Clătite epice

Clătite epice, cu vibe

Până nu demult, liric, epic și dramatic erau, în limba română, termeni specializați (mai pompos – „concepte operaționale”) de teorie a literaturii. Delimitau cele trei genuri importante: genul liric (poezia), genul epic (proza) și genul dramatic (dramaturgia/teatrul), fiecare gen cu speciile lui, fără să excludă interferențe (proză liricizantă, poezie epică, teatru poematic etc.). Simplu, fără ambiguități dătătoare de vertij cerebral. Limpede ca roua dimineții.

Asta până când niște VIP-uri autohtone (very important persons pe bază de coeficient de mutră, mult tupeu și nulevaya kul’tura) au început să arunce prin reclame și traduceri cu „epicul” și cu „dramaticul” de împrumut angliciform cum ar da analfabeții funcțional cu nuca-n perete, cu bâta-n baltă sau cu cine știe ce secreții în iahnia de fasole. Cu oiștea-n gard – nu, că dumnealor n-au căruțe. Au bolizi, așa că dau...cu bolizii-n parapet. Mă rog, dacă tot se poartă la nebunie fluiditatea în fel și chip, de ce n-ar fi și fluiditate semantică?

Și-așa ne-am trezit că toate cele sunt pentru ei/ele, la grămadă, epice sau dramatice, indiferent de context. Liricul, deocamdată, le-a scăpat nevătămat prin rariștea de neuroni. Maladia asta se dovedește mai contagioasă și mai a naibii decât covidul. Biruitoare pe termen lung.

Iată o scurtă selecție din reclame/traduceri nefericite: „omletă epică”, snaksuri „epice”, „confruntare epică” (în fotbal), „șpagatul epic” (al lui Van Damme), cremă de față care „îți va schimba dramatic înfățișarea”(Doamne, apără! Cine ar cumpăra o cremă cu efecte „dramatice”?), „câștiguri epice”, „seară epică”, lupul – „un prădător dramatic”, „vacanță epică”, „poveste epică”, „o combinație dramatică de culori” (în penajul unui rățoi de pădure care... habar n-are ce dramă zace în penele lui viu colorate), „croazieră epică” etc.. Sunt improprii limbii române aceste „construcții”? Sunt! Are limba română resurse lexicale mai expresive, mai variate și mai potrivite contextual? Are! Și ce dacă?!? Ne englezim la greu, cu sau fără noimă, cu sau fără discernământ. Mai mult fără. Importul de cuvinte e bun, dacă e făcut cu cap. Dar când „importatorii” banalizează cuvântul, îl transformă în tic verbal și îi alterează înțelesurile cum vor ei, e pacoste. Uneori apare – rătăcit printre ceilalți – și câte un traducător încă apropiat de spiritul limbii române și traduce, de pildă, „in epic fashion” prin „în mod extraordinar” (protagonist: un rechin care, dintr-un salt acrobatic, se descotorosește „in epic fashion” de camera video montată de cercetători pe înotătoarea lui dorsală).

Această introducere vine să prefațeze o scenă petrecută de curând.

Zilele trecute, mă întâlnesc pe stradă din pură întâmplare cu un vechi cunoscut, Marian V. (altul, nu cititorul de „almanahe”!), pe care nu-l văzusem de foarte multă vreme. Schimbăm amical câteva vorbe, apoi, galant, mă invită la o terasă unde, mă asigură el, „fac ăia niște clătite absolut epice!”. Aha, s-a molipsit și dumnealui, deși – de peste o jumătate de veac – nu mai e puștan teribilist. Vârsta nu l-a imunizat, a rămas vulnerabil în fața scălâmbăielilor verbale de la tv! Nu mă mir prea tare, era destul de snob, de emfatic odinioară. Totuși vorbea elegant, cu mai multă grijă și sens pe-atunci. Îi plăcea grozav să epateze.

Un îngeraș poznaș, pus pe năzbâtii, deghizat în drăcușor nervos, mă îndeamnă să mă joc nu tocmai inocent cu interlocutorul căruia îi spun zâmbind: „Mulțumesc pentru invitație, ești un cavaler de-a dreptul epic!”. Marian râde cu gura până la urechi, încântat, pentru că – nu-i așa? – i-am făcut un mare compliment. Un compliment epic. Plusez: „Ți-ai păstrat din tinerețe și fizionomia epică”. Râde iar. Nu știu de ce, dar dintr-odată îmi vine să-i șterg veselia de pe chip cum ștergi cu laveta stropii de ulei de pe capacul aragazului și adaug: „Ești mai epic decât proza domnului Jourdain!”. Pe vremuri, Marian frecventa teatrul, poate n-a abandonat obiceiul. Sigur știe cine e monsieur Jourdain cu proza lui – „apportez-moi les pantoufles!” – dar se vede că nu a înțeles chiar bine încotro bat. Continuă să zâmbească pe când ne așezăm la masă pe terasa lăudată. Îl rog frumos să mă lămurească ce înseamnă „clătite epice”. Abia acum îi piere zâmbetul și se uită la mine compasiv, ca la o persoană cu retard accentuat. Cum? E posibil? Încă n-am aflat că „epic” e un lexem multifuncțional care scutește eficient vorbitorii de efortul mintal depus în căutarea nuanțelor? În ochi i se rostogolesc rapid semne de întrebare, cum se rostogolea simbolul dolarului în ochii nu mai știu cărui personaj lacom de bani din desenele animate clasice. „Tu vorbești serios?!”, mă întreabă. „Da. Foarte serios. Ce înseamnă clătite epice? Clătite savuroase? Nemaipomenite? Fantastice? Delicioase? Fragede? Pufoase? Ca la mama acasă? De neuitat? De poveste? De vis? Fabuloase? Uimitoare? Senzaționale? Unice? Fără egal? Fără seamăn? Fără cusur? Excelente? Minunate? Incredibile? Excepționale? Colosale? Măi, Mariane, de ce mama zmeilor dăm așa de avântat cu piciorul în expresivitatea limbii române și ne cramponăm, ca idioții, de un insipid, incolor, inodor, invaziv și, pe deasupra, impropriu import? Pentru că e cool, și e în trend, și pentru că ni l-au scuipat insistent în ograda lexicală niște ageamii aroganți, inculți și fițoși din mass-media? Dacă i-ai întreba ce înseamnă gen epic, ar presupune că e vreo palpitantă descoperire de ultimă oră în genetică. Un gen, adică, nemaiîntâlnit”.

Abia acum pricepe că nu glumesc întrutotul, dar până să se dezmeticească de-a binelea și să-mi dea un răspuns – desigur epic, adică măreț, grandios, spectaculos, epopeic, memorabil – apare ospătarul, un tânăr simpatic și vioi ca o suricată. Așteaptă să comandăm. „Am auzit că preparați niște clătite absolut epice”, îi spun și văd că surâde fericit, măgulit, mândru. Foarte probabil, n-ar ști să explice atributul alipit clătitelor, dar îl percepe ca pe ceva laudativ, e „de bine”, altceva nu contează. Dacă e „de bine”...e foarte bine! Când comand însă „două clătite în proză suprarealistă, cu dulceață lirică de afine în ritm trohaic și un pahar epopeic cu apă dramatică plată de la gheață, vă rog”, e complet derutat. A intrat în ceață semantică deasă și cere prim-ajutor cu privirea. Se uită scurt când la mine, când la Marian, așteptând – mai degrabă de la el, că pare om serios și întreg la minte – o traducere a bizarei mele comenzi. Râd stăpânit, mai mult pe dinlăuntru, și simplific – „clătite cu dulceață de afine și un pahar cu apă plată, rece, vă rog” – în timp ce lui Marian i se adună iute spre centrul frunții, a severă încruntare și a reproș, sprâncenele epice. Adică mai mari și mai stufoase decât sprâncenele talentatului Mircea Albulescu, actorul din aproape de tot trecuta la ceruri generație de aur a scenei românești. Cred că pe extravagantul Marian îl încearcă acum un regret epic (adică amarnic, profund, ireparabil, mare, tardiv, irepresibil, sau... doar ușor? efemer?) că m-a invitat. Ce-a fost asta?! Cum „clătite în proză”? Comandă și el, „două clătite cu brânză dulce și stafide și un Pepsi zero zahăr”. Îl uită pe „vă rog”. De ce n-o fi cerut clătite epice? E prea vag, totuși?

Epicul ăsta de-mprumut, infiltrat peste tot „în loc de”, este, pentru minte, cum sunt cipsurile pentru corp. Ai cămara și frigiderul pline de bunătăți, dar ți-e lene să le cauți, să le pui pe masă. Boala lui Calache în variantă modernă. „În loc de” mâncare autentică, ronțăi abuziv cipsuri – cu gust artificial de brânză, de șuncă, de ceapă, de smântână, de ardei, de jumări, de roșii, de usturoi, de cartofi, de pizza, de gulaș... Îți amăgești nevoia de hrană, gura, stomacul, receptorii din creier. Poți ajunge supraponderal, dar ești – de fapt – subnutrit, puhav, anemic. Faci ulcer, te paște leucemia, ai amețeli și nu înțelegi de ce.

Mâncăm. Comentez: „clătitele sunt, într-adevăr, bune... ca la mama acasă”. După un onomatopeic (sau epic?) „mmmmm!!!” de incomensurabilă satisfacție gustativă din partea lui Marian, peste noi, peste masă, peste clătite, peste lumea cuvintelor în derivă, se așterne o tăcere epică. Adică deplină. Grea. Apăsătoare. Ca țesătura densă a unui text epic realist-obiectiv, ofensat grav de clătitele epice.

Și mă gândesc că, în competiție strânsă cu epicul din discursul comun, a intrat de curând narativa din discursul politic. Se-nvârte și bâzâie narativa asta în gura politicienilor ca musca verde și grasă survolând un cotlet stricat, să-și găsească loc bun pentru ouăle ei și hrănitor pentru viitoarele larve. În fine, aici e altă... narațiune, cu alți naratori și naratari! Una despre epic-dramaticele gogoși electorale, servite norodului în fiecare campanie de candidații care se deghizează temporar în picoli și chelneri, simulând grija nețărmurită față de votanți.

Zona emisiunilor mondene are contribuția ei: „vibe”-ul [vaibul] care, din platouri, s-a răspândit ca pecinginea pe rețelele de socializare. Cine să mai știe de emoție, tresărire, fior, freamăt? Toți fițoșii găunoși „vibe-rează”. Ca membrana de tobă mare. Ca toxicomanul cu frisoane, în sevraj. Ca placa tectonică în cutremur. Ca timpanul când detectează țiuit de țânțari. N-are importanță cum! Vibration (musai din engleză!) să fie! Că toți paramecii au cili vibratili, nu? Și participă cu elan la proiectul educării neamului. Care s-a vrut epic și a devenit dramatic. Îi auzi pe unii: „Azi am un vibe negativ” (de parcă ar avea friguri de baltă). Sau pe alții: „Melodia asta îmi dă un vibe mișto!”. Dacă te aștepți ca melodia să fie You're My Heart, You're My Soul,Waltz of Love, Mărie, dragă Mărie, Loli phabay - hop, hop, hop, Oda bucuriei sau Dance me to the end of love, te înșeli. Vibe-ul mișto e produs de un carcalete licențios – dar fără seva de protest din hip hop! – pus pe câteva note nețesălate. Și încă: „Mi-ai dat un vibe de Top Gun!”. Ăsta o fi un sindrom post-traumatic virotic, după un film hollywoodian cu împușcături ca la balamuc, pe canalul epic-drama? Dramă epică – adică dramă de proporții. Sau, poate, doar... de pomină! Vibe vine și el „în loc de” multe (vibrație, energie, atmosferă, stare, emoție, rezonanță, sentiment etc). Halal! Strașnică îmbogățire de vocabular!

Comeseanul meu mestecă în tăcere. Clătite. Oare și cuvinte sălcii (de la sălciu, nu de la salcie!) din import?

Îmi amintesc ce-mi semnala deunăzi prietenul Ch.C., anume că în fotbal e la modă acum „filosofia” în loc de „strategie”: „nu am primit gol și vrem să ne păstrăm [...] această filosofie”, „filosofia noastră de joc este...”, „am avut o filosofie îndreptată spre victorie” etc.. Ce să zic? Eu nu-l văd nici măcar ca hologramă pe Cioran cu jambiere și ghete cu crampoane dramatice, coborând din bibliotecă pe scara de incendiu ca să execute în teren un penalty filosofic, declanșator de vibe și waves delirante în tribune înțesate cu... metafizicieni. Da’ parcă poți să știi? Bistoș, expresia obsedantă „lumea se schimbă” are clenciul ei!

La plecare, îi mulțumesc din nou lui Marian pentru invitație. Zice „mi-a făcut plăcere”, dar sunt indicii că nu-i un adevăr tocmai epic în ce zice el.

de Mihaela Malea Stroe

(Această luare de poziție este o versiune revizuită și adăugită a articolului din

https://lapasprinbrasov.ro/mihaela-malea-stroe-clatite-epice/)

Mihaela Malea Stroe este numele sub care semnează Mihaela Stroe (n. Malea), n. 17 iunie 1957, în Braşov. Este poetă, prozatoare, eseistă. Absolventă a Facultăţii de Filologie, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, a fost profesor de limba și literatura română la Colegiul „Nicolae Titulescu” din Braşov (1980 – 2015). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, din 2009. Are colaborări cu poezie, proză, teatru, eseu şi cronică de carte la cele mai importante publicaţii culturale din țară. A debutat, în 1973, în revista „Muguri” a Colegiului Național „Andrei Şaguna”. Debutul editorial a avut loc cu romanul „Fatimata” (Editura „Arania”, Brașov, 1995). S-a bucurat de poeme traduse de Hans Bergel și Valeria Manta Tăicuțu în limbile germană, franceză şi engleză. Premii literare: premiul pentru debut „Darie Magheru”, acordat de USR – filiala Braşov, pentru volumul „Fatimata” (1997); Premiul „Arania” pentru cercetare ştiinţifică, pentru volumul „Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion”, în 2002; Marele Trofeu în cadrul concursului judeţean „Braşovul văzut de tineri” (2007) pentru realizarea proiectului „Scriitori braşoveni” și Premiul filialei USR Brașov, „Cartea anului” ex-aequo, pentru volumul „Clipa de grație” (2016). Opera sa cuprinde romanele „Fatimata” (1995, 2017) și „Seara nucilor verzi” (2018), volumul „Eseuri” (2018), studiul comparatist „Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion” (2002) și cărțile de poezie: „Spre al nouălea cer” (2008), „Anotimp fără nume” (2008), „7×7 poeme de iubire” (2009), „Poemele fiinţei şi ale semnelor” (2012), „Clipa de graţie” (2016) și „Alfabestiar” (2020).