Iraclie Porumbescu

9 martie. Gânduri despre Iraclie Porumbescu

Scurt argument: Iraclie Porumbescu (Golembiovski) s-a născut la 9/21 martie 1823 în Sucevița. 9 martie pare, așadar, o dată imprecisă în calendarul gregorian (utilizat în Bucovina încă din 1773) pentru aducerea aminte a cărturarului. Totuși, numele pe care l-a primit la botez, Iraclie, este cel pe care l-a purtat unul dintre cei 40 de mucenici din Sevastia, care se prăznuiesc în 9 martie. Grație acestei alegeri a nașei sale, Iuliana Vasilovici, maică la Mănăstirea Sucevița și nepoată a egumenului Ghenadie Platenchi, această dată va deveni definitiv legată de numele său[1] și de activitatea sa ulterioară de apostolat.

La aproape patruzeci de ani distanță de la trimiterea în parohia Boian, bătrânul preot Iraclie Porumbescu scria unul dintre cele mai cunoscute (pentru cercetători) texte ale sale, Salvus conductus la catastrofa din Boian, ratificată în aprilie 1858, publicat în broșură (ori filadă, cum se numea în epocă) la Tipografia A. Mureșianu din Brașov[2]. Textul, scris cu doi ani înainte să se îndrepte spre veșnicie, adică din perioada în care părintele se retrăsese de ceva vreme la Frătăuțul-nou, ar fi meritat să fie inclus în culegerea de Amintiri împreună cu celelalte scrise în aceeași perioadă, majoritatea lor publicate tot la Brașov, în paginile Gazetei de Transilvania¸ dar edițiile din secolul trecut îl ocolesc, probabil din necunoaștere. Iraclie Porumbescu, respins de regimul comunist pentru o importantă parte a activității sale desfășurate în nordul Bucovinei, anexat colosului numit Uniunea Sovietică, a fost recuperat parțial pentru naționalismul său, care putea servi intereselor național-socialiste ale regimului Ceaușescu. Scrierile sale aveau să intre într-o mai aspră uitare în anii de după 1989, când a fost pe nedrept tras pe linie moartă prin excluderea din (sau neincluderea în) Dicționarul General al Literaturii Române coordonat de acad. Eugen Simion și din alte dicționare și istorii literare, în care nu s-a calificat să fie menționat mai degrabă din necunoașterea complexității operei și activității sale decât din alte pricini. Această lăsare la vatră a luptătorului Iraclie a determinat, în compensare, apariția celei mai complexe dintre culegerile de texte care alcătuiesc opera sa în proză, volumul Scrieri, îngrijit, editat și prefațat de istoricul literar ieșean Liviu Papuc, apărută la Editura Timpul[3], în cadrul ediției a XXVI-a a Zilelor revistei Convorbiri literare de la Iași (12-14 mai 2022)[4]. Prefața istoricului literar se intitulează „Pe urmele unui exilat în dicționare: Iraclie Porumbescu” și vine să atragă atenția asupra unei atitudini incorecte a cercetătorilor actuali față de istoria literară veche, preferând mai degrabă să elimine ceea ce nu cunosc – iar necunoașterea se extinde periculos într-o epocă a informației – decât să cerceteze suplimentar:

Scrierile lui Iraclie Porumbescu (de fapt proza sa) a fost „prizată” în mai toate „epocile” prin care a trecut nația română, nu la modul excesiv – nici nu era nevoie de așa ceva – dar ca un mod de rememorare a unui creator măcar onorabil. Apreciat sub stăpânirea austriacă (Scrierile lui Iraclie Porumbescu, vol. I, ediție îngrijită de Leonida Bodnărescu, în 1898), revigorat sub cea antonesciană (Amintiri, ediție de Ion Ștefan, 1943), nu mai puțin în cea comunistă (Amintiri, ediție de Nicolae Oprea, apărută la Cluj-Napoca în 1978), a trebuit să trăim „evul nou” post-decembrist, din ce în ce mai „european”, pentru ca scriitorul bucovinean să fie trecut la pensie și tras pe linie moartă, prin scoaterea numelui său din mărețul Dicționar al Literaturii Române de sub egida Academiei Române (ediția douămiistă).

Să fie, pedeapsa aceasta, aplicată din cauza superficialității, ignoranței, limitelor celor care s-au „îngrijit” de propagarea/ promovarea scrisului porumbescian? În ziua de astăzi, când relația cauză-efect pare a o fi luat pe căi anapoda, totul pare posibil. Îl putem noi „reabilita” pe Iraclie Porumbescu, mai ales în ochii unei generații care cu greu își îndreaptă privirile către trecut, pentru care limba veche are atributele unor cvasi-cuneiforme [...]? M-am împăcat cu gândul că n-are ce căuta Iraclie Porumbescu într-un Dicționar al literaturii române și cred că au dreptate diriguitorii academici care au hotărât acest lucru, pentru că, mai ales în zilele noastre, când avem o pletoră de scriitori, nu face să mai scoatem la iveală niște moaște centenare, chiar dacă s-au numărat printre artizanii națiunii române.

Până la urmă, nedreptatea făcută lui Iraclie Porumbescu s-a dovedit a fi, într-un fel, punctul de pornire în reconsiderarea lui, căci iată, după ediții restrictive, avem o primă încercare serioasă într-un demers de recuperare a operei complete a scriitorului bucovinean, iar demersul istoricului literar ieșean este cu adevărat remarcabil, aducând împreună în acest sens o bună parte a textelor sale capitale, printre care și amintitul Salvus conductus...  pe care nu-l cunoscuseră sau de care se debarasaseră antologatorii. Analiza edițiilor critice Porumbescu făcută de Liviu Papuc este însă destul de aspră (dar corectă), ceea ce cântărește cu atât mai mult cu cât istoricul literar nu doar că reușește în urma unui efort de cercetare remarcabil să ofere o perspectivă amplă asupra operei prozatorului bucovinean. Liviu Papuc rezumă în câteva cuvinte, într-o notă de subsol, modul de realizare a edițiilor critice din secolul XX (mai precis, edițiile Ștefan și Oprea):

Acestea două din urmă nefiind decât reluări ale sumarului stabilit de Bodnărescu, mai puțin poeziile și ampla Dezmormântarea Domnitorilor Moldovei. În catacombele mănăstirei Putna, iar ediția clujeană – servilă până la confundare cu cea din 1943 – grevată și de serioase aspecte neprofesioniste, taxate imediat de regretații George Muntean și Ion Popescu-Sireteanu

și atrage astfel atenția asupra necesității de recuperare a operei complete a scriitorului bucovinean, care, contextualizată corespunzător, ar putea produce cel puțin reconsiderări asupra a ceea ce a reprezentat acesta în istoria literaturii române. Dar o recuperare completă este departe de a fi posibilă, pentru că în afara antologiei realizate de istoricul literar ieșean, care cuprinde 86 de texte, majoritatea adunate din periodice, incluse în capitolul „Publicistice” și 22 de texte incluse în capitolul „Beletristice – Istorice”, Iraclie Porumbescu este autor de versuri risipite în filade, publicate în reviste și culegeri (ori lepturarii), multe dintre ele fără să îi poarte semnătura. În plus, a rămas de la el și o extrem de bogată corespondență, în parte păstrată până azi și inclusă în lucrarea editată de strănepoata sa, Nina Cionca, Scrisorile lui Iraclie Porumbescu (1999)[5]. Fără a lua în calcul faptul că multe dintre textele sale au fost distruse, așa cum el însuși recunoaște într-o scrisoare din ultimii ani de viață, recuperată în lucrarea Ninei Cionca, ori faptul că unele dintre scrisori s-au pierdut (dar ar putea fi recuperate din ampla lucrare în patru volume a lui Leca Morariu, Iraclie și Ciprian Porumbescu[6], cel care a apucat să le studieze înainte ca ele să fi dispărut), încă mai sunt aduse la lumină texte noi semnate de Iraclie Porumbescu, nerecuperate critic până la acest moment.

Una dintre aceste scrisori este cea din 8/20 mai 1858 adresată publicistului Iacob Mureșianu[7], redactorul Gazetei de Transilvania, prin intermediul căreia relata la cald faptele, adică imediat după încheierea misiunii în localitatea Boian (în care devenise paroh cu un an în urmă, pentru a aplana conflictul confesional iscat de problema trecerii a circa patru sute de familii ortodoxe la greco-catolicism) de către comisia mixtă ordonată de Ministerul Culturii.

Scrisoarea lui Iraclie Porumbescu, redactată cu caractere chirilice, prezintă situația încordată din Boian și este extrem de importantă în ceea ce privește identificarea unor detalii necesare unei lecturi aplicate a textului publicat treizeci și șase de ani mai târziu, tot la Brașov, și intitulat Salvus conductus la catastrofa din Boian, ratificată în aprilie 1858. Imediat încheierea vizitei în Boian a comisiei ministeriale din care făceau parte consilierul guvernului bucovinean (așadar, reprezentantul politic, însărcinat să rezolve problema disputei confesionale din Boian) și reprezentanții celor două culte, arhimandritul diecezan numit de Consistoriul de la Cernăuți ca reprezentant al cultului ortodox și protopopul greco-catolic din Cernăuți, ca reprezentant al celuilalt cult:

În fine, doar doi ani de zile, de când se datează începutul diferințelor ecleziastice din comuna Boian, despre care fu la timpul său pomenire și în jurnalul D – Tale, se hotărî cauza aceasta în zilele de  urmă prin o Comisiune mixtă ordinată de în.[alt] Ministeriu al Cultului, și care Comisiune, custătoare [n.a. constând] din consilieriul guvernului bucovinean, D. Sirjisti, Arhimandritul diecezan D. Teofil Bendella și protopopul gr. unit din Cernăuți, șeptesprăzece zile la starea locului au petrecut, întrebând pe fiecarele dela 18 ani înainte îndeosebi, câți adică se exprimară în anul 856 pentru beserica gr. unită, unde el acum definitiv vroește să rămâe, au la beserica gr. resăriteană, sau la cea gr. unită (ms.01007, p.1),

relatarea pr. Iraclie era extrem de precisă și accentua cauzele care au condus la apariția și menținerea crizei. Câteva decenii mai târziu, centrul de greutate al problemei era mutat pe bună dreptate la nivelul Episcopiei de la Cernăuți – preotul recontextualizând problema și identificând în acest nou cadru factorii care au încurajat ruptura –, iar elementele care au generat-o erau păstrate în subtext (și în ceața ficțională). Relatarea în stilul pumnulesc din această scrisoare din tinerețe fusese înlocuită cu povestea mai echilibrată stilistic, dar mai îndepărtată de cauzele imediate ale rupturii. Radiografia precisă din scrisoarea adresată lui Iacob Mureșianu nu a mai servit drept cadru de referință (probabil că Iraclie Porumbescu nu își notase toate faptele expuse în scrisoarea din 1858) pentru construirea relatării beletristico-istorice, pentru a păstra formularea istoricului literar Liviu Papuc, dar au rămas, în schimb, o serie de documente, inclusiv scrisori, care s-au constituit în ancore și pe care le-a consultat după decenii pentru a proiecta parcursul epic din Salvus conductus... 

Asupra asemănărilor și diferențelor dintre cele două documente, cu scopul înlăturării vălului ficțional(-mistificator) din povestirile târzii, voi reveni într-un alt text. Deocamdată să semnalăm că bazinul de surse de consultat în ceea ce privește recuperarea operei lui Iraclie Porumbescu este încă extrem de larg pentru a putea să ne gândim într-un orizont apropiat la o ediție completă  a operei ilustrului scriitor bucovinean.

Fig.1. Extras din prima pagină a scrisorii lui Iraclie Porumbescu adresată lui Iabob Mureșianu, 8/20 mai 1858, ms.01007, Arhiva Muzeului Casa Mureșenilor, Brașov

 de Adrian Lesenciuc

Notă: Se cuvine să mulțumesc pentru inițiativa colaborării și pentru accesul la arhivă domnului Ovidiu-Constantin Savu, șeful Serviciului istorie și literatură de la Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov și echipei domniei sale, respectiv doamnei Camelia-Nicoleta Iacob pentru ajutorul acordat în descifrarea scrisului de mână al părintelui Iraclie Porumbescu.

[1] În studiul Iraclie Porumebescu și revoluțiie, publicat în 2022, notam următoarele: „Două sunt practicile de numire în zonă, păstrate încă, deși în mică măsură: copilul să primească numele sfântului din ziua în care s-a născut sau a sfântului sărbătorii mai mari din preajma zilei de naștere (de regulă, dintre cele care urmează să vină în calendarul ortodox) sau să primească numele unuia dintre părinți, dintre bunici, sau al unuia dintre nași. În cazul copiilor lui Atanasie Golembiovschi și a soției lui, Varvara, lucrurile au stat destul de simplu: Iraclie, născut de ziua celor 40 de mucenici, a primit numele unuia dintre ei, iar fratele mai mare, Gheorghe, născut la 10 aprilie 1820, a primit numele Sf. Mare Mucenic Gheorghe, prăznuit pe 23 aprilie. Iată-i așadar pe cei doi copii botezați la Ortodoxie, după toate cutumele locului. Despre botezul lui Iraclie știm că a fost săvârșit de părintele Ghenadie Platenchi la biserica parohială a Suceviței, acolo unde tatăl, Atanasie, era pălimar”, v. Adrian Lesenciuc. (2022). Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată. București: Editura Basilica, pp.81-82.

[2] Iraclie Porumbescu. (1894). Salvus conductus la catastrofa din Boian, ratificat în Aprilie 1858. Brașov: Tip. A. Mureșeanu. 18p. [la finalul textului semnează Iraclie Porumbescu paroh].

[3] Iraclie Porumbescu. (2022). Scrieri. Antologie îngijită și prefață de Liviu Papuc. Iași: Editura Timpul. 545p.

[4] În aceeași perioadă, mai precis în data de 12 mai 2022, se lansa la București, la Târgul de carte Bookfest, volumul Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată, studiu monografic beneficiind de prefața pr. Cristian Muntean, publicat la Editura Basilica a Patriarhiei Române. Scrisesem această lucrare plecând de la aceleași constatări expuse de istoricul literar Liviu Papuc și din nevoia de a echilibra cumva o balanță pe care o înclinasem mai mult spre Ciprian în romanul Balada publicat cu doi ani înainte, la Editura Creator din Brașov. Despre recuperarea necesară pentru cultura română a părintelui Iraclie Porumbescu au vorbit în paralel cu invitații la Zilele revistei Convorbiri literare de la Iași pr. consilier Mihai Hau de la Patriarhia Română și scriitorii Daniela Șontică, redactor al publicației Lumina a Patriarhiei și pr. Cristian Muntean din Brașov, care au prezentat studiul monografic Iraclie Porumbescu și revoluțiile la Bookfest. La Brașov lucrarea aves să fie lansată un mai târziu, pe data de 9 martie 2023, în prezența prefațatorului ei și a traducătoarei Stanca Scholz-Cionca, profesor universitar de limbă și literatura japoneză la Universitatea din Trier, strănepoata Marioarei Porumbescu. 

[5] Nina Cionca. (1999). Scrisorile lui Iraclie Porumbescu. București: Editura Ars Docendi. 139p.

[6] Leca Morariu. (2014-2017). Iraclie și Ciprian Porumbescu. 4 volume. Suceava: Editura Lidana.

[7] Iraclie Porumbescu. (1858, 8/20 mai). Din Bucovina 8/10 maiu 1858. Scrisoare adresată lui Iacob Mureșianu. Ms. 01007, Arhiva Muzeului Casa Mureșenilor. 10p. [la finalul textului semnează Ir.P.].