Hélène Gaudy

Cea de-a cincea propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Hélène Gaudy, „Arhipels”, ©Editions de l’Olivier, 2024.

Hélène Gaudy s-a născut în 1979 la Paris. A urmat școala superioară de artă decorativă la Strasbourg, la sfârșitul căreia a prezentat o lucrare de diplomă atipică: primul ei roman, „Vues sur la mer” („Les Impressions nouvelles”, 2006), publicat ulterior și recompensat cu premiul Médicis în 2006. Hélène Gaudy este membră a comitetelor de redacție ale revistelor „Inculte” și „La moitié du fourbi”. A publicat mai multe cărți pentru copii, a participat la opere colective și a redactat cărți despre artă. Până în prezent a publicat șase romane, primele trei fiind „Si rien ne bouge” (Editions du Rouergue, 2009), „Plein hiver” (Actes Sud, 2014), „Une île, une forteresse” („Inculte”, 2016). În 2019, Actes Sud îi publică romanul „Un monde sur rivage”. Romanul, creat pe baza fotografiilor unor exploratori ai polului Nord dispăruți și a jurnalului lor de bord, a făcut parte din selecția pentru premiul Goncourt în 2019 și a primit premiul François Billetdoux de la SCAM în același an. Cel mai recent roman, „Archipels”, Éditions de l’Olivier, a ieșit de sub tipar în 2024 și face parte dintre cărțile finaliste la premiul Goncourt de anul acesta.

Anul acesta, pentru prima dată, juriul celebrului premiu literar Goncourt a anunțat numele celor patru finaliști la București, la Muzeul Național al Literaturii Române. Evenimentul face parte din programul dedicat celebrării centenarului Institutului Francez din România, fondat în 29 mai 1924, și pentru a aminti legăturile care unesc cele două țări.

Cele patru romane finaliste sunt: „Houris” („Gallimard”), al franco-algerianului Kamel Daoud, despre războiul civil din anii ‘90 în Algeria, război care a făcut 200000 de morți și despre care îi era interzis populației să vorbească, sub amenințarea cu închisoarea; o tânără, pe corpul căreia sunt înscrise urmele rănilor acestui război căruia i-a fost victimă, duce un dialog emoționant cu copilul pe care îl poartă în pântece; „Jacaranda” („Grasset”), al franco-rwandezului Gaël Faye, descrie tragedia genocidului din 1994 în Rwanda. Istoria tragică a unei țări este povestită de-a lungul a patru generații. Tinerii de astăzi sunt condamnați la singurătatea tăcerii din care se pot sustrage restabilind un dialog cu trecutul, onorând memoria celor dispăruți;  „Madelaine avant l’aube” („J.-C. Lattès”) de Sandrine Collet, o odă poetică a relațiilor familiale, și „Archipels” („Éditions de l’Olivier”) a lui Hélène Gaudy.

„Archipels” este un roman al memoriei intime și geografiei familiale, pe care naratoarea își propune să le recompună plecând de la obiecte aparținând tatălui său. O insulă pe cale de a fi acoperită de ape poartă prenumele acestuia. Un pretext și o metaforă care vor desena contururile celui care i-a însoțit copilăria și adolescența fără să se lase cunoscut cu adevărat. Fiica duce o anchetă despre aspectele necunoscute, secrete ale vieții tatălui ei, explorează teritoriile insubmersibile și pe cele acoperite de uitare, așa cum insula Jean-Charles e amenințată să dispară în totalitate sub ape.

Este vorba despre un tată și o fiică. Despre o relație care nu s-a născut la timp pentru că adeseori trecem unii pe lângă alții fără să ne cunoaștem cu adevărat. Pentru că ridicăm ziduri între noi, munți formați din acumulări de obiecte, de preocupări personale, de vise, dar și de reproșuri și de neînțelegeri. Este vorba despre șansa de a ne da întâlnire într-o cafenea, într-o după-amiază traversată de lumina blândă a soarelui, și de a descoperi cine e cu adevărat cel din fața noastră. La sfârșit de an, la ora bilanțului pe care îl facem cu toții în aceste momente în care restabilim scara valorilor, avem o șansă să ne DESCOPERIM.

Hélène Gaudy, Arhipels, ©Editions de l’Olivier, 2024

În străfundurile Louisianei, o insulă poartă prenumele tatălui meu.

În fiecare zi se scufundă tot mai mult sub ape.

În același moment în care am aflat despre existența ei, am aflat și că este pe cale de dispariție.

Din curiozitate m-am uitat cum arată, folosind un program de hărți virtuale: o fărâmă de pământ, doar o panglică supraviețuitoare, străbătută de rețele imobile de apă ternă. O insulă în miniatură, traversată de maluri spongioase, pline de rădăcini încâlcite. Insula Jean-Charles, uitata Americii, fundul fundului lumii.

Stâlpi se intersectează cu linia orizontului, dublată de fire electrice. Numai albastru și albastru, bolovani și câteva smocuri de iarbă, nimic interesant ce ar putea intra în competiție cu marea striată de deșeuri ale industriilor petrolifere.

Cea care se numește pe drept cuvânt Island Road, Drumul Insulei, este un cordon plutitor între cer și apă, legând insula de coastă sub lumina largă și strălucitoare a unei dimineți imortalizate pe o fotografie de proastă calitate a camioanelor Google. Din când în când, un panou încearcă să ne amintească existența timpului, durata și distanța, sugerând că într-o zi ceva va veni să strice această linie dreaptă, acest tărâm, această lumină. Ceea ce ultimul panou a indicat la un moment dat s-a șters – a rămas o suprafață albă, mută, pătată de rugină sau de țărână.

De-o parte și de alta a drumului, nici o perspectivă. Doar arbori de specii necunoscute, având coroane stufoase, ale căror nume tata nu mi le-a destăinuit pentru că împreună nu am traversat niciodată Oceanul Atlantic, doar ne-am plimbat, în duminici demult apuse, prin inima pădurilor din Yonne sau uneori ne-am dus în zori la cules de ciuperci.

Un pick-up e parcat pe marginea drumului. Te întrebi unde a putut dispărea proprietarul lui, fiindcă nu se vede nicio barcă trasă la țărm, nu se întrezărește nicio siluetă niciunde. Parcă mașina ar fi dovada unei dispariții în toată regula.

Dacă aș fi încercat să îmi imaginez un loc care să-i semene lui tata, să-i confer un contur geografic chipului său, să-i atribui prezenței sale fizice forma unei insule, aș fi ales un peisaj de un verde primăvăratic, mai puțin banal, cu faleze impresionante și văi domoale, cu păduri cu arbori tradiționali și rustici, ca cei din picturile naive.

O insulă ferecată ca un pumn, misterioasă ca poeziile pe care le scria mereu pe bucățele de hârtie decupate din marginea unor documente oficiale, rupte și ascunse în buzunarele cămășilor sale cu dungi, poezii pe care le nota oriunde, cu riscul de a fi luat drept spion de către ceilalți călători din autobuz, poezii șlefuite ca niște pietre prețioase, în care nici un cuvânt nu era în plus sau în minus, în care, deși fiecare vers era limpede, sâmburele rămânea insesizabil, acele poeme în care m-am gândit întotdeauna că doarme o enigmă a cărei rezolvare mi se va revela într-o zi dacă persist să le citesc.

O insulă cu relief, cu văi, cu plaje, o insulă a copilăriei, deoarece, pentru el, aceasta nu pare să se fi sfârșit vreodată, o insulă cu prăpastii, cu peșteri, cu râpe, cu teritorii necunoscute – cu tot ceea ce copilăria are abrupt, obscur. 

Insula Jean-Charles e amenințată de lucrările de îndiguire a fluviului Mississipi, de încălzirea globală, de forajele petrolifere, de marea care erodează și roade țărmurile. S-a renunțat la construirea unor baraje care ar fi putut să o protejeze. A fost lăsată conștient să se scufunde. Pe ea locuiesc încă ultimii amerindieni francofoni, deveniți primii refugiați americani datorită condițiilor climaterice. Legendele lor, păstrate rar în formă scrisă, circulă oral prin vocile celor care îmbătrânesc, dispar pe măsură ce uraganele iau cu ele casele din lemn.

Insula păstrează aceste povești în numele locurilor: în sud, lacul Tobei și lacul Câinelui, golful Gâlcii și cel al Fricii, portul Vârfului de Stejar, nume-ecou al unor legende care altfel ar fi fost date uitării, din care, pierdute într-o geografie lichidă, n-ar fi rămas decât umbra unui câine sau pielea unei tobe care bate pe inimă.

Cei care trăiesc acolo și tot ceea ce vor pierde, anotimpurile, gesturile lor, detalii și animale, se eschivează oricărei imagini fixe.

Mă întorc la ea din ce în ce mai des. Mă uit pe ecran la peisajele care defilează unele după altele cu o atenție dublată uneori de îngrijorare. Mișcarea iluzorie a imaginilor pe ecran îmi dau senzația că sunt martoră în direct la dizolvarea ei, ca și cum insula ar putea să dispară într-o singură clipă de neatenție.

Insula a fost înghițită de ape aproape în totalitate, dispersată, nămol, pulbere, nisip, fărâme de pietre și smoală, fragmente duse de apa fluviului și de valurile înalte ale golfului Mexicului. Nu se știe unde începe oceanul și unde se sfârșesc apele fluviului. În curând nu se va mai ști nici unde se oprește și unde începe pământul.

Tata mi-a spus mereu că nu avea amintiri din copilărie. În general, nu avem amintiri despre ceea ce păstrăm adânc în noi, despre ceea ce nici un dig nu poate stopa. Din primii săi ani de viață, și chiar din tinerețea lui, nu i-au rămas decât imagini neclare, construite parcă din nisip, pe un teren inundat și poros, și parcă îl văd – cu corpul lui solid, scund și îndesat, și cu greutatea mâinii lui ca de plumb într-a mea – înfipt într-un pământ care îi fuge de sub picioare.

De când am început să mă gândesc la această insulă, mă gândesc la el.

La prezența lui calmă, niciodată îngrijorată.

La misterul pe care îl ascundea prea aproape de mine ca să îi pot bănui întinderea.

La uitarea care îi învăluie viața ca o membrană atât de groasă încât îi devine o a doua piele.

El, care iubea atât de mult peisajele, nu mi-a povestit nimic sau aproape nimic despre cele în care a locuit. Nu îi cunosc decorurile vieții, imaginile care au format-o. Pe acest teren instabil, fără rădăcini vizibile, au crescut o mulțime de lăstari singuratici: pasiunile sale numeroase și succesive, indiferența sa totală pentru propriul corp, îmbrăcămintea și aparența fizică, ce îl determina să-i spună mamei, când ea își cumpăra un nou pantalon, Dar ai deja unul, maniile lui culinare ciudate, mixturile mirositoare care fermentau în frigider, barba devenită la un moment dat aproape albă, atât de proprie chipului său la care nu mă pot uita fără să simt o senzație de rău, fotografiile din tinerețe, în care nu îl recunosc pe tânărul gol, cu obraji juvenili, tatăl meu, silueta micuță, solidă, pe cap, iarna, cu o căciulă cu urechi ce îi ține cald și îi dă un aer de rus bătrân rătăcit în mijlocul Parisului, supraviețuitor al unui timp nedefinit, într-atât mi se pare că traversează epocile fără să țină seama de exigențele lor, refuzând să aibă card bancar, telefon mobil, încăpățânându-se să trăiască la fel cum a trăit mereu, forțat să suprime dintre activitățile sale pe cele care deveneau dureroase când era obosit, dar continuând să călătorească în locuri ce îi potoleau curiozitatea mereu aprinsă, fără să reproșeze nimic lumii, atâta timp cât putea să-și găsească un loc convenabil în marginea ei.

Un bărbat copil, care nu cunoaște nimic despre copilăria lui, a cărui fantezie este inepuizabilă, în timp ce realitatea îl neliniștește, un bărbat care, toată viața, a încercat să salveze tot ce putea salva, deși propriul lui trecut rămânea inaccesibil pentru el.

Dintotdeauna caută lucruri, le adună. Cu ce găsește își construiește ziduri, munți, sfidând abundența, trecerea timpului, uitarea, constituind partea înecată a unei insule, singura parte ce păstrează legătura cu profundul apei în care însă se scufundă, despre care n-am știut nimic niciodată.

Într-o după-amiază de octombrie, i-am dat întâlnire tatălui meu. Un rendez-vous care în mod ciudat spulberă dintr-o dată cuplul unit pe care îl formează părinții mei, mereu împreună în apartamentul în care am crescut, ca și cum nimic nu ar trebui să se schimbe vreodată.

Ne întâlnim într-o cafenea însorită, așezați la o masă față în față ca doi vechi prieteni, pe fondul unui meci transmis la televizor. Tata nu poartă ochelari, albastrul ochilor e intens, puțin tulbure. Bineînțeles, a îmbătrânit. Faptul acesta mă surprinde doar acum, aici, în această cafenea, de parcă clipele împărtășite s-ar insinua în viața noastră comună și i-ar devia cursul.    

Ar fi de ajuns să traversăm strada, să ne așezăm pe locurile acestea și să intrăm în pielea personajelor noastre obișnuite. Dar astăzi totul e diferit: a fost nevoie de un ocol prin Louisiana ca să îl văd cu adevărat pe el, cel de acum, din fața mea.

Ne învăluie o lumină particulară de toamnă, imensă, calmă. Îl descopăr dintr-o dată ieșit din contextul preocupărilor cotidiene, familiale, iar timpul se pune în mișcare ca o fotografie ce se transformă într-un film – da, a fost odată tânăr, și da, continuă să îmbătrânească.

Mă întreb dacă și el mă privește altfel decât în celelalte zile, dacă mai deosebește în trăsăturile mele copilul care am fost, apoi adolescenta alunecoasă, absențele, enervările și bunăvoința aceasta proaspătă pe care am învățat cu timpul să i-o ofer. Și dacă aceste imagini ale mele coexistă sau dacă i se întâmplă să mă vadă ca pe o străină care a crescut protejată de privirea lui. Mă gândesc la fiul meu, la chipul pe care mi-l arată în fiecare zi, în fiecare zi cel nou le înlocuiește pe precedentele, la disocierea miraculoasă cu care îmi apar în minte toate, în timp ce unul singur, unic, se impune în fiecare clipă.

Ridic vocea ca să o acopăr pe cea a comentatorului sportiv, dar și pentru că tata, de mult timp, aude slab. Eram încă un copil când am început, progresiv, să-l excludem din glumele noastre, din confidențe. Eram nevoite mereu să repetăm, să explicăm, nu puteam discuta cu spontaneitate, și atunci el a început să se sustragă conversațiilor, închizându-se de bunăvoie într-o tăcere îngroșată prin comportamentul nostru. Pentru că îl consideram prea visător pentru viața de fiecare zi. S-a delăsat de bunăvoie, într-atât încât era  ros de anxietate când trebuia să telefoneze, să-și aleagă o haină sau să completeze un document. Și-a construit treptat o lume a lui, paralelă, bastion împotriva celorlalți care îi cereau să-i asculte și să ia poziție.

Nu am avut răbdare să caut locul unde se ascunde, să rămân solidară cu el. Eram atât de apropiată de mama încât am lăsat-o pe ea să facă legătura între noi, să se exprime în locul lui. A fost nevoie să aștept atâția ani ca să ne regăsim astfel, firesc, unul în fața celuilalt.

 *

În ultimul timp, mă opresc asupra unor cuvinte, fraze, imagini. Câte ceva din cărți, din filme, din observațiile trecătorilor pe stradă, din actualități, din fluxul lor, ceva îmi face semn neîncetat. Fotografiez. Subliniez. Totul s-a prăbușit fără nici un zgomot, dar de-acum înainte trebuie reținut. Adunat. Reunit.

Îndoi colțul unei pagini din Insula, a scriitorului italian Giani Stuparich. Cartea istorisește povestea unui fiu și a bătrânului său tată grav bolnav. Cei doi pleacă într-o călătorie despre care înțelegem că este cea din urmă împreună, pe o insulă pe care tatăl și-a petrecut tinerețea.

Tatăl își amintește de ziua exactă în care și-a „descoperit” copilul. Subliniez acest cuvânt, descoperit, deși trăiau alături de ani de zile – tatăl nu înnodase decât puține relații cu fiul lui, pentru că, mai mult decât pe el, iubea plecările. Într-o zi, în mijlocul bucătăriei, îl descoperă: în picioare, sub lumina agresivă a candelabrului, un băiețaș de vreo zece ani care îl privește drept în față, cu ochii săi mari scăldați în lacrimi. Găsește în ochii lui ceva care i se agață de privire, care îi răspunde, și se hotărăște brusc să îl ajute să crească în această lume, să îl însoțească pe drumul lui.

Mă întreb dacă există cu adevărat astfel de momente, de locuri care se detașează net din peisajul vieților noastre, când îți descoperi tatăl, mama, copilul. Clipe care ne leagă cu forța unui trăsnet și fac posibilă în sfârșit, chiar târziu, întâlnirea dintre noi. S-ar putea să petrecem uneori o viață întreagă în așteptarea unui astfel de moment, să-l pândim, încercând să reunim toate condițiile necesare ca să poată avea loc, pentru că, desigur, nu ne putem resemna nicicând cu faptul că nu ne-am descoperit mama, tatăl sau copilul.

Mă întreb dacă tata și cu mine ne-am descoperit cu adevărat. Dacă nu ne-am bazat doar pe certitudinea liniștitoare că existențele noastre vor sfârși prin a se întâlni într-un punct și mă întreb dacă tocmai așteptarea aceasta nu a fost modul ideal de a proceda pentru ca întâlnirea să nu aibă loc în final; pentru ca traiectoriile noastre să continue să se desfășoare una lângă alta, paralele, de frică poate să nu descoperim cât suntem de asemănători de fapt.

Uneori este nevoie de oglinzi îndepărtate ca să te poți privi îndeaproape.

Insula a deschis o falie, a trezit un sentiment de urgență.

Chiar era timpul să ne dăm întâlnire.

Traducere de Simona Ferrante