt, așa și este corabia lor – ca o coajă de nucă lăsată în voia valurilor, plină de oameni atât de diferiți, uniți însă de drumul pe care-l au în față și de scândurile acelea cu miros de gudron.
Se așază pe un colac de funie, într-un loc de la pupa mai ferit de vânt, apleacă lumânarea și o lasă să-și plângă lacrimile pe lemnul punții, apoi o înfige în ceara gălbuie și deschide la întâmplare cartea lui Baconus, sprijinind-o pe genunchi. Este despre știința experimentală, iar el urmărește cu degetul desenele, cele două cercuri concentrice care ar trebui să se afle undeva pe cer, dincolo de Saturn și Jupiter:
Trebuie să avem în vedere că orizontul este un cerc și că în centrul său este ridicat un ax în cerurile înstelate până la zenitul de deasupra capului observatorului; și să facem un cerc să treacă prin acest punct și prin două părți ale orizontului, cum ar fi, de exemplu, prin est și vest, și apoi să-l ducem sub pământ către punctul opus zenitului de deasupra. Acest cerc este cel al altitudinii unei stele fixe, și el trece prin corpul acesteia, căci atunci când steaua se ridică deasupra orizontului, spunem că ea urcă conform gradelor acelui cerc până când ajunge la linia meridianului.
Sander ridică ochii și încearcă să traseze, folosindu-și mintea ca un penel, cercurile din înaltul cerului, apoi pune pe ele stelele fixe, care au în mintea lui fețe umane ce-i fac complice din ochii strălucitori. Tot în cer există o cale, căreia unii îi spun Calea Robilor, iar acum înțelege mai bine acest lucru, fiindcă el însuși este un pribeag al lumii. Cu o mână ține cartea pe genunchi, iar cu degetul arătător de la cealaltă trasează pe cer animalele fantastice despre care doar a auzit și care astfel iau naștere nu numai în mintea, ci și în sufletul lui: inorogul, camelopardalul, fenixul și altele, create din praf de vise și sclipiri de stele. Baconus a fost uitat, oricât ar fi el de doctor mirabilis, pentru că Sander s-a pierdut cu capul în nori și doar cartea grea de pe genunchi îl mai împiedică să-și ia cu totul zborul.
Cerul se rotește cu o dulce amețeală, stelele par să se stingă, iar Sander își dă seama că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Deschide gura ca o ființă acvatică, care părăsindu-și mediul în care a crescut, dă de aerul ce nu-i este de niciun folos. Ceva îi apasă gâtul, iar capătul lui de lumânare pâlpâie și se stinge. Scoate un strigăt înăbușit și speră să fie auzit de marinarii care discută atât de liniștiți la câțiva pași mai încolo, doar că briza îi ia și lui gemetele și i le aruncă peste bord. Apucă mâinile care-l sugrumă și trage de ele, încercând să le desprindă deget cu deget, dar nu reușește, însă dă furios din picioare, iar Baconus alunecă cu o bufnitură pe punte. Are copertele tari, cu ferecături, iar zgomotul este amplificat de beznă.
O altă siluetă se desprinde din întuneric și se repede spre cel care încercă să-i ia viața, atâta câtă are, iar dintr-o dată este eliberat și împins cu forța înainte. Se dă cu capul de punte și mulțumește lui Dumnezeu pentru asta, fiindcă știe c-a scăpat deocamdată, chiar dacă este întins pe burtă și încearcă să se îndepărteze de zona luptei târându-se pe coate.
Se răsucește cu fața în sus, aude strigătele marinarilor, care au înțeles între timp că se întâmplă ceva la bord, apoi bufnituri și sunete de pași ce se îndepărtează în grabă.
– Dau eu de tine! strigă o voce pe care crede c-o recunoaște. Unde crezi că fugi?
Cineva îl apucă de-un braț și-l scutură, iar Sander se pregătește să lovească fața ce se apleacă spre el, dar, din fericire n-o face. Gellén nu l-ar ierta pentru asta!
– Ești bine? îl întreabă.
Probabil este foarte aproape de el, pentru că-i simte mirosul iute de usturoi și pe cel de vin acru.
– Sunt bine! murmură și încearcă să se ridice, deși este încă amețit.
Gellén îl trage în sus și astfel ajunge din nou așezat pe colacul de frânghie. Gâtul îl doare, dar este și furios, și pipăie cu mâna dreaptă de jur-împrejur căutând copertele salvatoare ale cărții lui Bacon. Dacă nu erau ele, cine știe unde ar fi fost! Probabil mort și aruncat peste bord ca să-și îndestuleze peștii burțile cu carnea lui.
– L-ați prins? întreabă cu urechea ațintită la zgomotele de sub punte.
Gellén nu știe ce să-i spună, dar unul dintre galeotti se apropie de ei și comentează.
– Nici căpitanului, nici patronului n-o să-i placă asta! L-au pierdut o clipă din ochi și-a dispărut.
– Cum se poate așa ceva pe-o corabie care-i ca o coajă de nucă? se indignează Gellén.
– Vedeți bine că se poate, pentru că mulți marinari dormeau, așa c-au sărit năuci din somn ca să ajute, dar mai mult au încurcat. Unii călători au sărit și ei, alții au rămas pe saltele, treji sau dormind. Printre aceștia s-a ascuns și omul nostru, dar cine să-l știe? Acum se caută probabil pe sine însuși alături de ceilalți. Văd că nu s-a întâmplat ceva de nereparat, iar sfatul meu, băiete, ar fi să nu mai umbli singur noaptea. Sunt pe galera asta multe figuri bune de spânzurat, și aproape că n-ai ce face decât să te păzești, altfel mai târziu zadarnic plângi oalele sparte.
Clatină din cap și se îndepărtează, iar Sander se ridică și-și apropie fața de a lui Gellén.
– Omul acela nu mă voia mort.
– Și atunci ce crezi tu că dorea?
Își amintește cartea căzând cu zgomot pe punte și mâinile care slăbesc strânsoarea de parcă stăpânul lor ar face o alegere. Apoi, bărbatul se apleacă peste umărul lui, într-un fel ciudat, de parcă ar vrea să deslușească în întuneric cuvintele lui Bacon.
– Căuta cartea! spune, deși nu este deloc sigur.
– Cartea? Nu e atât de rară, deși face o grămadă de bani, dar eu personal nu-i cred pe galeotti aceștia în stare să-i înțeleagă valoarea și să vrea s-o fure.
– Nu! Caută cealaltă carte!
– Dar ea nu-i la tine. Nu era mai logic să mă atace pe mine?
– Nu înțelegi! insistă Sander. Agitația asta le-a dat timp s-o caute pe cealaltă. Nu au vrut să mă omoare pe mine, ci să te ia pe tine de lângă bagaje.
Este întuneric, dar chiar și așa fața lui Gellén se strâmbă. Se repede înjurând sub punte, urmat de Sander, apoi în locul unde și-au pus saltelele, unde dau peste un Bertramus morocănos și de abia trezit din somn. E de ajuns o privire ca să constate că boccelele lor și desagii par răscoliți, însă Gellén se uită roată în jur și râde ușor.
– Ei bine, spune, dacă a căutat manuscrisul, nu s-a ales cu nimic. La ascunzători mă pricep cât de cât. Deocamdată, șansa nemuririi ne aparține tot nouă!
Bertramus mijește ochii și-i privește ca pe doi nebuni, apoi murmură că un om bătrân nu poate să-și odihnească oasele ostenite pe acea corabie a nebunilor unde tinerii sar în sus și țopăie pe punți ca niște capre.
de Ana-Maria Negrilă
Comments