Fragment de roman

Fragment din romanul „Lior”, scris de Alexandra Niculescu, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură

Îi plăcea căldura, dar îi plăceau Crăciunurile din filme: toate luminiţele şi colindele mai ales, şi după ce a renunţat la Paris, dar nu şi la bărbat şi femeie, care au vrut să rămână cu ea, s-a gândit să aibă terasa plină de luminiţe şi de muzică un timp. Muzica trebuia să fie în surdină, totuşi, pentru că n-avea chef de vecini. Toţi trei le-au aranjat, femeia se încrunta şi spunea: n-am văzut aşa ceva în Franţa, iar bărbatul dădea din cap şi profita de moment să pună mâna pe ea, uşor, pe spate, ca într-o mângâiere neintenţionată, sau pe păr, acum îi plăcea părul ei, sau pe puloverul cu găurele şi foarte moale. Degetele lui erau atrase de pulover, prima dată ea se strâmbase şi îi împinsese mâna, dar a doua oară gestul ei deja nu mai era convingător şi a treia oara începuse să îi zâmbească, dar aşa încât numai el să ştie că e un zâmbet şi că e pentru el.

Într-o seară, în timp ce priveau toţi trei luminiţele, care erau ca cele din filme, Nastasia le-a spus: dacă o să continuaţi să staţi aşa lipiţi, în curând o s-avem o groază de copii aici sus, pe terasă, ei au râs, dar nu şi-au dat drumul la mână, pentru că, uneori, odată ce se prindeau, mâinile lor nu se mai puteau desprinde. Nastasia îl chema pe unul dintre ei într-o parte şi pe celălalt îl trimitea după ceva în celălalt colţ, dar ei mergeau împreună.

Când aproape îi lua somnul pe toţi trei, femeia se trezea deodată spunând: ar trebui să ne gândim la marile lucruri. Poftim? întreba bărbatul în timp ce Nastasia aştepta curioasă. Da, am auzit la televizor într-o zi şi mi-a rămas aşa, ca ceva ce trebuie să facem, dar nu ştiu cum, adică poate să dăm noi soluţii sau să spunem ce credem, eu vouă şi voi la fel, poate dacă ar exista undeva un birou măricel, unde să se primească toate soluţiile astea pe care cred oamenii că le găsesc, şi poate printre ele e şi cea bună, care, cine ştie, poate să facă ceva. Acum războaiele astea, sunt atâtea, că nu le pot reţine pe toate, odată mi-am luat şi eu un caiet, ţie-ţi plac caietele, aşa e, Nastasia? – Nastasia a zâmbit larg şi a rotit ochii în sus – şi am notat toate războaiele de la ştiri, dar erau multe şi în fiecare zi apărea ceva nou, şi era ceva aşa nu ştiu cum să umplu un caiet cu nume de locuri: Yemen, Libia, Siria, Ciad şi să scriu în dreptul lor conflict între a şi b. Ce sunt a şi b? Nu sunt tot oameni? Ce tot vor, de se luptă, de ce ei nu pot să stea aşa, pe o terasă cu luminiţe, ca noi, şi să vorbească? Dacă ei nu vor să facă asta, de ce să am eu un caiet cu locurile lor? Aşa că m-am apucat să desenez pe caiet, doar că nu ştiu să desenez: o pisică iese o maşină, o casă iese un zmeu, o faţă iese o minge.

Bărbatul a râs şi i-a mângâiat gâtul de data asta. Era de acord cu ea, că nu desenează bine.

Nastasia i-a privit ca un profesor care îşi iubeşte elevii, dar vrea să le atragă atenţia că exagerează. Uite ce e, poate nu trebuie să le notezi pe toate, poate unu-două şi să te gândeşti la ele, poate nu cu războaiele astea trebuie să începi, pentru că, să fim serioşi, cum o să le rezolvăm noi, dar poţi să începi cu tine, cu viaţa ta din Paris şi de ce-ai fost de acord să rămâi aici. Dacă Parisul era pe gustul tău, n-ai fi vrut să stai aici, pe o terasă din Bucureşti, nu orice fel de terasă, una magică, da, pentru că eu aduc aici ce loc îmi place, dar e ceva de care ai vrut să scapi sau să fugi. E mai uşor când eşti într-un loc nou şi nu cunoşti nimic, nu ştii cum e ţara, cum sunt oamenii, cum merg lucrurile, ce cred unii despre alţii, orice, totul de fapt, şi atunci e mai uşor să stai în necunoscuta asta, chiar dacă încet-încet descoperi câte ceva şi poţi să interpretezi greşit sau să înţelegi bine, dar orişicât, nu te afectează ca şi cum ar fi ţara ta, ştii? Dacă e aici acum o revoluţie sau sunt alegeri, voi doi nu puteţi pricepe prea mult, decât suprafaţa asta, ce se aude, ce se spune, dar de ce s-a ajuns aici, de ce se întâmplă lucrurile aşa, prea puţin. Trebuie să vă explice cineva, şi acel cineva nu e niciodată obiectiv, toţi avem părerile învăţate, începem de mici şi ne convingem că sunt chiar ale noastre, deşi vin întotdeauna de la altcineva, care le are din altă parte, şi tot aşa. Voi aţi afla totul de la mine, eu văd lucrurile în felul meu, care poate n-are nimic de-a face cu al vecinilor. Şi vă întâlniţi pe scări sau în lift sau în faţa blocului sau le deschideţi terasa şi voi spuneţi ce ştiţi de la mine, ei ce-au auzit de unde au auzit şi e gata cearta. Pentru că oamenii sunt pasionali şi vor să-i convingă pe ceilalţi că au dreptate, la ce bun o ceartă, dacă n-o câştigi.

Când era vară în Bucureşti, Nastasia pleca pentru mult timp de acasă, îi plăcea praful din oraş şi îi plăceau feţele încruntate de la soare. În una dintre zile, o miercuri de iunie, a văzut în vitrina unei librării cărţi aranjate, una lipită de cealaltă, păpuşi de porţelan cu părul roşu aprins, un glob pământesc care a făcut-o să zâmbească, săpunuri împachetate pentru cadou, pe care scria: Barcelona, Florenţa, Cannes, şi într-o parte, puţin căzute, trei caiete. A intrat în librărie, a răsfoit câteva cărţi: litere, cuvinte, dialoguri, descrieri, dar de fapt o interesau caietele din vitrină, nu ştia la ce-o să-i folosească, poate era coperta lor ca un plic vechi. A scos unul dintre caiete: cum alegi un caiet din trei, când nici nu ştii exact pentru ce-l vrei, s-a întrebat. Aveau coperta aproape la fel, doar câteva linii sau ştampile în plus sau în minus şi o nuanță mai puternică sau mai ştearsă, acelaşi număr de pagini, acelaşi bleu care forma rândurile. Îi transpirase mâna şi lăsa o urmă pe caiet. Fără să mai ezite, a luat altul, l-a plătit şi a ieşit din librărie. Am un caiet, asta e ceva, să ai un caiet gol, în care poţi să pui ce vrei. Ce-aş putea să pun? Nu e pentru invenţiile mele, e altceva.

Pe terasă o aşteptau femeia şi bărbatul şi de data asta stăteau îmbrăţişaţi la umbra unui pin. Erau acum şapte pini pe terasă şi uneori cădeau conuri, dar niciunul dintre ei nu le culegea, le plăcea să le vadă acolo, pe jos, printre acele de pin şi nisip, pentru că era mult nisip. Pentru Nastasia nu putea să existe vară fără nisip cald, călduţ şi fin, suficient de gros stratul încât să poată scrie. Nu scria decât un nume din când în când, apoi dădea repede cu mâna peste el, ca să nu vadă femeia sau bărbatul.

Le-a arătat caietul şi ei s-au mirat: oamenii folosesc laptopul acum, ce-o să faci cu el? Dar ea se învârtea cu el la piept şi inspira briza mării. Cred că vreau să scriu o poveste, povestea cuiva care să, nu ştiu, să fie ceva ce nu s-a mai scris până acum. Ceilalţi doi au râs: şi la noi, în Franţa, toată lumea scrie: grădinarii scriu, paznicii scriu, casnicele scriu, vedetele scriu, preşedinţii scriu, cine nu scrie? Poate scrii despre noi. Hai, scrie despre noi, dar să fim frumoşi şi să întoarcă lumea capul după mine pe stradă, a mai spus femeia. Nastasia a zâmbit şi a continuat să danseze şi să-şi privească urmele tălpilor în nisip.

Nu ştiu, încă nu ştiu, trebuie să vină aşa, singură, povestea, aşa se zice. Cred că trebuie să aştept un timp până o să apară. Poate ne căutăm încă, eu şi povestea, care nu ştiu a cui e: poate să fie a mea sau a voastră sau a unuia pe care nu-l cunosc, dar pe care să pot să-l cunosc într-un fel, sau a cuiva de demult, poate vreun inventator despre care nu mai ştim nimic, deşi fără invenţia lui lucrurile n-ar fi fost la fel. Am caietul, dar mai trebuie povestea. Am citit odată că e un moment special, ăsta în care îţi dai seama despre ce trebuie să scrii. Nu e o decizie a ta: o să scriu despre valul al şaptelea care răstoarnă castelul de nisip ridicat de copilul vostru, de exemplu.

Amândoi au râs: femeia, cu mâinile la gură, una peste cealaltă, bărbatul, cu capul pe spate. Pe furiş se priveau şi continuau să râdă, dar nu era acelaşi râs pe care îl auzea când le zicea o glumă sau când ei se ciondăneau şi se împăcau, era un râs cu un sâmbure de aşteptare şi de speranţă în el, ca şi cum ei voiau ca ea să le spună că nu e imposibil pentru ei, că au şi ei dreptul, că totul e posibil, că ar putea, la o adică, să aibă un copil al lor, chiar dacă nu ştiau unde să se ducă sau ce să facă.

Nastasia primise de curând în dar o carte: avea scris mare pe copertă, multe cuvinte aşezate în toate colţurile, şi desene. Nu-i plăceau copertele fără poze, măcar ceva mic, acolo, spunea. Au dreptate copiii când strâmbă din nas la cărţile fără poze. Ai nevoie de o poză frumoasă, la care să te zgâieşti din când în când. Cartea asta era ca s-o ajute, îi spusese mama. Poate aşa o să coboare din nou în apartament şi n-o să mai facă ciudăţenii pe terasă. Foile erau groase şi lucioase, iar scrisul clar se descifra uşor şi erau şi desene ca să înţelegi mai bine. De fapt, de ce să nu citească? Citea în timp ce femeia şi bărbatul șușoteau seara, se atingeau şi îi aruncau câte o privire ca să se asigure că nu e atentă. Ea îi vedea cu coada ochiului, dar se făcea că o interesează doar cartea, chiar se încrunta un pic mai mult, ca ei să nu aibă nicio îndoială că pentru ea existau doar rândurile pe care le citea. La pagina 89 cartea spunea deodată că trebuie să te iubeşti. Şi numai când o să reuşeşti lucrul ăsta, lumea o să simtă şi o să te iubească şi ea. Asta era ceva frumos, s-a gândit Nastasia. Pe urmă şi-a scos telefonul, s-a uitat la mesaje şi s-a scărpinat pe gât. S-a ridicat şi s-a îndepărtat de femeie şi de bărbat, care atunci au prins curaj şi au început să vorbească mai tare, să râdă, să se înghiontească şi să se pupe cu zgomote caraghioase, şi a ajuns lângă pinul numărul unu – era numărul unu deoarece avea mai multe conuri şi mirosea mai tare a pin. A dat din cap hotărâtă: o să scriu, i-a spus pinului, şi femeia a chicotit din locul ei. O să scriu o poveste şi mâine la 12.30 o să mă iubesc. Acum e seară, mi-e lene, trebuie să îi conving pe ăştia doi să se culce şi să mă gândesc la alt loc pe care să-l aduc. Dar mâine la 12.30 o să mă iubesc şi o să ies afară, lumea o să simtă, o să mă iubească şi să vedem ce iese. Şi n-o să mă mai gândesc întruna la Ivo sau o să încerc un timp, câteva ore, poate. N-ar trebui să fie lucruri incompatibile, e uşor să fii pin, iubirea de sine îţi vine natural, bănuiesc. O să simţi şi tu când o să mă iubesc? O să fie o schimbare atât de vizibilă încât o s-o vezi? S-a desprins de lângă copac şi a râs. O să învăţ, pinule, să scriu şi să mă iubesc. Bărbatul a strigat-o: ai primit un mesaj, ar trebui să te uiţi, ştim că aştepţi tot timpul un mesaj, poate ăsta e ăla, şi dacă nu e, poate e bun şi ăsta. Femeia i-a spus bărbatului la ureche: sună frumos când primeşti un mesaj. Imediat au uitat amândoi de Nastasia şi de telefonul ei şi s-au răsturnat peste o căpiţă de fân din Toscana. Oricât de mult se schimba totul în jur, căpiţa rămânea, pentru că Nastasia avea nevoie de ea şi, de fapt, cu ea începuse toată treaba cu locul de pe terasă.

Căpiţa de fân era ceva ce exista în România. O văzuse de atâte ori, din maşină, pe drumul spre munte. Aici căpiţele erau de obicei înalte şi triunghiulare, unele atât de înalte, încât se întreba cum ajung oamenii să pună fânul atât de sus. Scări în jurul lor nu erau şi nu-şi închipuia ce forţă trebuie să aibă cei care aruncă fânul de jos. Niciodată nu cobora din maşină să se apropie de ele, îşi imagina cum aleargă până în dreptul lor şi se afundă în paie. Acolo trebuia să se întâmple ceva, dar nu ştia ce sau dacă voia să fie şi altcineva lângă ea. Căpiţa era o uşă spre vis. După un timp, a văzut poze cu nişte căpiţe din Spania şi Italia şi Franţa şi i-au plăcut mai mult, pentru că erau de acolo şi pentru că erau rotunde, dar aşa bine legate, le privea ore întregi. Era ceva în ele, în forma lor copilăroasă, în dispunerea lor pe câmpuri, ceva ce simţea că trebuie să înţeleagă, dar încă nu se întâmpla. Aşa i-a venit ideea să aducă o căpiţă pe terasă ca să fie mereu cu ea, să poată s-o miroasă, să se afunde în ea, să-i vorbească, s-o privească şi să aştepte răspunsuri.

În afară de căpiţe îi mai plăceau ferestrele şi oglinzile. Întotdeauna avea ferestre pe terasă şi toate erau deschise larg. Dacă o fereastră e deschisă larg înseamnă că e bine, că nu e niciun pericol, nu e ploaie, nici ninsoare sau vânt sau zgomote. Pe terasă nu ajungeau zgomotele din oraş, reuşise să le trimită înapoi de unde veneau. Se punea praf pe geamuri, uneori îl lăsa special şi o ruga pe femeie să nu-l şteargă, voia să fie un strat suficient de gros ca ea să poată scrie sau desena, ca-n nisip. Avea şi câteva ferestre colorate, pentru că altfel trece lumina printr-o fereastră colorată, spunea ea, şi bărbatul ridica din umeri. Erau roşii, turcoaz, şi se plimba prin faţa lor şi asta era frumos, culorile o încălzeau şi o făceau să danseze.