Cum sunt român

M-am născut la Târgu Mureş. La momentul naşterii mele, locul acela, independent de orice importanţă ar fi avut, era situat în România. Deci, se poate trage concluzia că sunt român, indiferent cum bătuse mai înainte vântul istoriei, fluturând drapelul ţării şi întorcându-l spre soare când pe partea cu tricolorul nostru, când pe cealaltă sau celelalte... cine le mai ţine socoteala?

Problema oamenilor care s-au războit pe ţărâna asta transilvană şi pe orice pământuri în general, a fost aceea că fiecare s-a întors în istorie, mai mult sau mai puţin, la cel mai favorabil moment care să-i justifice dreptul de proprietate. Ca şi cum cei care gângureau pentru prima dată în partea asta de lume ar fi avut habar cum avea să le sune graiul, peste câteva luni. Poate doar celor care mureau pentru idealuri amestecate cu orgolii, să le fi păsat. În măsura în care au fost în stare să desluşească ceva din sărăcie, asuprire şi chemarea la oaste. Glorie eternă(!) eroilor care au căzut în orice luptă pentru pământul, casa şi familia lor. Dar tot cred că războaiele s-ar fi putut evita dacă omul şi-ar fi folosit mai mult atributul definitoriu: raţiunea.

Sunt român, deci, chiar dacă am gângurit prima dată în altă limbă. Aşa simt, pentru că mai apoi instruirea şcolară am primit-o în limba română. Deformată sau nu de perioada comunistă, istoria acestei ţări am învăţat-o şi am perceput-o ca fiind a mea, a strămoşilor mei. Pentru că istoria poate fi a unui popor, a unui pământ, a unei seminţii, a unui om. Chiar dacă el nu scrie istorie, îşi scrie totuşi propria sa istorie.

Iar propria mea istorie, la prima mână s-a întins numai cale de două sau trei generaţii, care au trăit pe pământul pe care îl vedeam şi iubeam. Şi, cumva pe nesimţite, istoria seminţiei s-a evaporat în negura timpului. Am adăugat poveştii alte câteva generaţii, dar mai departe de atât istoria oamenilor mei a rămas în umbra trecutului. Astfel, istoria mea a devenit istoria acestui pământ.

Fără să am ceva împotriva lor şi apreciind cu respectul cuvenit minunata epopee a poporului despre care se spune că şi-ar avea rădăcinile pe undeva la est de Urali, prin pustiurile Mongoliei, emoţiile mele seamănă totuşi cu neliniştea lupului dacic – fie că urla când vântul îi trecea prin gâtlej, în goana călăreţului, fie că îi mângâia coama liniştită când se odihnea după munca pământului. Până acolo cobor eu în istoria mea, cu deosebirea că nu vreau să o impun nimănui.

Dar sângele şi pământul s-au amestecat mereu, în toată istoria omenirii. La fel e şi în cazul meu, chiar dacă eu n-am udat tărâna cu viaţa mea. Ceea ce sunt, s-a întrupat din sânge, dar s-a format pe pământul pe care îl locuiesc şi care mi-a modelat spiritul. E al meu şi pentru mine aşa va rămâne – numit România – indiferent cine îşi va înălţa drapelul deasupra lui. De asta sunt mândru, nu de realizările altora asemeni mie. Aceea e mândria lor, de care mă bucur, dar de care nu am voie să mă ating. Sunt mândru că aici mi-am înălţat bucuriile, aici mi-am dus luptele, mi-am purtat înfrângerile şi mi-am îngropat morţii. Ce importanţă ar avea limba în care au vorbit, atât timp cât eu mi-am luat rămas bun de la ei în româneşte?

Însă una este ce simt eu şi alta realitatea obiectivă din lumea mare.

Acolo eu nu sunt decât un hibrid, ca lupul dacic crescut în casa pălmaşului care muncea pământul şi din când în când, de nevoie, pleca la oaste ca să-l apere, atunci când alţii veneau să scrie o nouă istorie a acestor locuri. Bietul animal are jind în privire după libertatea pădurii și a muntelui, iar în suflet drag de oamenii din casa lui. Îşi arată colţii şi îşi zbârleşte coama ca să-i apere pe urmaşii omului plecat la bătălie. Apoi îşi îmblânzeşte ochii şi îşi lasă blana ciufulită de mâinile micuţilor. Şi lup şi câine... nimic pe de-a întregul.

Aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, nici câinii şi nici lupii nu îl primesc printre ei, cu drepturi egale. Dar el este mândru. Şi pentru că are în sânge dorul de libertate şi pentru că e gata să-şi dea viaţa pentru casa pe care o apăra şi o consideră a lui. Nu crede că şi-ar fi trădat nici casa şi nici specia, ci că le serveşte pe amândouă, aşa cum i-a fost scris destinul.

Dar în această rătăcire este şi un mare avantaj. La fel ca lupul care îşi apără ograda, eu trăiesc mai mult, pentru că eul din mine poate trăi nu una, ci două vieţi deodată. Aşa mă consider eu, român.

de Eugen Gomboș