Despre călătorie

Despre călătorie și sensurile ei pierdute

Trăim epoca în care globalizarea a venit la pachet cu libera circulație, iar restricțiile în acest sens s-au diminuat atât de mult, încât unii semeni de-ai noștri ar sta numai pe drumuri. Unii își iau un an sabatic pentru a face o călătorie în jurul lumii, alții renunță la servicii foarte bine plătite și cu banii strânși pleacă într-o călătorie care, nu știu cum, se înnoadă foarte repede cu următoarele. Influencer-ul se transformă în globetrotter, doar pentru că în goana sa după like-uri constată că e mai cool să fii astăzi într-un colț de lume și mâine într-altul. Oameni de televiziune celebri trăiesc din călătorie, Ben Fogle și-a construit o carieră bazându-se pe pasiunea sa pentru turism și a ajuns în cele mai ascunse și nepopulate locuri din lume, doar pentru a înțelege nevoia de solitudine a unora dintre contemporanii noștri. Știrile televiziunilor serioase au în desfășurătorul lor note de senzațional – cu cât e mai mare numărul de turiști veniți special să viziteze un obiectiv cultural (turnul din Pisa, dau un exemplu venit acum în minte), cu atât e mai de interes știrea. Pedometrele sunt nelipsite din aplicațiile telefoanelor noastre, iar mulți din pașii contorizați sunt făcuți în timpul călătoriilor, mai puțin în sălile de sport sau pe terenurile de atletism. Când și cum a devenit călătoria atât de prezentă în viețile noastre? Când și cum s-a rupt echilibrul între sedentarism și mișcare în viețile noastre? Ce se ascunde în spatele acestor călătorii nesfârșite?

Zilele acestea, o postare (pe Facebook) a unei experte în educație, specialistă în coaching a stârnit reacții dintre cele mai diverse, de la acordul total până la agresivitatea asociată cu bădărănia și atacul la persoană.  Elisabeta Stănciulescu, căci despre ea este vorba, a atras atenția asupra călătoriei și rostului ei în viețile noastre.

<<Eu am decis că, de acum, voi merge într-O SINGURĂ #călătorie / #vacanță pe an. E absolut suficient pentru un om echilibrat, care e capabil să facă alte lucruri în viață, mai valoroase decât călătoria de dragul călătoriei, ori de dragul modei / fotografiilor pe rețelele sociale, ca să te simți și tu în rând cu lumea „bună”, ori „să te dai mare”.

Când aud / citesc „Sunt pasionat/ă de călătorii”, eu aș pune două întrebări (mă abțin greu să nu le pun):

1. ești cercetător / cercetătoare științific/ă în domeniu? acolo chiar e pasiune!

2. dacă nu, ești pasionat/ă de călătorii, ORI ești mai degrabă „pasionat/ă”

- de #fuga de #responsabilitățile de acasă?

- de fuga de #tine însuți/însăți, altfel spus de ce descoperi, sau ai putea descoperi, despre tine când stai mult în același loc, cu aceiași oameni?

- de #câștigul financiar și de #popularitatea obținute cu mai puțin efort decât ar fi necesar dacă ai căuta să câștigi bani altfel decât din călătorii?

Aud adesea „Sunt pasionat/ă de călătorii” de la oameni care NU dau semne că ar fi #învățat din călătoriile acelea mai mult decât ai putea învăța liniștit/ă de pe internet, stând acasă.

Ori de la oameni care își lasă #copiii minori în grija celuilalt părinte, care îi crește, practic, prea mult timp singur, ori îi lasă prea mult timp în grija altor rude.

Ori de la oameni care vorbesc despre echilibru interior, atitudini ecologice, sustenabilitate etc. ... Ce echilibru interior, ce păsare pentru sănătatea mediului, ce sustenabilitate, când tu consumi în neștire resurse ale planetei pentru nevoi „secundare” (construite artificial în experiențele sociale)?

Am mai spus-o: ne ascundem în spatele unor #valori, folosindu-le ca #instrumente pentru a justifica tot felul de acțiuni care nu au nicio legătură cu valorile acelea.

NB. Scriu acestea cu sentiment de vinovăție, pentru că tocmai mă pregătesc să plec în a doua călătorie de anul acesta. E achitată de anul trecut și are și un scop medical, însă va fi ultimul an în care voi depăși o singură călătorie.>> (postare din 10 august 2024)

Ulterior, a făcut o completare, din care redau doar următorul pasaj:

<<Sunt absolut sigură că, atunci când veți deschide „zoom”-ul dincolo de nevoile și câștigurile celui care călătorește, veți vedea și acele laturi ale turismului de masă care mă determină pe mine să spun că o călătorie pe an e suficientă ca formă de învățare și relaxare, fiind, totodată, mai empatică cu calitatea vieții oamenilor din zonele în care călătorim și mult mai sănătoasă pentru mediu.

Călătoriile fără limită sunt o formă de #consum ca oricare alta și contribuie la #dezechilibrele sociale și ecologice, oricât de civilizat ar fi călătorul: nu călătorim pe jos, nici nu dormim sub cerul liber, nici nu ne spălăm în râuri și mări, pentru toate consumăm din resursele naturale și sociale limitate ale locului și folosim facilități a căror producere poluează, contribuie la încălzirea globală etc.>> (postare din 11 august 2024)

Scriu aceste rânduri din mijlocul unui august torid, din mijlocul unui București copleșit de arșită, letargic și golit parțial de oameni; vacanțele sunt făcute (mai nou) pentru a bifa călătorie după călătorie, cu cât e mai departe de casă, cu atât mai multe ai de povestit la revenire. În realitate, dacă pui cap la cap poveștile auzite la final de august, realizezi cât de mult se aseamănă între ele; totul se e despre agenții de turism, stelele hotelurilor (reflectate în numărul de masaje gratuite și orele de spa adunate cu o conștiinciozitate demnă de cauze mai bune), câte muzee s-au bifat, câte sute de poze s-au făcut și cum s-au evitat accidentele sau catastrofele bagajelor pierdute de companiile aeriene. Mi-aduc aminte de povestea unui amic, care era șocat de reacția unei cunoștințe comune. Într-o excursie în Malta, au intrat amândoi într-o biserică, diferența dintre ei fiind dată de timpul alocat vizitei în sine: cunoștința comună s-a uitat stânga-dreapta, față-spate, după care a spus „Hai să mergem!”. În nici cinci minute îi fusese satisfăcută nevoia de cunoaștere, în realitate excursiile pentru acesta fiind o continuă și nesfârșită nevoie de a bifa obiective pe o hartă (culturală?) a lumii. Această întâmplare ilustrează una din ideile puse în discuție de Elisabeta Stănciulescu. Câți dintre noi, călătorii lumii contemporane, mai păstrăm viu sensul inițial al călătoriei, acela de a descoperi ceva nou? Călătoria, înainte de a fi asociată cu comerțul, a însemnat explorare, cunoaștere, vizitare de noi teritorii, scopul final făcând diferența între oameni; unii plecau spre noi orizonturi să cucerească, alții erau stăpâniți de curiozitate, nevoia de a afla/ști ce se află dincolo, într-un teritoriu nou, altul decât cel locuit în timpul prezent.

Câți dintre noi mai facem astăzi călătorii inițiatice, în sensul acela aproape religios? El Camino de Santiago de Compostela și-a câștigat definitiv notorietatea când Eric-Emmanuel Schmitt a publicat Noaptea de foc. La una din edițiile de dinainte de pandemie ale festivalului de teatru independent Undercloud, înaintea unui spectacol-lectură, actorul Cristi Iacob povestea experiența sa trăită pe acest drum al inițierii, una foarte asemănătoare cu cea pusă între copertele cărții de scriitorul francez. Experiențe inițiatice, în care călătoria exterioară devine secundară, locul acesteia fiind luat de călătoria interioară, care se desfășoară pe alte coordonate decât cele mundane. Timpul se dilată, spațiul se suspendă, iar relația cu tine însuți se mută pe o verticală dominată de spirit. Îți trebuie și curaj pentru o astfel de experiență, dar mai ales îți trebuie o anumită maturitate, care să-i dea voie asumării cunoașterii să se întâmple, să se producă.  Călătorii în care cunoașterea Sinelui se dovedește a fi mult mai dificilă decât cunoașterea mundană. (intermezzo: cine își mai aduce aminte de Castelul interior al Teresei de Ávila? Tocmai mi-am dat seama că n-am prea vorbit despre cartea asta în ultimii ani.) Am urmărit câteva din relatările celor care au făcut acest traseu (unii sunt deja veterani, l-au refăcut de câteva ori, dar nimic despre recorduri în aceste “performanțe”) și în toate e prezentă revelația; oricât de pregătit spiritual pentru un astfel de drum, revelația se produce întotdeauna neașteptat și forța ei de a schimba ceva în interiorul individului este imensă, aproape incomensurabilă, intraductibilă la nivel rațional.

Evident că e de preferat călătoria interioară, dar când aceasta e asociată cu cea exterioară, mundană, lucrurile par să se așeze de la sine mai ușor. Totul e să ne luăm timpul necesar pentru ca ceea ce aflăm (despre noi, despre ceilalți, despre lume în general) să-și găsească locul cuvenit în sistemul nostru de cunoștințe. Devine din ce în ce mai complicat să găsești timpul necesar pentru ca experiențele trăite în timpul unei călătorii să devină cu adevărat ziditoare. Dacă înțelegem la timp că a călători nu se rezumă la numărul de kilometri parcuși sau la suita de stegulețe așezate pe harta lumii (marcând astfel locurile unde am fost), atunci poate că vom și un pic mai înțelepți decât suntem acum. Sau mai buni, cu noi și cu ceilalți. Mai îngăduitori cu natura umană și mai rezistenți în fața asaltului inteligenței artificiale. Vă doresc ca numărul călătoriilor interioare să fie mai mare decât al excursiilor și vacanțelor petrecute cât mai departe de casă.

de Nona Rapotan