Cancel culture – etichete noi pe comportamente vechi
Am auzit cu toții, cred, despre sintagma „Cancel Culture”, mai ales în contextul „corectitudinii politice”, ca un fel de produs secundar al acesteia din urmă.
Fiind perceput de către cea mai mare parte a intelectualității conservatoare, sau de dreapta, ca fiind „bâta stângii”, pentru că (nu-i așa?) tot stânga a inventat și corectitudinea politică, iar acum, iată, și-a perfecționat și un instrument represiv cu care s-o impună, conceptul a fost blamat și înfierat ca fiind o găselniță nouă a unei generații fără repere solide. În acest sens ajută și sonoritatea numelui „cancel culture”, care, în lipsa unei documentări, poate părea o mișcare nouă, care promovează incultura.
Nu e chiar așa. De fapt, ce este „cancel culture”? O căutare rapidă pe Wikipedia ne va lămuri că este vorba despre o expresie contemporană, apărută la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, folosită pentru a se referi la o mișcare în care cei despre care se consideră că au acționat sau au vorbit într-un mod inacceptabil sunt ostracizați, boicotați sau ocoliți. Ea se poate manifesta în cercurile sociale sau profesionale – fie pe rețelele de socializare sau în persoană – de cele mai multe ori fiind vizate celebrități. Cei supuși acestei ostracizări se spune că au fost „anulați”. Așadar, nici vorbă despre o anulare a culturii, ci doar o cultură a anulării. Am ținut să fac această precizare, deși probabil că sunt lucruri știute de cititorii acestui articol, tocmai pentru a mă asigura că suntem pe aceeași lungime de undă.
Așadar, tineretul progresist s-a gândit să înceapă să-i boicoteze pe cei care nu gândesc ca el. Cam despre asta ar fi vorba. Deci, ce mare scofală? De ce deranjează atât de tare faptul acesta? Și, mai ales, care e noutatea fenomenului că oamenii aleg să nu mai urmărească ce nu le place? Răspunsul la toate aceste întrebări e consumerismul. Cancel Culture stârnește frica în rândul vedetelor și indignarea în rândul celor care au vederi potrivnice mainstream-ului pentru că principalul segment consumator de pop-culture, cea mai vizată de anulare, are vederi progresiste, iar industria creatoare de produse culturale este una care funcționează pe principii capitaliste.
Ajungem, deci, la o veritabilă cenzură ideologică, dar care nu este realmente cenzură. Pentru că are sens opus celei clasice, chiar dacă efectul final e similar. Dacă în cazul cenzurii instituționalizate statul impune o anumită ideologie și împiedică prin mijloace abuzive orice mesaj consideră a fi subversiv și periculos să ajungă la public, în cazul nostru cenzura e dictată tocmai de acest public, transformat în consumator. Când publicul decide să boicoteze un anumit „creator de conținut”, canalele prin care acesta își vindea produsele culturale devin automat falimentare. Deci, deținătorii acestor canale (edituri, case de discuri, studiouri de filme) nu pot decât să-și reducă pierderile și să se descotorosească de respectivul artist (autor, muzician sau actor). Mai mult, au fost cazuri în care unele universități au renunțat la serviciile unor profesori, datorită atitudinilor acestora, de teama de a nu rămâne fără studenți. Pentru că, din păcate, și aici ajungem la partea mai deranjantă a fenomenului, anularea e contagioasă și funcționează și prin asociere.
Cum am spus și mai sus și cred că e evident pentru toată lumea, comportamentul în sine nu e nou. Oamenii au tins mereu să nu-i asculte pe cei care spun ce nu le place să audă. Nouă e doar anvergura, datorată, pe de o parte, mecanismelor consumeriste, iar, pe de altă parte, unei disponibilități tot mai scăzute a omului actual de a analiza păreri contrare convingerilor sale și de a accepta că anumiți semeni de-ai săi le au. Este suficientă o declarație publică nelalocul ei, uneori scoasă din context, pentru a compromite cariera unui artist, pentru că oamenii nu mai au răbdare nici să-i asculte argumentația, nici să aștepte eventuale clarificări. Evident, există derapaje atât de grave încât nicio intervenție ulterioară nu le mai poate spăla, aici paleta fiind foarte largă, de la atitudini disprețuitoare față de victimele abuzurilor dintre cele mai grave sau persoane defavorizate și până la acte de violență în direct. Însă uneori e vorba despre mult mai puțin de atât. Nimic nu poate justifica violența, crima, terorismul, traficul de persoane, etc. A le susține, în orice formă, nu poate să nu-l descalifice pe cel care o face. E absolut normal, cred eu, să nu mai urmărești personaje sinistre, chiar să le respingi produsele artistice, asumându-ți, astfel, eventuala pierdere. Însă, ar fi bine să te documentezi temeinic înainte de a folosi anatema. Și să evaluezi corect dacă anumite atitudini sau declarații sunt într-adevăr nocive, sau doar contrare convingerilor tale. Iar a aplica criterii actuale asupra operelor secolelor trecute și a le găsi nefrecventabile e chiar ușor ridicol.
În fine, problema, și în acest caz, ca mai peste tot, este discernământul. Și disponibilitatea de a analiza la rece. „Corectitudinea politică” în sine nu e un lucru rău. În definitiv, ea a apărut ca o reacție la unele abuzuri, ea militează pentru egalitatea de șansă, combate rasismul, discriminările pe criterii etnice, religioase sau de orientare sexuală. Ideologic, ea poate părea chiar de bun simț. La fel și „Cancel culture” nu propune decât boicotarea personajelor care propovăduiesc idei otrăvitoare.
Din păcate însă, societatea umană este un pendul care, de câte ori încearcă să compenseze o deviație, introduce alta, de sens contrar. În lipsa unui mediu atenuator, pendulul va oscila în jurul punctului de echilibru, atingându-l doar pentru o fracțiune infinitezimală de secundă înainte de a se depărta de el în cealaltă direcție. Acest mediu atenuator ar trebui să fie dat de rațiunea umană. El poate fi miere sau poate fi vid. Alegerea ne aparține, fiecăruia dintre noi.
de Alexandru Lamba
Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.În domeniul literar, a debutat în 2013, în paginile virtuale ale revistei „Gazeta SF”, cu o povestire.În registrul SF, a publicat două romane: „Sub steaua infraroșie” (editura „Tritonic”, 2016) și „Arhitecții speranței”(editura „Tritonic”, 2017), un volum de proză scurtă „Singurătatea singularității” (editura „Herg Benet”,2018) și volumul „Cărări pe gheață”, primul al seriei Young-Adult „Stele și gheață” (editura „HergBenet”, 2019). A scris scenariile pentru albumele de bandă desenată „Focurile lumii noi” (editura „GeekNetwork”, 2018) și „Povești din lumi și timpuri” (editura „Pavcon”, 2022), ambele ilustrate de Alexandra Gold. În 2022 a publicat romanul realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, la editura „Litera”, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”. Proza sa scurtă a apărut în diverse publicații, printre care: „Revista de cultură Familia”, „Știință și tehnică”, „AlmanahulAnticipația” (editura „Nemira”), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (editura „Nemira”) și „Revista Galileo” (editura „Millennium”). Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online „Gazeta SF”, iar, din 2019, este editor al revistei online „Galaxia 42”.A primit mai multe premii în domeniul SF, printre care: „Vladimir Colin” (pentru cel mai bun volum de proză scurtă SF, în anul 2021), respectiv premiul de încurajare „Chrysalis” (al European ScienceFiction Society, ESFS, în 2016).
Comments