Cărțile copilăriei

Cărțile copilăriei. Cum am devenit cititor

Trebuie să mărturisesc că în copilăria petrecută la Făgăraș, cam până la cutremurul din martie 1977, am citit enorm încă de la vârsta de 3-4 ani, începând, desigur, cu ziarele și revistele vremii: România liberă, Lumea, Magazin istoric, România literară și altele, după care am trecut la cărțile pentru copii. Țin minte că lecturam ca un nebun chiar în mașina părinților sau în cort în drum spre Munții Făgărașului, vârful Moldoveanu, în excursii, la lumina lanternei, după ce dădeam o tură prin toate librăriile din Brașov și la Sibiu și mă alegeam cu un număr semnificativ de cărți. Evident, mi-au plăcut și basmele, poveștile și legendele de tot felul și din toată lumea, în special, Legendele Olimpului, dar și romanele istorice, de aventuri, de călătorie etc., ca să nu mai zic de marea literatură, începând cu Balzac și Baudelaire și terminând cu Dante și Dostoievski (pe care i-am recitit mereu, deoarece în copilărie nu înțelegeam chiar tot ce spuneau și sugerau acești scriitori prin capodoperele lor epustuflante), ele oferind generos experiențe și cunoștințe inegalabile care puteau și pot fi aplicate cu ușurință în viața mundană. Acele cărți m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea dură și complicată din jurul meu, dominată atunci de dictatura ceaușistă și național-comunism, cărți care pot evoca emoții și sentimente, m-au putut ajuta să evadez imaginar din socialismul vremelnic biruitor la orașe și sate de pe vremea lui Ceaușescu, să dezvolt un sentiment de fericire temporară sau să-mi contextualizez experiențele de viață. Prin citirea cărților de mic copil, am dezvoltat multe deprinderi care ne pregătesc, să spunem, pentru complexitățile și mizeriile vieții de zi cu zi, mi-am făcut o cultură enciclopedică. Copilăria este o stare contradictorie și de învățare aproape constantă, care duce la sentimente de bucurie, fericire și extaz, dar și la confuzie, frustrare și teamă. Deoarece nu puteam comunica întotdeauna gândurile și sentimentele mele părinților, prietenilor, învățătorilor, profesorilor și celor din jur, fiind mai introvertit, mă simțeam, de multe ori, neînțeles și singuratic. Citind cărți cu personaje care se confruntă cu sentimente și gânduri similare, am putut să navighez cu încredere printre provocările ineluctabile ale vârstei de aur a copilăriei. Povești și cărți ca acelea de mai sus, și nu numai, au reprezentat, nu un “memento mori”, vorba lui Eminescu sau a scriitoarei Muriel Spark, ci un memento inebranlabil pentru cei care care trec prin schimbări semnificative în copilărie, cum am pățit eu, și în viața dură și dificiflă de astăzi. Citirea basmelor și poveștilor, cărților de SF sau altor genuri creative mi-a permis să explorez lumi situate dincolo de cea reală, iar în timpul acestei călătorii literare, m-am întrebat atunci, cum aș fi reacționat într-o situație-limită, ce aș fi făcut diferit de protagonist etc., acestea fiind tipurile de amnare sau declicuri care mi-au menținut fantezia activă de-a lungul anilor. Se pare că imaginația mi-a fost hrănită, alimentată suficient de devreme în timpul vârstei de aur, acea fantezie catapultându-mă într-o forță care trebuie luată în considerare atunci când m-am luptat cu angoasele de tot felul, cu singurătatea, nefericirea, certurile interminabile dintre părinți, dificultățile vieții de adult, realitatea cea cruntă, cu acești monștri terifianți la vârsta considerată adultă.

Din muntele de cărți citite asiduu, alături de cele enumerate mai înainte, este greu de selectat un număr foarte mic de cărți ale copilăriei sau care mi-au modelat copilăria, neavând ceea ce se numește o Biblie a cărților copilăriei, însă, dacă aș alege anumite cărți preferate atunci, acestea ar fi, pentru început: Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, Cei trei muschetari de Alexandre Dumas-tatăl și Toate pânzele sus! de Radu Tudoran. În vremea copilăriei mele făgărășene aveam un obicei straniu dar destul de răspândit, doream să-i imităm pe eroii poveștilor și cărților, să ne punem în locul lor, să devenim ca ei, atât în faptele pozitive, dar și în cele negative. Astfel, din Pinocchio, pe care filosoful și esteticianul Benedetto Croce a considerat-o una dintre cele mai mari opere ale literaturii italiene, am luat partea rea a acesteia, ajungând să ne mințim părinții (care ne tot spuneau că dacă mințim ne crește nasul!), pe alții, dar și pe noi înșine, din Cei trei muschetari am luat idealul toți pentru unul, și unul pentru toți, apoi ne-am confecționat niște săbii din lemn de brad și am început să ne duelăm prin cartierul unde locuiam și pe zidurile impunătoarei Cetăți medievale a Făgărașului, desigur, când nu erau milițieni prin preajmă, iar din romanul Toate pânzele sus!, am luat idealul, prezent și astăzi, de a hălădui peste mări și țări.

De asemenea, în vremurile fericite și mirobolante ale copilăriei am fost atras de cărți fabuloase și de reviste cu ilustrații atrăgătoare, precum publicația franceză pentru copii și tineret Pif Gadget, compusă cu precădere din benzi desenate; revista franceză de benzi desenate pentru copii Rahan, după numele personajului principal, un “om preistoric cu inteligență peste medie, cel mai probabil un Cro-Magnon”, cele două fiind procurate de la copiii care aveau părinți sus-puși ori rude în Franța ori în altă țară occidentală, dar și colecția „Povestiri științifico-fantastice”, un periodic de literatură pentru tineret editat de revista Știință & Tehnică, din care am colecționat aproape toate din cele 466 de numere, publicate de două ori sau, pentru o perioadă de timp, de trei ori pe lună, până prin aprilie 1974 și cumpărate sistematic de la același chioșc de ziare din cartierul copilăriei mele făgărășene.

Pe lângă acestea, au existat și alte cărți ale copilăriei care m-au marcat, din mai multe puncte de vedere:

Panciatantra, apărută în colecția “BPT” a Editurii Minerva, o serie de fabule întrețesute și întretăiate carveriano-altmanian, dintre care multe desfășoară metafore ale animalelor antropomorfizate cu virtuți și vicii umane, narațiunea ei ilustrând, în beneficiul a trei prinți ignoranți sau inculți, principiile esențiale hinduse ale lui nīti, un fel de o “conduită lumească prudentă” sau „conduita înțeleaptă a vieții”, cum am aflat mai târziu. De asemenea, m-au încântat o serie de narațiuni din cele O mie și una de nopți, care prezintă, printre altele, elemente științifico-fantastice, ireale, realist-magice etc. Un exemplu semnificativ îl reprezintă „Aventurile lui Bulukiya”, unde căutarea protagonistului Bulukiya a ceea ce se cheamă “iarba nemuririi” îl conduce să exploreze mările, să călătorească în Grădina Edenului și la Jahannam (un loc din lumea cealaltă în care sunt pedepsiți făcătorii de rele) și să hălăduiască prin cosmos în lumi sau planete diferite, mult mai mari decât lumea lui, anticipând elemente de SF intergalactic, pe parcurs, el întâlnind societăți de djinni, sirene, șerpi vorbitori, arbori vorbitori și alte forme de viață.

O altă carte care mi-a aprins fantezia a fost romanul Robinson Crusoe de Daniel Defoe (tipărit în 1719), scris cu o combinație de forme epistolare, confesionale și didactice, o carte care urmărește personajul din titlu după ce este catapultat și trăiește nu mai puțin de 28 de ani pe o insulă deșertică tropicală îndepărtată, în apropierea coastelor Venezuelei și Trinidadului, întâmpinând canibali, captivi și revoltați înainte de a fi salvat. Romanul a fost citit diferit ca o luptă cu singurătatea (cum l-am înțeles eu la vârsta copilăriei), ca o alegorie pentru dezvoltarea civilizației sau ca manifest al individualismului economic (pe care nu mi-l puteam imagina în comunism).

Tot la/ din categoria excursiuni literare mi-a plăcut romanul Călătoriile lui Gulliver (1726), satira în proză a scriitorului anglo-irlandez Jonathan Swift, care persiflează atât natura umană, cât și subgenul literar numit „poveștile călătorilor”, Swift susținând că a scris această carte „pentru a supăra lumea mai degrabă decât pentru a o distra”. Pesimistul roman swiftian mi s-a părut a fi o respingere sistematică a relatării optimiste a lui Daniel Defoe despre capacitatea omului de a se adapta peste tot și în orice condiții. Swift a fost preocupat să respingă noțiunea că individul precede societatea, așa cum pare să sugereze romanul lui Defoe, el considerând o astfel de gândire ca pe o “susținere periculoasă” a filosofiei politice radicale a lui Thomas Hobbes (care spunea că “omul este lup pentru om”) și, din acest motiv, Gulliver întâlnește în mod repetat societăți înființate deja, adesea distopice, mai degrabă decât insule pustii defoeene. De exemplu, căpitanul care îl invită pe Gulliver să slujească pe post de chirurg la bordul navei sale în cea de-a treia călătorie dezastruoasă se numește… Robinson!

Trecând la secolul al XIX-lea, unul dintre romanele preferate din copilărie a fost Oliver Twist, al doilea roman al lui Charles Dickens (publicat inițial în foileton între 1837 și 1839 și ca o carte în trei volume în 1838). Deși aveam părinți, mă impresionase povestea orfanului personaj titular, care, după ce a fost crescut într-o casă de corecție, evadează la Londra, unde întâlnește o bandă de hoți de buzunare condusă de niște delincvenți minori de către bătrânul criminal Fagin, descoperă secretele filiației sale și reia legătura cu familia sa. Cartea înfățișa în mod non-romantic viețile sordide ale criminalilor și micilor infractori și dezvăluia ineluctabil tratamentul crud al numeroșilor orfani din Londra la mijlocul secolului al XIX-lea, zis al Națiunilor. Într-un exemplu timpuriu al romanului de tip social, Dickens ironiza sardonic munca ori sclavia modernă a copiilor, violența domestică, recrutarea minorilor ca infractori și prezența, avant la lettre, dar de pe poziții de stânga, viața așa-numiților copii ai străzii.

Din marea colecție de cărți Jules Verne din perioada comunismului, apărute la Editura “Ion Creangă”, volume pe care le cumpăram imediat ce apăreau în librării, m-a pasionat O călătorie spre centrul Pământului, un roman științifico-fantastic clasic al autorului francez (apărut în 1864/ 1867). Fascinant era aici profesorul Otto Lidenbrock, figura centrală a poveștii verniene, un excentric profesor de mineralogie german care credea naiv că existau cratere vulcanice ce ajungeau până în centrul pământului. Am urmărit cu sufletul la gură cum el, nepotul său Axel și ghidul lor islandez, Hans, ajung în renumitul vulcan inactiv al Islandei Snæfellsjökull, apoi se confruntă cu multe pericole, inclusiv tornade subpolare, un ocean subteran și creature ori jigănii preistorice vii din erele mezozoic și cenozoic (ori neozoic), pentru ca în cele din urmă, cei trei exploratori să fie catapultați înapoi, la suprafață, de un vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Un alt roman vernian preferat a fost Ocolul Pământului în 80 de zile (1872), în care am admirat: excursiunile prin tot felul de țări ale lumii, loialitatea, importanța onoarei și cuvântului dat, extravaganța protagonistului Phileas Fogg, mărimea distanțelor de parcurs într-un timp limitat și faptul că flegmaticul englez Phileas Fogg și servitorul său francez Passepartout au folosit toate mijloacele de transport posibile în acea perioadă: pachebotul, calea ferată, mașina, iahtul, nava comercială, sania, elefantul, până la urmă ei reușind să-și păstreze pariul cu cele 80 de zile, deoarece călătorind spre răsărit, au câștigat o zi în calendar, fără să-și dea seama.

Un autor drag copilăriei mele a fost și Mark Twain, din creația căruia am savurat Aventurile lui Tom Sawyer, un roman din 1876, despre un băiat din sudul Statelor Unite, Tom Sawyer, cu acțiunea petrecută în jurul anului 1844, înainte de devastatorul Război civil american, în orașul fictiv St. Petersburg, Missouri, pe malul drept al fluviului Mississippi. Twain a numit-o o epopee a copilăriei sau „imn în proză”, în care povestitorul la persoana a treia dă dovadă de o mare indulgență față de protagonistul sau eroul său Tom și folosește trucurile, escapadele și aventurile sale pentru a scoate în evidență defectele și calitățile adulților din jurul lui. Pe de altă parte, satira marktwainiană devine necruțătoare atunci când denunță moralitatea publică, justiția, educația, religia, medicina sau economia, dar nu și atunci când îl înfățișează pe Joe Indianul, care e un personaj total negativ. Aventurile lui Huckleberry Finn este un alt roman preferat din creația lui Twain (1884/ 1885), o carte scrisă în engleza vernaculară, plină de regionalisme și cuvinte de argou, povestită, de data aceasta, la persoana întâi de Huckleberry „Huck” Finn, naratorul altor două romane twainiene, Tom Sawyer detectiv și Tom Sawyer in strainatate (citite și acestea în copilărie), și un prieten al lui Tom Sawyer, o continuare directă a Aventurilor lui Tom Sawyer. Cartea mi-a plăcut pentru nonconformismul și viața de hoinar aparținând protagonistului Huck Finn, pentru ideea de prietenie, în general, pentru aventurile prin care trec cei doi amici împreună cu un al treilea, negrul fugar Jim, pentru ceea ce înseamnă să fii liber și civilizat, de asemenea, pentru descrierea colorată a oamenilor și a locurilor de-a lungul fluviului Mississippi.

Tot din secolul al XIX-lea, am citit, când eram copil, Cartea junglei (1894), o colecție de povestiri a autorului englez nobelizat Rudyard Kipling, cu majoritatea personajelor animale, precum fiorosul tigru Shere Khan, simpaticul urs Baloo, protectoarea panteră neagră Bagheera sau hipnotizantul șarpe piton Kaa, deși un personaj principal este băiatul sau „puiul de om” Mowgli, care este crescut în junglă de niște “lupchi”. Poveștile kiplingiene sunt plasate într-o pădure din exotica Indie, un loc menționat în mod repetat fiind „Seeonee” (Seoni), în statul central Madhya Pradesh, iar cele mai palpitante dintre narațiuni erau “Frații lui Mowgli”, în care un băiat este crescut de lupi în jungla indiană cu ajutorul lui Baloo și al panterei Bagheera, el trebuind să lupte cu tigrul Shere Khan; “Rikki-Tikki-Tavi”, povestea unei viteze manguste, și “Toomai al elefanților”, povestea unui tânăr îmblânzitor de astfel de pahiderme. Poveștile kiplingiene nu sunt despre comportamentul animalului, cum credeam când eram copil, cu atât mai puțin despre lupta darwiniană pentru supraviețuire, ci despre “arhetipurile umane în formă animală” și trebuie să mărturisaesc că mi-a plăcut mai mult filmul de animație regizat de Wolfgang Reitherman, lansat prin 1967, ultimul produs de Walt Disney înainte să moară.

Vrăjitorul din Oz este un alt roman al copilăriei care mi-a plăcut pe la vârsta de 5 ani, dar după aceea nu m-a mai atras, tipărit în 1900, scris de autorul american L. Frank Baum și ilustrat de W. W. Denslow, primul roman din seria de cărți Oz. Eram impresionat de faptul că o fetiță pe nume Dorothy și micul ei câine Toto, care locuiau în statul american Kansas, sunt luați pe sus împreună cu casa lor de o tornadă și transportați pe un tărâm magic numit Oz. Casa cade peste Vrăjitoarea rea ​​din Est și o ucide instantaneu, Dorothy recuperând pantofii de argint de la vrăjitoare. Pentru a găsi o modalitate de a se întoarce în Kansas, buna vrăjitoare din Nord o sfătuiește să-l contacteze marele și puternicul Vrăjitor din Oz, care locuiește în Orașul de Smarald.

O altă carte din perioada copilăriei a fost Lupul de mare, romanul de aventuri psihologico-marinărești din 1904 al scriitorului american Jack London, protagonistul cărții, blândul Humphrey Van Weyden, fiind un critic literar (mi-a plăcut și în această calitate, desigur) care este un supraviețuitor al unei coliziuni oceanice și care intră sub dominația lui Wolf Larsen, căpitanul unei goelete de vânătoare de foci, “The Ghost”, fiind forțat să devină dur și să se bazeze pe sine prin expunerea la ferocitate și brutalitate. Acest roman m-a pregătit, cumva, pentru lecturarea capodoperei lui Herman Melville Moby-Dick, un roman mult mai bun decât Lupul de mare, pe care D. H. Lawrence a numit-o „cea mai mare carte a mării scrisă vreodată”.

Din literatura franceză pentru tineret, să spunem, mi-au plăcut în copilărie Micul Prinț, o nuvelă scrisă și ilustrată de Antoine de Saint-Exupéry (publicată postum în Franța după Eliberare, lucrările lui Saint-Exupéry fiind interzise de regimul colaboraționist petainian de la Vichy) și romanul Cărarea pierdută (în original Le Grand Meaulnes, 1913) de Alain-Fournier. Povestea saint-exuperiană mi-a stârnit interesul prin faptul că se focalizează pe un tânăr prinț care vizitează diverse planete, inclusiv Pământul, el trăind pe o altă planetă, numită de adulți „asteroid B 612”, și abordează teme literare și filosofice precum singurătatea, prietenia, dragostea și moartea. În ciuda stilului său de carte pentru copii, Micul Prinț face scurte analize despre viață, adulți și natura umană, cum ar fi zicerea: “Noi vedem clar doar cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi”. În schimb, la Cărarea pierdută, am fost atras de faptul că accentul era pus pe povestea tânărului aventurier Augustin Meaulnes, pentru scurt timp împlinită, dar în cele din urmă eșuată, a iubirii pentru frumoasa și fragila Yvonne de Galais. De asemenea, mi-a plăcut faptul că narațiunea este spusă, în principal retrospectiv, din perspectiva celui de-al doilea personaj principal al romanului, prietenul mai tânăr al lui Meaulnes, François Seurel, care îl admiră și, în cele din urmă, o iubește în secret pe ravisanta Yvonne, care moare de o embolie pulmonară după ce a născut o fetiță…

Dacă ar fi să concluzionez, deși nu-mi place, cărțile copilăriei m-au ajutat la stimularea empatiei și a compasiunii de la o vârstă fragedă, basmele, poveștile și romanele de tot felul mi-au luminat multe lucruri despre confuzia și teama pe care o simțeau alții, acestea reprezentând unul dintre cele mai semnificative beneficii ale lecturii în/ din perioada menționată. Atunci, în copilărie, am obținut o perspectivă inubliabilă asupra modului în care trăiau alți oameni, mai ales în Occidentul, considerat de comuniști “decadent și putred”, am putut descoperi fapte interesante despre universul nostru și al lor, despre lume în general, și m-am bucurat să stau și să citesc multe ore pe zi o carte valoroasă – un obicei deprins în copilărie, mai târziu folosindu-mi în calitate de critic și istoric literar, iar dincolo de inspirație sau cunoștințe, uneori cărțile mi-au oferit, în plus, mult umor, care a fost și este un fel de panaceu la problemele de tot felul.

de Iulian Cătălui