De ce să citim?

Conflictul ca sursă de inspirație și succes

O recentă și parcă eternă dezbatere pe tema (mereu eterna și ea) a îngustării pieței de carte românească (în general) și brasoveană, mai concret, ne fixează cu spatele la perete cu întrebarea: De ce nu se vând cărțile scriitorilor români? E o întrebare bruscă, iar în spatele ei există desigur și alte întrebărări, mai mici, care se țin de mână așteptând și ele la rând. Cifrele exacte, dar mai ales alarmante ne anunță că doar 5 % dintre români cumpără (și citesc) cărți sau că mai puțin de 35 % dintre ei nu au citit nicio carte în ultimul an. Și că, aici nu există surprize, noi am fi la coada Europei atunci când vorbim de cititorii de cărți noi, lansate la târguri și expoziții care, spre deosebire de cele tipărite deja, prezente pe rafturile bibliotecilor, trebuie mai întâi cumpărate.

Evident că subiectul, care trebuie dezbătut d.p.d.v. literar este, în fond, cât se poate de comercial. Azi, chiar orice subiect ai alege, în următoarele cinci minute de discuție devine comercial, doar dacă nu suntem la o dezbatere politică, deși și în acest caz...

Noi, însă, ca scriitori, ca intelectuali, educatori ai maselor și ca reprezentanți ai ultimei redute a conștiinței de țară și popor, vom rămâne cu discuția la nivelul literar, deși tentația și mai ales condițiile de supraviețuire artistică au devenit la fel de economice și de concrete, singura diferentă fiind că azi, ele, în comparație cu sursele de natură politică, sunt mult limitate spre inexistente. Cred cu tărie în valoarea literaturii românești, în tradiția ei ancorată în trecutul și prezentul apropiat, derivat din forța exemplului trăit pe viu, mai ales a acelui exemplu trist pe care istoria României l-a trăit fără să vrea, dar pe care, o spun cu tristețe, îl merită pentru că nu are curajul să-l schimbe. Avem ce merităm, avem ce votăm, avem ce ne rămâne după ce împărțeala socială a fost făcută în fazele anterioare care nu au ținut cont de noi, de cultura noastră și viitorul ei. A schimba o astfel de procedură înseamnă a interveni acolo sus unde se decide tot. Medicii, profesorii, industria sau agricultura, alte și alte structuri sociale și chiar artiștii de tot felul cu care suntem rude, au făcut-o deja. S-o facem și noi! Să privim atent în curtea noastră și să ne întrebăm ce ar trebui schimbat. Ce spune statistica de librărie, de depozit de carte sau de bibliotecă, la nivel de carte citită, ca domeniu, subiect, abordare, stil sau autor? Mai concret: Ce citește, totuși, cititorul român? Întrebarea nu este deloc nouă. Înainte de această ultimă dezbatere, atmosfera ce prevestea îngrijorarea fusese pregătită de președintele filialei Brașov (a Uniunii Scriitorilor din România) care pusese întrebările de bază la începutul și la sfârșitul unui articol de primă pagină din Libris-ul brașovean. Prima era, simplificând brutal: De ce să scriem? Iar a doua, evident: De ce să citim? Între cele două întrebări care prind esența, problema și soluția ei, totul s-a spus cinstit dar, dacă la prima întrebare scriitorii brașoveni ar putea vorbi pe sute de pagini, a doua întrebare, dacă ar avea un răspuns clar, el ar face chiar succesul de carte, de comerț de carte și de rating la televizor, aplicându-se fără probleme la oricare alt subiect și domeniu. Evident că întrebarea și-a găsit parțial răspuns, în fapt, răspunsuri. Surpriza a fost că scriitorul român, pus în fața întrebării: ce și cum să aleagă o carte?, pare că ar fi tentat să spună că ar alege o carte scrisă de un autor străin pentru simplu motiv că bănuiește că ar fi mai interesantă. Răspunsul este sincer dar nu prea ne aranjează, mai ales venind din partea unui scriitor. Pusă altfel, întrebarea corectă ar fi: de ce s-ar vinde cartea străină mai bine? Un De Ce mare cât casa. Să luăm ca exemplu de analiză o carte recentă din literatură franceză. Să-l alegem ca autor pe Michel Houellebecq și cartea sa intitulată sugestiv și mult-prea-cuprinzător „Anihilare”, o carte cu o critică favorabilă, cunoscută, și care vinde bine, fiind scrisă de un autor deja consacrat pentru că a scris anterior și alte cărti de succes, ultima menționată fiind la capătul unei serii lungi de romane. Ne obligă cineva să-l cumpărăm mereu pe Houellebecq? Evident nu. Îl cumpărăm noi, cu toată convingerea că merită să o facem. Din curiozitate sau dintr-un snobism demn de un intelectual român care se respectă. Cumpărându-l vom face gestul care duce la succesul comercial bazat pe succesul literar.

Revenind la Michel Houellebecq și la „Anihilare”, cine a citit cartea a observant cu siguranță că „Anihilare” este soră bună, dacă nu chiar geamănă, cu „Serotonină”, roman al aceluiași autor francez. Tragedia, finalul implacabil al omului, victimă a cancerului ce seceră viețile de pretutindeni și dintotdeauna, drama ultimei părți a vieții, conștiență și fără șanse de a modifica ceva, filmul ultimilor decizii sau dorința de a imagina ce va fi după ce tu nu mai ești, toate aceste trăiri pe care Michel Houellebecq le descrie sincer, uman, dar exact și cu resemnare, apropie oamenii, îi forțează să se gândească la marile subiecte sau la lupta comună contra marilor dușmani ai vieții. Să recunoaștem că, bine scrise, aceste teme, chiar dacă nu dau soluții dau acea posibilitate a unei apropieri între oameni care este desigur un prim succes, un mare subiect ca prim mare punct de sprijin literar. Primul din cele două puncte ce nu pot fi evitate, subiectul și stilul.

Ei bine, mari subiecte nu mai sunt ușor de găsit. Nu mai sunt multe care să spună ceva total nou. După ce Goethe a scris „Faust”, adică după ce omul, mereu urmărit de ideea morții, a acceptat să-și vândă sufletul pentru nemurire, orice alt subiect ne pare mult mai subțire și mai nedemn, mult prea peren sau plictisitor din start. Nu este cazul să dezvoltăm aici ideea în detaliu. Ce ne interesează la „Faust” e prețul vânzării și noua problemă de după târg, la fel de complicată, care ne arată că fericirea nu poate fi niciodată consumată singur, ci numai în grup. Și poate ar trebui să mergem mai departe cu ideea selectând membrii grupului și calitățile care îi unesc și îi duc către fericire. Rămânând, însă, la primul nivel, al contractului omului cu diavolul care joacă cinstit, în fundal fiind asistat de însuși Dumnezeu, diavolul se ține de cuvânt dând exact ce i se cere și cerând în schimb ceea ce îl interesează. Subiectul este total și acoperă, literar vorbind, aproape toată gama de trăiri cu care, vrând-nevrând, coexistăm. Pe undeva, Houellebecq nici nu se îndepărtează mult de temă și asta îi asigură succesul primului punct de sprijin.

Mai rămâne al doilea punct de sprijin, stilul. Dacă nu se poate scrie CE NU S-A MAI SCRIS, să scriem CUM NU S-A MAI SCRIS. Evident că facem o teorie care nu aduce bani direct, dar scriind cărți suntem mereu acei lucrători cu cuvintele care, reunite în cărți, dau, la final, prețul meritat al cărții. Concret, acolo unde subiectul e relativ mereu cunoscut, unde e vorba de iubire, trădare, războaie, pandemii, sacrificii și eroism, amestecând teme romantice cu temele realiste, cum nimic nu va surprinde, din motivele descrise, să facem apel la stil. Nu dau lecții, nu am acest drept, chiar mă tem pe undeva de înălțimea frazelor scrise, dar cred că stilul, dacă va fi înțeles de cititor, va salva subiectul, cu condiția ca o bună publicitate, competentă (nicidecum stridentă sau agasantă) sau scriitorul însuși, motivat într-un fel sau altul, să vină mai aproape de cititor și să-i explice ceea ce el, din lipsă acută de lectură, suprapusă peste lipsa de curajului de a întreba, nu va fi capabil niciodată să înțeleagă singur.

Ridic, astfel, o problemă veche legată de întrebarea: Eu, scriitorul, pentru cine scriu? Pentru criticul care așteaptă să-l surprind sau pentru cititorul de care mă plâng că nu-mi cumpără cărțile. Cititorul trebuie, în primul rând, să înțelegă ce scriu. Apoi, să-i placă cum scriu. Și, nu în ultimul rând, să poată găsi răspunsuri la propriile lui întrebări citind cartea pe care a cumpărat-o. Sunt cărți care au decis direcția bună într-o intersectie a vieții, cărți care au schimbat destine. Iar dacă personajele au fost popoare, cărțile au putut schimba chiar istoria unor generații. Dacă vrem să vindem cărți să ne punem, în primul rând, în locul cititorului care cumpără. Să ne întrebăm ce urgențe are în a găsi soluții pentru problemele lui de mâine. Dacă îl putem ajuta, va deveni cititorul pe care ni-l dorim, cititorul mereu în căutare de cărți în care găsește soluții la problemele lui numeroase. Dacă nu reușim acest lucru, va trebui să ne punem acea întrebare cu care se încheie articolul menționat deja la începutul textului: De ce să citim?

de Alex Maroiu

Alex Maroiu este pseudonimul sub care semnează Alexandru Maroiu. Născut în 13 aprilie 1948, în Bucureşti, este prozator şi eseist, membru al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România (din anul 2019). A debutat, în anul 2012, cu volumul de nuvele „Dicţionar comercial subiectiv ”. În anul 2016 începe să publice romanele din Ciclul „Anii cenuşii”, o cronică a societăţii româneşti din perioada comunistă. Pentru romanul „Viaţa la periferie”, primul volum al ciclului, a primit, în anul 2017, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov (între timp ciclul a ajuns la al șaselea volum: „O revoluție ratată”, 2022). De asemenea, romanul de sine stătător „Katia” (2020) a fost și el nominalizat la premiile USR, filiala Braşov.