Jacqueline

Scurta viață a Jacquelinei

În după-amiaza aceea stăteam în living. Citeam pe fotoliu iar ea stătea cu laptopul în brațe pe canapeaua din fața fotoliului, cu picioarele sprijinite pe măsuța de cafea, când mi-a trimis un e-mail. (Ce nebunie lumea în care trăim, asta în care îi trimiți un e-mail celui din fața ta!) Era un poem de mari dimensiuni. Mi-a spus că e scris cu mulți ani în urmă. După care a început să-și facă unghiile.

După ce l-am citit, am întrebat-o despre cine e vorba. Era sfârșitul după-amiezii.

- Ce vrei să spui?

- Întreb cine ți l-a inspirat.

- Nimeni. De ce un poem trebuie să fie neapărat inspirat de cineva?

Nu am crezut-o. Stătea pe canapea și-și făcea unghiile de la picioare cu o splendidă ojă neagră, transformându-le în operă de artă. Pe masa din fața canapelei era o farfurioară cu moelleux au chocolat, din care îi cumpăram zilnic câte una. Lua o înghițitură, când și când. Soarele începea să apună.

- Cu cine crezi că stai de vorbă?

A ridicat ochii ăia verzi care acum erau rotunzi.

- Adică?

- Nu se poate scrie așa fără să fii îndrăgostit, am zis.

Și-a încrucișat brațele pe genunchiul piciorului îndoit la piept și, o vreme, m-a privit calmă. Mi-a fost teamă că o picătură de ojă va curge, de pe pensula care stătea suspendată-n aer, direct pe canapea. A pus pensula în sticluță. A luat o înghițitură din prăjitură. A așezat lingurița pe farfurioară și, după ce a băut o gură de apă, și-a lăsat mâinile pe canapea, de-o parte și de alta a trupului, oftând.

- Nu înțeleg ce vrei să spui.

Îi urmăream ochii. Brațele. Semnele discrete ale corpului. Dinspre ea venea doar liniște. Am întrebat:

- Cam la cât timp te îndrăgostești? O dată la 6 ani? La 7?

M-a privit câteva secunde contrariată, apoi ochii i s-au golit. Ca și cum s-ar fi retras toată în interior. Și-a aprins o țigară. Știa că doar pe terasă se fumează. A oftat. A mai tras un fum și a stins țigara. Apoi și-a strâns genunchii la piept și și-a încolăcit brațele în jurul lor, ca și cum ar fi luat-o, dintr-odată, frigul.

- Dumnezeule, zău așa!, a zis.

Părea că nu poate să vorbească. Amuțise?

- Hai, Jacq, pe cine crezi că duci?

Brațele i-au căzut din nou pe lângă corp, cu palmele în sus. Lumina pălea.

- Dumnezeule, tu chiar vorbești serios!, a zis, cu voce egală.

Da, vorbeam serios. Sigur că vorbeam serios. Încercam să par calm și chiar reușeam – era atât de naivă încât mereu îmi era ușor s-o duc de nas. Însă eram nervos. Și eram nervos că sunt nervos. De la o nenorocită de poezie. Doar de la o poezie. Au trecut câteva minute de tăcere.

- Sărută-mă, a spus într-un târziu, după ce mă fixase cu o privire iscoditoare.

- Nu mă lua cu d-astea, Jacq.

- Ia-mă în brațe!

- Serios, Jacq.

Soarele trecuse de partea cealaltă a casei. Era o lumină limpede, neutră. M-am trezit că aprind veioza, cu toate că nu era deloc nevoie. I-am privit fața. Am văzut ceva frumos. Sau poate că nu. Nu știam ce văd.

- Dansezi cu mine?, a întrebat.

- SUNT SINGURUL BĂRBAT DIN LUME CARE AR FI MERITAT POEZIA ASTA!, am strigat.

A încuviințat ușor din cap și a oftat. Știa, deci. Așa cum și eu știam că, în clipa aia, eram nebun. Nu mai aveam de gând să spun ceva. M-a privit cu o față albă și tristă. Am continuat să tac. Acum o priveam drept în ochi, zâmbindu-i ironic. Picior peste picior, cu capul sprijinit în palma mâinii drepte, mimând relaxarea. Mă gândeam la poeziile pe care le scrisese. Doamne, erau atât de multe! Și ea mă privea drept în ochi. A dat să spună ceva, dar a renunțat. S-a dus sus și s-a schimbat. Era îmbrăcată într-un tricou. Nu purta chiloți. Și-a pus o rochie ușoară, de vară, mulată pe corp. Neagră, fără mâneci, un strop evazată pe poale. Lungă până la genunchi. De fapt, scurtă. Sunt sigur că purta chiloți. Părea o floare întunecată. Apoi, a ieșit pe terasă și s-a așezat pe șezlong, cu genunchii la gură. Rochia i s-a scurs pe pulpe. Stătea cu spatele la mine. Am stins veioza. Aproape că se întunecase. M-am dus sus, să fac un duș. Când m-am întors, nu mai era acolo. M-am dus s-o caut în întunericul din living, unde eram sigur că aveam s-o găsesc ghemuită pe canapea, scufundată în tăcerea aia a ei cu care se confunda și la care mă condamna. Nu era. Am crezut că udă mușcatele, așa cum făcea în fiecare seară la ora aceea, dar nu auzeam niciun zgomot venind de afară. Am ieșit pe terasă. Într-adevăr, nu era. M-am dus, grăbit, în hol, la intrare. Nici sandalele ei nu erau. Și nici geanta. Am urcat în dormitor. Sertarul unde-și ținea chiloții împrăștiați printre șosetele mele era gol. M-am întors în living și m-am așezat pe canapea. Nu am mai aprins veioza. Am stat așa, în întuneric.

de Ioana Scoruș

Ioana Scoruș este psihoterapeut de orientare psihanalitică și scriitoare. A semnat rubrica „Cititorincul“ din suplimentul literar LA&I și numeroase articole și cronici în revistele: „Dilema veche”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Timpul”, „Orizont”, etc. În prezent semnează rubrica „psiho“ din revista „Viața Românească”. Pe lângă un volum de dialoguri cu șapte psihanaliști care şi-au practicat meseria în România, în clandestinitate, înainte de 1989 („Paradoxurile psihanalizei în România”, 2007. ed. „Paralela 45”), a publicat: versuri („Iubiri imperfecte”, 2004, ed. „Premier”), romane („Povestea unei sinucideri”, 2006, ed. „Albatros”; „Un an din viața Liubei B.”, 2017, ed. „Trei”; „Freud Museum”, 2019, ed. „Polirom”; „Ignoranță”, 2022, ed. „Lebăda Neagră”), un volum de convorbiri cu Ion Vianu („În definitiv”, 2018, ed. Polirom). În anul 2020 este publicată cea dintâi carte pentru copii a autoarei „Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții”, ed. „Humanitas Junior”. A publicat și o carte de „antiparenting”: „Nu copilul e de vină – pentru o contraetică a părintelui care știe tot” (ed. „Humanitas”, 2023). A contribuit la  volumele colective „Cazuri clinice de psihiatrie” (coord. Dr. Simona Trifu, 2011. Ed. „Universitară”, colecția Medicină), „De taină” (coord. Cristian Pătrășconiu, 2020, ed. „Universității de Vest”) și „Suntem sănătoși la minte?” (ed. „Humanitas”, 2022).