Cârtițe și păsări

Suntem un concert baroc, o polifonie plus o gigă și un adagio contemplativ  

Ies în grabă din viața aceea fără să trântesc ușa în urma mea. Intru pe sub Arcul de Triumf din alt oraș. N-am de dat socoteală nimănui despre defilările mele din alte vieți la Paris, Balcic, Istanbul și Polul Nord. Și nici despre salturile fără plasă de protecție din bucătăria mea din Drumul Taberei direct în ziua cu piscină din Boston, apoi în cartea lui Cheever John de unde fug cu un radio imens în brațe din care răzbat un concert de muzică barocă și certurile unei familii.

Mă trezesc în fereastră cu Tâmpa. Muntele ăsta care mi-a umplut cel mai frumos viața. Nu l-aș schimba pe nici o plajă, ocean ori insulă. E ca barca mea din copilărie din care cerul se vedea cel mai frumos fiindcă la vâsle era chiar tata. Și acum când s-au adunat atâția ani în viața mea de călător simt cum numai în iurta de la Polul Nord m-am mai simțit iar la adăpost, ca atunci cu tata. Dormeau toți în cercul acela strâmt de ghiață acoperit doar cu câteva piei de focă. Trei generații strânse una într-alta, bunici, părinți copii și nepoți. Și fata aceea care făcea cele mai bune ceaiuri și cânta, cum mai cânta! Se strângeau unii în alții în întunericul iernilor lungi cerșind raze, apărați de respirația atâtor inimi care băteau la unison alungând negrul acelei vieți. Apoi venea aurora boreală cu lumina ei neiertătoare. Și iar se strângeau unii în alții. Întuneric cu  lunile și deodată prea multă lumină orbitoare. „Cârtițe și păsări suntem, Doamne!”, cânta fata și ne mai făcea iar câte un ceai adus cu săniile prin troiene cât casa.

Prea mult întuneric și deodată prea multă lumină, două vieți, același inamic. Și bucuria de a fi și de a ramâne împreună într-un cerc de iubire așezat pe un cerc de ghiață.

de Liliana Ursu