Deși născută, crescută și educată în Marea Britanie, Elif Shafak nu ezită să-și onoreze originile turcești în romanele sale. În unele dintre ele în mod direct, ca în „Bastarda Istanbulului” și „Cele patruzeci de legi ale iubirii”, iar în altele, prin tema recurentă a dezrădăcinării și problema emigrării, ca un omagiu adus tuturor înstrăinaților de meleagurile natale.
În cel mai recent roman apărut la noi, „Insula copacilor dispăruți”- editura „Polirom” (2024), în traducerea Adei Tanasă -, Elif Shafak ne poartă în Cipru, la sfârșitul anilor `70, în plin conflict greco-turc, ale cărui urmări se resimt și azi, în Londra, la generația mai tânără, urmașii celor nevoiți să se împrăștie în lume din cauza tristelor evenimente sângeroase din insulă.
La fel ca în romanele menționate mai sus, în „Insula copacilor dispăruți” autoarea folosește un tipar de succes: leagă prezentul de trecut printr-o poveste de iubire, în cazul de față una începută în Cipru și încheiată în Londra. Sau, mai bine spus, continuată prin existența rodului ei: adolescenta Ada. Eroii poveștii de iubire interzise sunt turcoaica Defne și grecul Kostas, un cuplu shakespearian care-și trăiește momentele de pasiune departe de ochii lumii, ascunși într-o tavernă deținută de o altă pereche nonconformistă: Yiorgos și Yusuf. Singurul martor prezent la toate aceste întâlniri este un smochin aflat în mijlocul tavernei, pe care cei doi proprietari îl tratează cu grijă și delicatețe. Nota inedită a romanului e adusă tocmai de acest smochin, sau, mai exact, de o smochiniță crescută dintr-un butaș transportat în Londra. Smochinul are o voce, una de secole. Mai mult, el trage concluzii, emite judecăți, astfel, tot ce scapă ochiului și înțelegerii omenești, este salvat și adus în fața cititorului. De la prima confesiune a smochinului gândul m-a dus la un alt minunat autor turc, Orhan Pamuk, și la personajul său surprinzător dintr-un capitol al celebrului roman „Mă numesc Roșu”: „Eu, câinele”. Într-adevăr, era un câine care făcea mărturisiri neașteptate. Smochinița este un personaj care (a)duce cu sine, prin povești, traume transgeneraționale. Elif Shafak reușește cu mare măiestrie să descrie relația uman - vegetal într-un mod original, ca o legătură de interdependență care îndulcește puțin evocările dureroase. De altfel, personajele principale, în mod deloc întâmplător, își aleg meserii reprezentative pentru natura umană și cea vegetală: Defne devine antropolog-arheolog, iar Kostas, botanist. După o despărțire de 20 de ani impusă de război, cei doi se regăsesc și se străduiesc din răsputeri să recupereze timpul pierdut. Aparent reușiseră, dar pentru Defne dramele din insulă și rănile rămân nevindecabile, devenind o grea și dureroasă moștenire pentru fiica lor, Ada. Aceasta caută explicații legate de trecutul părinților ei care fusese mereu învăluit în mister și, din fericire, le va primi de la mătușa Meryem, sora mamei, venită din Turcia în Londra ca să-i viziteze. Meryem și smochinița din curtea londoneză o vor ajuta să refacă vechile legături și să-și regăsească rădăcinile, chiar dacă, pentru început, doar de la distanță.
Deși dezbate teme grave, existențiale, Elif Shafak are grijă ca cititorii ei să se bucure de peisajele minunate din Cipru și de momente de frumusețe pline de culoare, ca cel al descrierii fluturilor ce străbat anual insula. În pofida obtuzității și setei de răzbunare care caracterizează rasa umană, a cruzimii și lăcomiei celor ce ucid păsările cântătoare - un moment de maxim tragism -natura supraviețuiește în cele mai dificile condiții, purtând cu sine speranța.
de Adina-Marina Tabacu
Comments