Eminescu

Eminescu sau despre (po)etica unei dăruiri

Când aparțin - prin limbă, simțire si raportare axiologică - unui spațiu de cultură, divers-eterogen, care mi-l dăruiește pe Eminescu, întrebarea mea este următoarea: cum mă raportez la figura marelui poet, păstrându-mi luciditatea, calmul și vigilența critică de așa manieră încât aderența mea la complexitatea lui să fie optimă? Unde mă situez eu, cel de azi, în orizontul receptării unei figuri proiectate în decursul unui secol în zona mitologiei? Când spun mitologie mă gândesc la supradimensionarea în registrul absolut al unui ins, fie chiar poet național, care a trăit cu bune și rele, cu un secol și ceva în urmă, scriind poezie, articole gazetărești, proză și eseu. O colecție de hiperbolizări, de etichete, de formule elogioase exagerate, fac din Eminescu o figură perfect muzealizată, mesianică de-a dreptul, plasată dincolo de bine și de rău, o alcătuire întru totul zeificată cu care eu, bietul cititor din secolul XXI, nu pot gasi, prea ușor un puct de aderență profitabilă. A fost numit pe rând românul absolut, sumă lirică de voievozi, Cristul culturii române, geniu al tuturor timpurilor, luceafărul poeziei românești etc. Dar ce însemnă toate aceste formule? Ce spun ele despre poet și spre câștigul cui sunt puse în circulația exegetică? Când Petre Țuțea, bunăoară, îl numește românul aboslut subînțeleg că Eminescu a fost în posesia tututor trasăturilor fundamentale ale poporului român, că tot ce e românesc ca simțire și valoare i se atribuie în cel mai înalt grad. Dar de aici încă nu putem desprinde nimic în ordinea profitului nostru cultural, nimic care să ne potențeze cunoașterea lumii din care facem parte. Cel mult, în fața unor asemenea exaltări, ne putem cere scuze că existăm.

Mitologizarea are dezavantajul de a denatura, prin mistificare și imaginație, chipul real al lui Eminescu, inducând prejudecata că tot ce a spus sau a scris poetul a fost în mod invariabil amprentat de genialitate. Mai înseamnă apoi adăugarea de virtuți, competențe și specializări pe care, în realitate, el, omul bun, modest și cultivat, nu le-a avut. Eminescologii - deși acest termen sună rebarbativ și postulează existența unei științe despre Eminescu, cum remarca de altfel și Petru Creția – au construit, de dragul originalității, demersuri de exegeză și universuri de discurs autarhice și paralele cu poezia formidabil de frumoasă a poetului. Cum s-a declanșat procesul mitologic și care sunt ingredientele unui construct mitic? La această întrebare răspunde cel mai pertinent Lucian Boia în cartea sa numită Mihai Eminescu, Românul Absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, apărută la Editura Humanitas în 2015. În virtutea consonanței cu ideile istoricului voi prelua, prin parafrazare, răspunsul acestuia: două sunt ingredientele care, fuzionând, au declanşat spirala mitologizării. Mai întai, fireşte, poezia. Poezia eminesciană a anilor ultimi, limpede şi armonioasă, pe deplin eliberată de surplusul şi de obscurităţile primei maniere. Inteligibilitatea şi muzicalitatea au fost factori decisivi, dat fiind că o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de intelectuali rafinaţi. Al doilea ingredient al mitului este, în acest caz, accidentul biografic. Eminescu înnebuneşte. Nebunie, desigur, e un termen care ţine de vorbirea curentă, dar oricare ar fi diagnosticul corect al bolii şi cauzele acesteia este o certitudine că poetul a suferit o brutală prăbuşire psihică. În termenii clinici ai psihiatriei de azi, probabil  că Eminescu ar fi căpătat diagnosticul de tulburare depresivă majoră. Cert este, ne spune Lucian Boia, că poetul intră astfel într-o galerie imaginară foarte caracteristică secolului al XIX- lea, cu figurile precum geniul neînţeles, geniul nebun sau poète maudit. 

Ultima fotografie cunoscută a poetului Mihai Eminescu, realizată după clișeul lui Jean Bielig,

Botoșani, 1887-1888, piesă rară ce provine din colecția criticului literar Șerban Cioculescu.

Cum să-l scoatem pe Eminescu, spre câștigul tinerei generații și al culturii de azi, din irealitatea unui omagiu defectuos? Cum, altfel zicând, să ne gospodărim admirația față de marele poet fără a comite gafa căderii în falsă pietate, împăunare academică de prost gust ori într-un elogiu neaoș și greu digerabil fără a ne situa, însă, cu niciun chip de partea demolatorilor de rea credință? Nu doar Eminescu, ci în primul rând noi nu am avea decât de câștigat prin demitizare, prin situarea figurii sale perfect umane într-un orizont receptiv onest, calm și profitabil. Citind România literară găsesc în numărul 8 din anul 1996, un articol numit O dilemă, una veritabială  a lui Eugen Negrici care propune  - drept terapie a bunei receptări a operei eminesciene și împotriva spectacolului grotesc al sărbătoririi din preajma zilei de 15 ianuarie -  decretarea unui deceniu de tăcere, de veritabilă reculegere în care dorul de Eminescu să iasă din tiparele convenției anuale, redevenind un gest de firească admirație, de apropiere umană caldă și nedisimulată, fără bruiajul strident al eminescoizilor de serviciu care își activează, aproape pavlovian, mecanismele elogiului vulcanic și zgomotos de un prost gust desăvârșit. Propunerea domnului Negrici ar fi, din unghiul din care o privesc eu, bine venită, dar din păcate utopică. Trebuie, așadar, să găsim un alt mod de a ne gestiona apetențele festive și o altă cale de a ne apropia de Eminescu. Febrilitatea cu care îl preamărim de de Ziua Culturii Naționale nu are de a face cu respectul nostru adânc pentru poezie, ci cu isteria, cu felul nostru bolnăvicios de ne lăfăi în gloria poetului defunct. Imaginea celor care își umflă prostatecele nări în adunări savante are parte de o descriere - a cărei plasticitate este antologică - făcută de poetul însuși în Scrisoarea I. Merită (re)citită. Este restauratoare de bun gust. De opera lui Eminescu, neîndoielnic revelatoare, bogată și mare, se cuvine să ne apropiem cu omenescul nostru pentru a-i întâlni omenescul lui preaomenesc. Cum am putea regăsi firescul lecturii, cum am putea să ne apropiem de textele sale cu ingenuitate, cu o bucurie, vorba Ioanei Bot, nestrepezită de false evlavii şcolare sau de exaltări neaoşe? Este Eminescu un model? Fără îndoială, dar sub ce unghi ne putem raporta la el cu maximă decență, evitând clișeele.  Pentru a găsi un răspuns am citit Testamentul unui Eminescolog, cartea formidabilă, a lui Petru Creția, mai exact capitolul dedicat cultului lui Eminescu. Înainte de a încerca un răspuns, îmi voi pune o altă întrebare. Este poetul nostru național un model? Nu pun la îndoială exemplaritatea poetului, dar sub ce raport, eu, trăitor postmodern în sec. XXI, îl pot avea drept ghidaj cultural și existențial? Mă întreb și altfel, pentru un poet din zilele noastre este Eminescu un modus operandi în materie de poezie? Ca poet, a fost un model pentru epigonii lui, și atât! Să îți propui să fii un mare poet nu se poate doar la nivel de autoimpunere. Ești sau nu ești. Ai talent sau nu ai. Restul e muncă asiduă cu propriul text. Cine scrie azi ca Eminescu, imitând prozodia lui, atât cât poate fi ea imitată, este un epigon întârziat. Nimic altceva. Mitizarea a însemnat, spuneam, și supradimensionarea acuității lui de gazetar sau de vizionar politic. Putem însă prelua ideile sale politice ca atare, naționalsimul lui, nu de puține ori cu accente xenofobe sau rasiste? Categoric Nu! Eminescu a fost un naţionalist fiindcă a trăit în secolul al XIX lea şi nu e nimic rău în a fi naționalist, însă elementele naționalismului de tip eminescian sunt azi, pur si simplu, inoperabile. Care a fost specificul politic al acelei epoci în care s-a manifestat și a trait poetul nostru? A fost, neîndoielnic, perioada în care multe națiuni europene și-au consolidat identitatea și, desigur, statatlitatea. Au avut loc, tot în acel timp, mișcări și revolte naționale cu scopul de a obține independența și autodeterminarea. A fost evidențiată o importanță deosebită acordată limbii, istoriei și tradițiilor culturale ca eșafodaj al conturului național. În siajul acelor evenimente politice au apărut scrieri și manifestări culturale pe întreg continentul European care exaltau, prin apologii, idea naționalistă. Poezia poetului polonez Adam Mickiewicz este plină de accente naționaliste. Opera Pan Tadeusz, bunăoară, reflectă lupta pentru independență a Poloniei. Poetul maghiar Petöfi Sandor a scris poezii și articole de presă care au inspirat doctrina revoluțioară din timpul Revoluției Maghiare din 1848. Compozitorii și pictorii acelor vremuri, Verdi, Carl Maria von Weber, Goya, pentru a aminti doar câțiva dintre ei, au fost marcați fără excepție de spiritul naționalismului. Eminescu, așadar, a fost perfect integrat acelor vremuri, iar articolele sale gazetărești din ziarul Timpul, de unde lansa săgeți împotriva liberalilor aflați mult timp la guvernare, sunt dovada unui talent de redutabil polemist și gazetar, nicidecum idei ale unui mare vizionar politic aplicabile până la sfârșitul timpurilor. Ar fi o imensă prostie să credem așa ceva. Modelul politic al lui Eminescu este azi impracticabil. Punerea lui în exercițiul politic curent ar însemna un dezastru pentru România de acum. Poate fi poetul nostru judecătorul României de azi – Eminescu să ne judece? Nu, ideea aceasta poate fi cel mult cântată, dar nu pusă stricto sensu în aplicarea unui act justițiar. Grila de interpretare a lui Eminescu este azi un simplu element al unei istorii trecute fără relevanță concretă pentru exigențele noastre actuale. Să o spun totuși că în privința patriotismului autentic și a incoruptibilității, Eminescu ne poate servi, și nu e puțin lucru, drept model. Ce denaturări a mai produs mitizarea și dorința unor savanți eminescologi de a fi originali în demersul lor hermeneutic? S-a spus, chiar de către Perpessicius, un mare critic și istoric al literaturii noastre care a contribuit enorm la edificarea postumității lui Eminescu, că marele nostru poet romantic, ultimul în ordine cronologică în Europa, a fost și un filosof. George Coșbuc, un poet admirabil ale cărui poezii le citesc cu încântare, a subliniat, de asemenea, că poetul născut la Botoșani, a fost nu doar un poet, ci și un filosof. Ei bine, cred că este o exagerare spusă cu însuflețire admirativă. Eminescu i-a citit pe filosofi, a și tradus pagini întregi din Critica rațiunii pure a lui Kant, a cunoscut ideile din Lumea ca voință și reprezentare ale lui Schopenhauer, a fost influențat de filosofia budistă și nu numai, însă Eminescu nu a fost un filosof, iar istoria filosofiei europene și româneșți nu-l poate consemna pentru vreo contribuție notabilă în domeniul filosofiei. Nu spun asta, doar din perspectiva faptului de a nu fi fost creator de sistem filosofic. Dacă acesta ar fi criteriul atunci singurul filosof român pe parcursul întregii noastre istorii filosofice, din secolul XVIII și până azi, ar râmâne în picioare doar Lucian Blaga. Etichetarea sa ca filosof se poate referi, în mod legitim, doar la profunzimea și complexitatea ideilor exprimate în textele sale de poezie sau proză și mai puțin la un statut oficial în perimetrul filosofiei. Așadar poetul nostru național nu poate servi ca model de filosof altfel decât denaturând grav proporțiile semantice ale termenului. Ce alte grozăvii s-au mai spus pe seama lui Eminescu? Cred că cea mai mare enormitate este aceea de a-l considera pe Eminescu un precusor al lui Einstein sau al fizicii cuantice de secol XX. Admirabila poezie La Steaua este menționată - cum observa foarte pertinent criticul Alex Ștefănescu în cartea sa Eminescu. Poem cu poem - ori de câte ori se vorbește despre suprinzătoarea competență științifică. Singura idee științifică din cuprinsul poeziei – remarcă criticul mai sus menționat – este aceea conform căreia distanțele dintre corpurile cerești sunt atât de mari, încât până și lumina, cu viteza ei inimaginabilă de 300.000 de kilometri pe secundă, are nevoie de mii de ani ca să le străbată. Marea reușită a lui Eminescu nu este dată de faptul de a ști acest lucru, ci de a găsi formula poetică care să exprime într-o manieră uluitor de limpede și frumoasă ideea științifică. Folosirea unor cuvinte simple pentru a transmite poetic o formulă științifică – în asta constă marea și incontestabila performanță a poetului. Ult alt mare exercițiu al unei poetici greu de egalat, nu doar în poezia românească, ci poate și în cea universală, este (cu)prinderea într-o metaforă descriptivă, elaborată magistral pe parcursul a douazeci de versuri, a momentului cosmogoniei universale. Orice cititor de bună credință va râmâne cu resprirația tăiată, citind fragmentul cosmogonic din Scrisoarea I. Vă rog, recitiți-l, este uimitor! Eminescu, cu toate acestea, trebuie spus, nu a fost un om cu competențe științifice, ci un formidabil poet cu intuiții geniale și cu vădite preocupări din aproape toate zonele cunoașterii. Spunând acest lucru, ajung la unicitatea incontestabilă a alcătuirii sale. Nu avem, deci, de a face cu un model de poezie de urmat, cu un mare vizionar politic, cu un om de știință, dar avem de a face cu un poet de o limpezime și o melodicitate a versurilor hipnotizant de frumoasă. Așadar, Eminescu a fost și râmâne un mare poet, dar sub raportul exemplarității sale, știți ce mi se pare uluitor? Neobosita lui preocupare pentru toate ariile culturii, mai ales cele umaniste. Cine spune în primul rând acest lucru? Petru Creția, filologul care s-a apropiat de Eminescu, citindu-i nu doar poemele și articolele gazetărești, proza și cele cîteva eseuri publicate postum, ci intrând în gradina fermecată a filelor sale de manuscris, aproape 8000 la număr. Aici este de găsit un Eminescu, a cărui sete faustică de înțelegere a lumii, ne poate servi întru totul drept model. Și cine ne mai îndeamnă să-i citim cu râvnă, cu devotament și umilitate caietele? Constantin Noica în cartea sa Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii române reeditată recent la Editura Humanitas. Dar spunând omul deplin al culturii române nu comite oare și Noica păcătul exagerărilor mitologizante? Prin formula omul deplin al culturii Noica nu are în vedere superlativul valoric, ci mai curând al unuia simfonic, adică acea dorință de a cuprinde tot ce poate fi cuprins în ordine umană, dar mai ales tot ce poate fi simțit. Ce conțin scrierile sale din caiete, din toate însemnările pe care poetul le-a facut în doar 15 ani? Ele cuprind zarea unei lumi care îl conține pe Eminescu în toată spelndoarea preocupărilor sale, laboratorul său poetic, grădina sau crângul fermecat al tuturor simțirilor umane. Nu exagerez câtuși de puțin. În caietele sale sunt multe încercări de rime, zeci și sute de exerciții de prozodie, însemnări de tot felul, traduceri din filosofia kantiană sau chiar fracții matematice ori formule fizice, notițe pe marginea unor cărți citite. Și nu e totul genial în caietele sale, nici vorbă de așa ceva, sunt multe însemnări banale sau gânduri frivole, notițe fără nimic supraomenesc în ele. Miile de file ne arată nu un chip al geniului, ci facerea și prefacerea unui gând, al unui om, truda neobosită de a găsi rima perfecta sau, cum spune poetul însuși, cuvântul ce exprimă adevărul. Poemele sale, aproape toate, au nenumărate versiuni, zeci de încercări, până au ajuns în forma lor închegată pe care o cunoaștem azi. Spunem cu prea mare ușurință că Eminescu a fost genial, dar prin asta, nu spunem nimic chibzuit, vorba lui Noica, dacă nu avem în vedere munca lui uriașă, nopțile nedormite, miile de însemnări ale gândului care își caută întruparea. O construcție de mare amploare, cum este neîndoielnic poezia lui Eminescu, își are, deci, molozul ei, un șantier adeseori greu de parcurs, un laborator, spuneam, unde se năștea, într-o zbatere deloc ușoară, fermecătoarea poezie a cărei muzicalitate este imposibil de confundat.

Este oare legitim a-i scotoci prin manuscrise? Cred că niciun poet sau scriitor din ziua de azi nu ar fi confortabil cu acest gând. Și poate că nici Eminescu nu a fost. Publicul, în genere, o spune G. Călinescu citat de Noica în cartea amintită, nu are dreptul să cunoască din opera unui scriitor decât ceea ce el a socotit să dea publicității. Acest principiu nu poate fi aplicat și in cazul lui Eminescu. O spune tot Călinescu. De ce? Pentru că nu ar fi ajuns la noi mai multe de 90 de poezii din creația eminesciană. Nu doar că poetul nu a publicat niciun volum, ci după primii ani, cu unele mici excepții, nu a considerat publicabil mai nimic. Caietele lui Eminescu au fost asemuite, deși există evidente deosebiri, cu cele ale lui Leonardo, Goethe sau Paul Valery. Nu există mare creator, e limpede, care să nu fi trudit mii de ore până să ajungă să dea lumii, spre bucuria ei, o operă de vastitatea unei catedrale. Câți autori, din cei care scriu azi, au asemenea obiceiuri?

În aceasta constă, deci, rodnicia întâlnirii cu caietele lui Eminescu. În bucuria revelatorie de a descoperi fluxul devenerii eminesciene și developarea unui gând care se întoarce asupra lui însuși. Și în această întoarcere a gândului întrezărim demersul filosofic de natură kantiană.

Eminescu ne arată ce e posibil de făcut din cuvintele obișnuite ale limbii sale și, în definitiv, ale noastre. Căci a pus în slujba simțirii nu neologisme din terminologia academică, ci verbe, adjective și substantive pe care le putem folosi și noi și pe care, cu excepția unor arhaisme, le folosim chiar în vorbirea noastră curentă fără a ne gândi că îndărătul fiecărui cuvânt poate răsări o lume sau poate zace nefolosit un sens care poate statornici o trăire adânc umană. Mirarea legitimă a lui Alex Ștefanescu la care subscriu cu propria mirare este următoarea: din cele aproximativ 200.000 de cuvinte pe care le cunoștea poetul, folosea în poezie nu mai mult de 700-800, însă din aceste puține cuvinte făcea o poezie de neasemuită frumusețe.

Drept resume voi spune că ifosul găunos al rostirilor festive nu îl preamăresc pe Eminescu, ci dau existenței noastre culturale o dimensiune pigmee. Nu spun că poetul nu se cuvine sărbătorit, dimpotrivă, însă nu așa. Cultul lui Eminescu trebuie așezat într-un firesc al rostirii nezgomotoase, iar febrilitatea zilei de 15 ianuarie poate căpăta, trebuie chiar, temperaturi mai puțin inflamabile care să îngăduie o apropiere firească de preaomenescul poeziilor. Felul nostru de a-l recita - fie cu ochii dați pe spate, fie cu emfază teatrală exagerată ori cu gravă melancolie care frizează depresia - indică un simulacru de iubire și fals atașament emoțional.

Între țâfna unui eminescolog academician și o mamă care își adoarme pruncul recitându-i aproape șoptit miniatura lirică Somnoroase păsărele eu o aleg, fără ezitare, pe cea din urmă. De autenticitatea ei nu mă îndoiesc. Marele câștig nu constă în a face din Eminescu un precursor al fizicii cuantice, ci mai curând a-i citi poemele cu discretă interioritate și cu bucuria de a pătrunde în dumbrava luminoasă a simțirilor sale.

de Cosmin Nedoni