Introducere și definiții
Interviul este o formă relativ tânără, dar a devenit rapid aproape omniprezent astăzi, fiind greu de imaginat vreun mediu jurnalistic – tipărit, audiovizual, digital sau multimedia – care să nu conțină interviuri. Interviul este un instrument standard pentru persoanele fizice – atât persoane publice, cât și persoane private – care doresc să-și exprime o idee, o opinie sau o experiență în arena publică. În multe țări, în special occidentale, campaniile politice și confruntările dintre candidații rivali se desfășoară în mare măsură printr-o varietate de forme de interviu, de la talk-show-uri, interviuri stradale, interviuri telefonice şi e-mail-uri până la sesiuni de chat. De asemenea, celebritățile din sport şi din showbiz sunt de-a dreptul bântuite de „hoarde”, nu de huni sau mongoli, ci de intervievatori necruţători și obraznici care adresează solicitări stringente de raportare imediată, acoperire live a evenimentelor şi informaţii de primă mână. Trecând la definiții, un interviu este o convorbire în care se pun întrebări şi se dau răspunsuri[1], iar după altele, ceva mai lungi, interviul este „o conversaţie, de obicei dintre două persoane pentru a obţine informaţie în beneficiul unai audienţe nevăzute. Interviul este adesea un „schimb informaţional ce poate da naştere unui nivel de înţelegere la care, singură, niciuna dintre părţi nu ar avea acces”[2]. Rezultă că interviul este o conversaţie cu un „demers investigativ”[3]. Interviul reprezintă o comunicare, spre deosebire de un discurs, care produce un „flux unic de informaţii”[4]. În opinia mea, interviul este o modalitate sau procedeu ori o probă de măiestrie a intervievatorului de a obține de la interlocutor sau intervievat răspunsuri și informații esențiale și care interesează cititorul, și, totodată, de a reuși să te substitui atât personalității căreia i se ia interviul, cât și lectorului. Rolul ziaristului, realizatorului de interviuri ori scriitorului care realizează interviuri este asemănător unui Socrate, de pildă, care a apelat la maieutică, o metodă prin care se urmărea și se urmărește ineluctabil și inebranlabil ajungerea la adevăr, bine, frumos etc., pe calea discuțiilor și a dialogului. El trebuie să pornească de la celebra zicere „Știu că nu știu nimic”, pentru a scoate la lumină, a extrage din ascunzișul lor, de multe ori de nepătruns, gândurile cuiva, ca într-un proces de „naștere” sau „renaștere” a ideilor unui om. Cu ajutorul unor întrebări persuasive ori străbătătoare, cel care intervievează îl pune pe interlocutor în situațiunea de a descoperi, în aparență singur, marile adevăruri, provocând contrarietatea acestuia față de ceea ce cunoștea în prealabil, dar și o anume deschidere faţă de celălalt, în fine, îl determină la analize şi dezvăluiri, la descoperirea esenţei lucrurilor.
Scurt istoric al interviului
Una dintre cele mai vechi forme de intervievare sunt recensămintele populaţiei din Egiptul antic[5]. Alţi precursori sunt diverse forme de conversație: Dialogurile lui Platon, Tischreden de Martin Luther, Viața lui Samuel Johnson a lui James Boswell (1791) și Convorbirile lui Johann Wolfgang von Goethe cu Johann Peter Eckermann (1836). Louis Marin vede tradiția europeană a „conversațiilor de artă” (care a început în secolul al XVII-lea) ca un precursor important al interviului de artă contemporană. În forma sa modernă media, totuși, interviul este o „creaţie americană” care coincide cu ascensiunea presei penny (bulevard press, adicătelea „presa bulevardieră”) în anii 1830.
Interviul literar
Încă de la începutul „civilizației presei” în secolul al XIX-lea, intervievatorii au fost dornici să pună întrebări artiştilor şi scriitorilor[6]. Unii autori faimoşi, precum J. D. Salinger, Thomas Pynchon, Maurice Blanchot, Samuel Beckett şi Botho Strauss, au refuzat spontan și de-a dreptul indignați aproape toate interviurile, considerând că reprezintă o imixtiune gravă în viața lor privată, alţii, la fel de celebri, precum Vladimir Nabokov, Cormac McCarthy sau Julien Gracq, au fost de acord să acorde unele interviuri, dar au încercat să păstreze controlul maxim şi propriu asupra situaţiei interviului şi a textului publicat prin impunerea diferitelor tipuri de condiţii, cum ar fi solicitarea de a primi întrebările în avans şi răspunsul la acestea în scris după o îndelungă meditaţiune[7]. La celălalt capăt al spectrului, scriitori la fel de cunoscuţi ca precedenţii, precum Heiner Muller, Paul Auster sau Marguerite Duras au acceptat interviul ca pe o avantajoasă „formă de comunicare cu publicul” și chiar l-au integrat în activitatea lor artistică, de exemplu, au devenit ceea ce se numeşte „autori de interviuri”, specializaţi în forma de interviuri în culegeri sau volume de non-ficțiune[8]. Indiferent de ceea ce simt despre interviuri, toţi scriitorii trebuie să se confrunte cu faptul că, în culturile occidentale contemporane, succesul – atât literar, cât şi comercial – este determinat din ce în ce mai mult de vizibilitate şi de expunerea media[9].
Pentru cititori, interviurile literare au devenit porți importante către literatură, de obicei fiind scurte şi uşor de citit, interviurile sunt accesibile în diverse mass-media populare şi mai mult, în special după apariția Internetului, acestea rămân adesea disponibile în domeniul ori spaţiul public[10]. Interviuri personale, adică „interviuri subiective aprofundate”[11], împreună cu ilustrații însoţitoare (fotografii, desene şi, uneori, facsimile de pagini manuscrise sau scrisori), au contribuit la o vizibilitate deosebită a autorilor în societatea contemporană. Ele oferă de la autor informații de primă mână despre opera sa ori ideile și opiniile literare, dar și despre viața lui, istoria și experiențele personale, punctele de vedere și personalitatea acestuia și pot contribui la statutul de celebritate al unui autor, iar ca „surse de informații”, interviurile își derivă (o parte din) credibilitatea lor din credința persistentă și reînnoită – împotriva erorii intenționate – că autorii pot oferi „perspective unice” asupra operei lor[12]. Termenul de interviu literar reflectă diferențele dintre diferitele tradiții culturale și cercetători. În primul rând, un număr destul de mare de cercetători au distins interviul de conversație sau dialog[13]. După cum se ştie, cuvântul englez interview, pentru a indica genul jurnalistic, a fost importat devreme din franceză, cu toate că şi termenul alternativ entretien este obişnuit acolo.[14] În al doilea rând, ambii termeni interviu şi interviu literar au fost folosiţi pentru a desemna întâlniri care implică personaje literare, în tradiția engleză, însă, ultimul termen este comun, în timp ce în tradiția francofonă, sintagma entretien d’ecrivain, care poate fi tradus ca „interviul scriitorului” (cu genitivul obiectiv al scriitorului indicând persoana intervievată), este frecvent utilizat[15]. În spaţiul german, există mai mulţi şi diferiți termeni, cum ar fi: das narative Interview, das literarische Interview, das Autoreninterview şi das Schriftstellerinterview[16]. Aici, se pun însă nişte întrebări abisale: Cum funcţionează interviul literar în context literar? Există o legătură între interviuri şi apariţia unei noi cărţi sau opere? Cum afectează interviul noţiunea de autor în literatură? Care este rolul volumelor sau cărţilor de interviuri în cadrul operelor alese sau complete ale unui autor, de exemplu, sau în cataloagele anumitor edituri? Este interviul literar (doar) un epitext care abate atenţia de la munca sau creaţia scriitorului? Sau poate fi considerată o practică literară autentică, un gen literar relativ nou în sine?[17]. După cum vom vedea, una dintre indicaţiile luptei pentru autonomie a interviului literar – sau, pentru a folosi termenul lui Torsten Hoffmann, „deparatextualizarea” („Entparatextualisierung”) – este apariţia diferitelor practici ale interviurilor fictive şi „utilizarea creativă a interviurilor ca performance”[18].Totodată, aceste forme de interviu, mai mult sau mai puţin experimentale, jucăuşe, pot duce şi la problema influenţei reciproce: din această perspectivă, interviul literar nu numai că semnalează o metamorfozare a domeniului literar, ci poate influenţa şi interviul ca gen jurnalistic[19]. În mod suficient de previzibil, nu se vor putea oferi răspunsuri concludente tuturor menționatelor întrebări, dar se speră cvasi-naiv în atingerea unui dublu scop în acest text, pe de o parte, se doreşte reunirea cercetărilor existente privind interviul literar în spaţiile englez, francez şi german, pe de altă parte, se vrea propunerea unui cadru sau unei poetici pentru studierea interviului literar, concentrându-ne pe patru arii de cercetare care prezintă o „provocare deosebită” pentru studiile literare contemporane: gen, autor, discurs și autenticitate[20].
Scurt istoric al interviului literar
Din toate aceste studii de caz specifice, pot fi deduse o serie de perspective mai generale, în special despre istoria şi dezvoltarea interviului literar, identitatea sa generică și motivațiile sale subiacente, majoritatea savanţilor fiind de acord cu privire la dezvoltarea interviului literar ca un „subtip al interviului media” care îşi are originea în presa franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea[21]. Cu toate acestea, variaţiunile în dezvoltarea genului depind de contextele naţionale şi culturale, cercetătorii englezi, germani şi francezi, punând astfel în prim plan diferiţi precursori ai interviului literar, Stephen Arkin, de exemplu, se referă la conversaţiile lui James Boswell cu dr. Samuel Johnson, în timp ce Kelley P. Lewis se întoarce cu mult în urmă la dialogul lui Platon Ion,despre poezie, creativitate şi imaginaţie[22], ulterior, Lewis trasând o linie, prin conversaţiile renascentiste, la naraţiunile dialogice ale vieţii lui Boswell şi Johnson şi la Conversaţiile lui Eckermann cu Goethe. Influența lui Eckermann asupra interviului literar a fost subliniată şi în cercetările germane[23]. Volkmar Hansen şi Gert Heine indică, de asemenea, ideea controversatului reformator Martin Luther, de „discuție la masă”[24]. Totuși, primul interviu literar a apărut în Le Petit Journal în 1884[25], în acea perioadă ivindu-se şi primele reflecţii teoretice asupra interviului literar din Franţa, în special „L'esthetique de l'interview” de Edmond Barrès (1892), mai mult, epoca abundă în parodii, romane şi „forme de interviu fictive”[26]. Jean-Marie Seillans, într-un volum de interviuri cu scriitorul din secolul al XIX-lea, Joris-Karl Huysmans, autorul celebrului și fascinantului roman În răspăr, situează interviul literar în cadrul mai larg al „democratizării literaturii în presa populară şi al competiţiei dintre scriitor şi jurnalist”, acest lucru ducând, ineluctabil și inebranlabil, susţine Seillan, atât la popularitatea autorului literar ca tip, cât și la pierderea ridicatului său nivel „sacru”[27].O figură cheie în dezvoltarea timpurie a interviului literar este intervievatorul de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din exuberanta Belle Époque, Jules Huret, datorită concepției sale despre interviul ca „gen veridic”, real şi sincer, dar şi succesului formatelor sale (de exemplu, rapoarte de călătorie, vizita la autor) [28]. Cel mai important, Huret şi-a condus binecunoscuta Enquête sur l’evolution litteraire pentru publicaţia L'Echo de Paris în 1891, acest sondaj nefiind primul în care scriitorii au fost chestionați — despre tot felul de evenimente şi probleme[29] —, dar a fost întâiul care a intervievat autorii despre literatură pentru a oferi o imagine „ştiinţifică” a literaturii de la acea vreme. Interviul literar capătă uneori forma amuzantă a parodiei (de exemplu, „sondajele surrealiste”) şi a devenit o parte indispensabilă a domeniului ori spaţiului literar francez[30]. Practica „anchetei” (enquête) interacţionează cu interviul literar prin aceea că foloseşte forma interviului, în special codul „vizitei la marele autor”, precum şi „chestionare scrise”[31].Alte momente definitorii în istoria interviului literar în Franța sunt perioada interbelică, cu lucrările celebrului intervievator Lefevre, şi importanţa crescândă a interviurilor radio în prima jumătate a secolului al XX-lea[32].
Primul interviu literar în limba engleză a fost cu un scriitor francez foarte cunoscut la acea vreme, Jules Verne, luat de Marie A. Belloc în Strand Magazine în anul 1895[33]. În general, totuşi, s-au făcut puţine cercetări despre gen în această perioadă, o excepţie notabilă fiind Richard Salmon (1997) în diverse interviuri cu Zola şi Verne, inclusiv ilustraţiile care îi însoţesc în cultura celebrităţilor emergente din epoca victoriană[34]. Principalul obiectiv al atenției în studiile engleze este revista literară Paris Review din a doua jumătate a secolului XX, în special procedurile sale editoriale elaborate, adesea în relaţie cu alte stiluri de interviu[35].
În spaţiul german, primul intervievator literar a fost Karl Gutzkow, ale cărui Briefen aus Paris/ Scrisori din Paris (1842) conţin scene şi relatări ale conversaţiilor sau dialogurilor cu personalităţi importante, inclusiv cu câţiva scriitori[36]. Majoritatea studiilor germane se concentrează pe perioada postbelică, când interviurile au servit intens ca „instrumente pentru ancheta critică”[37]. În anii 1950 și 1960, interviurile literare au devenit ajutoare importante pentru autopromovarea scriitorului[38]. Specific Germaniei este autorul de interviu, care foloseşte date faptice adunate prin interviuri pentru a produce ceea ce Hans Joachim Schröder a numit „literatura interviului”, cum ar fi celebra carte a Erikăi Runge, Bottroper Protokolle/ Protocoalele Bottroper (1968)[39]. Acest gen documentar folosea, printre altele, tehnici literare pentru a se sustrage de la normele puternice prescrise de estetica realismului socialist în fostul R.D.G.[40].
În România, un gen publicistic distinct îl constituie cărţile de interviuri cu oameni de cultură, scriitori, filozofi, artişti plastici, regizori ş.a., spre exemplu, cartea de dialoguri dintre scriitorii Stelian Tănase şi Alexandru Paleologu, Sfidarea memoriei (Bucureşti, 1996), un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, Lumea de mâine, interviuri, 1945 (reeditat, în 2001, la Editura „Curtea Veche” din Bucureşti), cărţile de interviuri ale eseistului Sorin Antohi, Mai avem un viitor? România la început de mileniu. Dialog cu Mihai Şora, Iaşi, „Polirom”, 2001, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi, Iaşi, „Polirom”, 2001), Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România (“Rearview Mirrors. History, Memory, and Morals in Romania” – Dialog cu Alexandru Zub, Iaşi, Editura „Polirom”, 2002), Ceea ce ne uneşte. Istorii, biografii, idei (Moshe Idel în dialog cu Sorin Antohi, Iaşi, „Polirom”, 2006). De asemenea, avem volumele de interviuri ale criticului literar Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, (Bucureşti, „Corint”, 2007; ed. a II-a, Iaşi, „Polirom”, 2012), Cartea ca destin. Daniel Cristea-Enache in dialog cu Dan C. Mihailescu, Bucureşti, „Humanitas”, 2013) şi Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi, „Polirom”, 2015), volumul de dialoguri pe teme religioase, şi nu numai, al poetului Nicolae Băciuţ, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt (Braşov, „Libris Editorial”, 2016) sau cărţile de interviuri cu şefi de stat, monarhi, preşedinţi, premieri etc., cum ar fi cartea de dialoguri în două volume dintre poetul şi scriitorul Mircea Ciobanu şi Regele Mihai I al României („Nimic fără Dumnezeu. Convorbiri cu Mihai I al României”, Bucureşti, „Humanitas”, 1992 şi „Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României”, Bucureşti, „Humanitas”, 1993).
Concluzii
Chilton R. Bush spunea că „cei mai mulţi dintre noi citesc sau aud despre anumite persoane şi s-ar bucura să vorbească cu ele, aflând ce fel de oameni sunt cu adevărat şi ce părere au ei despre anumite lucruri”, deci ţelul unui interviu este de a satisface această dorinţă aproape expresă a cititorului-frate sau ascultătorului. Interviul, inclusiv cel literar, corespunde curiozităţii şi dorinţei oamenilor de a cunoaşte îndeaproape preocupările, ideile şi faptele celor de la care se aşteaptă precizări, răspunsuri, explicaţii despre un fapt, eveniment sau despre ideile și viziunile unui scriitor, filozof ori artist. Persoanele cărora li se iau de obicei interviuri sunt conducători de stat şi de guvern, politicieni importanţi, diplomaţi, dar și scriitori, savanţi, actori, muzicieni etc., iar interviul trebuie să prezinte „oarecare importanţă”, altfel este inutil să fie publicat.
de Iulian Cătălui
[1] Cf. Merriam Webster Dictionary, “Interview”, Dictionary definition, Retrieved February 16, 2016. [2] Marcel Tolcea, „Interviul”, în vol. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 69., apud Ken Metzler, Newsgathering, New Jersey, 1986. [3] Marcel Tolcea, op. cit., p. 70. [4] Ibidem. [5] Andrea Fontana & James A. Frey, “The Interview: From Structured Questions to Negotiated Text” , în Denzin and Lincoln, 2003, p. 64. [6] Dominique Kalifa, Philippe Regnier, Marie-Eve Threnty et Alain Vaillant, eds., La civilisation du journal: Histoire culturelle et litteraire de la presse française au XIXe siècle, Paris, Nouveau Monde Editions, 2012, online. [7] Anneleen Masschelein, Christophe Meuree, David Martens, Stephanie Vanasten, “The Literary Interview: Toward a Poetics of a Hybrid Genre”, în Poetics Today, 35: 1-2 (Spring-Summer), 2014, p. 2. [8] Masschelein et al. (2014), op. cit., pp. 2-3. [9] Ibidem, p. 3. [10] Ibidem, p. 3. [11] Philip Bell & Theo van Leeuwen, The Media Interview: Confession, Contest, Conversation, Kensington, Australia, University of South-Wales Press, 1994, online. [12] Bruce Bawer (2001), “Talk Show: The Rise of the Literary Interview”, în American Scholar, 57, pp. 421-429 şi Kelley Penfield Lewis, “Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, online. [13] Gilles Deleuze et Claude Parnet, “Un entretien, qu’est-ce que c’est, a`quoi ça sert?”, în Dialogues, 5-43, Paris, Flammarion, 1977 şi Gérard Genette, Paratexts: Thresholds of Interpretation, translated by Jane E. Lewis, Cambridge, Cambridge University Press, 1997 [1987], pp. 363-364 [14] Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, p. 53. [15] Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 3. [16] Hans Joachim Schröder (1991), “Das narrative Interview – Ein Desiderat in der Literaturwissenschaft”, în Internationales Archiv für Sozialgeschichte der deutschen Literatur, 16, pp. 94-109; Volkmar Hansen, „Das literarische Interview”, în „In Spuren gehen...”: Festschrift für Helmut Koopmann, edited by Andrea Bartl, 461-473, Tübingen, Germany, Niemeyer, 1998, online; Holger Heubner, Das Eckermann Syndrom: Zur Entstehungs – und Entwicklungsgeschichte des Autoreninterviews, Berlin, Logos, 2002, online şi Torsten Hoffmann, “Das Interview als Kunstwerk: Plädoyer für die Analyse von Schriftstellerinterviews am Beispiel W.G. Sebalds”, în Weimarer Beiträge, 55, pp. 276-292. [17] Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 4. [18] Ibidem, p. 4. [19] Ibidem, p. 4. [20] Ibidem, pp. 4-5. [21] John Rodden, Performing the Literary Interview: How Writers Craft Their Public Selves, Lincoln, The University of Nebraska Press, 2001, p. 3. [22] Stephen Arkin (1983), “Composing the Self: The Literary Interview as Form”, în International Journal of Oral History, 4, p. 12 şi Kelley Penfield Lewis, “Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, p. 32. [23]Holger Heubner, Das Eckermann Syndrom: Zur Entstehungs – und Entwicklungsgeschichte des Autoreninterviews, Berlin, Logos, 2002, online. [24] Volkmar Hansen & Gert Heine, “Das Interview oder der bocksfußge Gott”, în Frage und Antwort: Interviews mit Thomas Mann 1909-1955, edited by Volkmar Hansen and Gert Heine, 7-25, Hamburg, Albrecht Kraus, 1983, online şi Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, pp. 51-61. [25] Jean Royer, “De l’entretien”, în Etudes Françaises, 12, p. 119. [26]Marie-Françoise Melmoux-Montaubin, „Du feuilleton a l’interview: Une littérature en décadence?”, în “L’interview d’écrivain”, edited by Martine Lavaud and Marie-Eve Thérenty, Special issue, Lieux littéraires, 9-10, pp. 29-48. [27] Jean-Marie Seillan, “Introduction”, în Interviews, by Joris-Karl Huysmans, edited by Jean-Marie Seillan, 7-88, Paris, Champion, 2002, online. [28] Martin Kott, Das Interview in der französischen Presse, Berlin, de Gruyter, 2004, p. 214. [29] Marie-Eve Thérenty (2006b), „Sacre de l’événiment/ sacrifice de l’écrivain: Les enquêtes littéraires dans le quotidien avant l’affaire de Dreyfuss”, în „L’interview de l’écrivain”, edited by Martine Lavaud and Marie-Eve Therenty. Special issue Lieux littéraires, 9-10, pp. 185-203. [30] Marie Carbonnel, „Les écrivains en leur miroir: Jeux et enjeux de l’enquête au sein de la République des Lettres”, în Mil Neuf Cent: Revue de l’Histoire Intelectuelle, 22, pp. 29-58. [31] Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 14. [32] Ibidem, p. 14. [33] Kelley Penfield Lewis, “Interview at Work: Reading the Paris Review Interviews 1953-1978”, PhD diss. Dalhousie University, 2008, p. 48. [34] Richard Salmon (1997), “Signs of Intimacy: The Literary Interview in the Age of Interviewing”, în Victorian Literature and Culture, 25, pp. 159-177. [35] Kasia Boddy (1998), “How Writers Talk: The Literary Interview”, în Borderlines: Studies in American Culture, 5, pp. 60-69. [36] Volkmar Hansen, „Das literarische Interview”, în „In Spuren gehen...”: Festschrift für Helmut Koopmann, edited by Andrea Bartl, 461-473, Tübingen, Germany, Niemeyer, 1998, p. 470. [37] Masschelein et al. (2014), op. cit., p. 14. [38] Ibidem, p. 14. [39] Ibidem, p. 14 [40] Ibidem, p. 15.
excelent!