BALANȚA

M-a ajuns din urmă o dilemă. Una pe care nu cred că o voi putea desluşi vreodată, pentru că ea nu se supune legii imuabile care guvernează existenţa sub oricare dintre formele ei de manifestare: echilibrul.

Lucrurile bune, folositoare şi importante care au fost scrise în toată istoria omenirii, concurează cu frumuseţea nesfârşită a acestei planete. Una îmi asaltează mintea, cealaltă ochii, iar din încâlceala aceasta mi se modelează sufletul, precum sticla încinsă din care sticlarul răsuceşte şi rotunjeşte cea mai minunată, dar şi cea mai fragilă vază de cristal. Eu sunt deopotrivă mult şi foarte puţin, ameninţat permanent să fiu stins de cea mai firavă suflare a neantului. Şi atunci cum să-mi împart ochii între ceea ce e de văzut şi ceea ce e de cunoscut şi înţeles?

Ambele fac ca sufletul meu să înflorească frumos în beneficiul celor din jurul meu. Ambele îmi îmbogăţesc mintea cu învăţături care se cer transmise copiilor mei. În feluri diferite, ambele aduc atât cunoaşterea, înţelegerea, dar mai ales sensibilitatea şi înţelepciunea de a şti ce să fac cu ele.

Pot atinge doar o parte infimă din neliniştea ce s-a scurs din sufletele scriitorilor şi poeţilor pe foaia de hârtie şi, o(!), mult mai puţin pot pricepe. Aproape nimic din ceea ce merită văzut n-am apucat să privesc. Şi unde mai punem că fiecare privelişte se schimbă mereu, că uneori se întristează prin ploaie, alteori străluceşte în soare ori doarme sub zăpezi... Vai, cum mă pot gândi atunci la toate acestea adunate laolaltă?

E nevoie de un echilibru, mi-am spus mereu, căci însăşi existenţa îşi continuă fiinţarea prin timp, având echilibrul drept motor, sprijin şi ţel. Citeşte ce poţi, vezi cât e posibil! Fă câte ceva din toate!

Numai că în acest caz braţele balanţei nu se pot odihni pe orizontala împăcării decât atunci când masa totului din stânga devine egală cu masa totului din dreapta. Până când nu vei cunoaște TOT, ele se vor mişca haotic, precum braţele unui naufragiat pe o insulă minusculă, încercând să atragă atenţia catargului din zare. Îmi pare că această balanță este crucea instabilă pe care mi-e dat să o port prin lume.

Pentru că orice rând citit cere un altul. Orice autor recomandă alți câțiva și niciunul nu se astâmpără. Fiecare domeniu se deschide fără sfârşit, iar domeniile se multiplică, sfârşitul se lăţeşte şi se adânceşte într-un necuprins înspăimântător. Când reaşez o carte în bibliotecă, cum să le ignor pe toate celelalte? Cum să aleg din pleavă seminţele ce ascund rodul cunoaşterii şi al frumosului, dacă nu încerc fiecare filă, aşa cum odinioară, haiducii încercau cu dinții bănuţul de aur luat de la zapciu?

Pe cealaltă parte, neputinţa e şi mai mare. Cât, cum, unde şi prin ce mijloace pot călători astfel încât să mă înfior în faţa fiecărui munte ori să mă bucur pe fiecare vârf? Cum pot să mă scufund în apa fiecărei plaje, să gust pâinea fiecărei holde, fructul fiecărei livezi şi să îmi sting setea, rând pe rând, la fiecare izvor, după ce am trecut prin toate deșerturile? Să îmi trag sufletul în umbra fiecărui copac, să pipăi fiecare stâncă, să miros toate florile şi să mă bucur de naşterea oricărei jivine ori să mă întristez de dispariţia lor tăcută. Cum să fac toate astea? Himeră este chiar și numai gândul!

Dar altă cale nu este. Decât aceea de a citi cât vor vedea ochii mei, de a merge cât mă vor duce picioarele. Pentru că fără povara acestei balanțe nu pot fi, nu pot deveni om, în ciuda faptului că am afirmat cu tărie că pentru asta îmi este de ajuns conştiinţa.