Tenerife

Acasă, printre străini

-"Dar la noi nu se face așa!

-Exact! Dar aici, la ei, așa se face!

…

-Păi, la noi în țară e altfel!

-Exact! Dar aici, pe insulă, e așa!

…

-Ehi, chiar așa? De ce durează așa de mult? Dar în România nu se face așa!

-Exact! Dacă ar fi la fel și aici, nu s-ar mai numi Tenerife, ci România!”

Aproape fiecare dialog pe care îl purtam cu persoanele din România care veneau la mine la birou cu gândul sau dorința de investi ori de-și stabili rezidența pe insulă, se termina cu această exclamație „...dar la noi în țară e altfel” și după interminabile comparații și repetiții ajungeam să răspund mai în glumă mai în serios: .„...dacă ar fi la fel, nu s-ar numi Tenerife, ci România!”

„Nu supraviețuiesc speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci cele mai ușor adaptabile.” - Darwin.

Primul lucru pe care a trebuit să îl învăț a fost să Accept și apoi să mă Adaptez, urmat de Integrare în locul unde am decis să îmi cresc copii și să o iau de la capăt.

Povestea noastră a început în 7 februarie 2008, zi în care am pășit pentru prima dată pe Insula Eternei Primăveri, Tenerife. Venisem cu colegii pentru o săptămână într-un sejur organizat de firma cu care aveam relații contractuale în domeniul consultanței financiare și asigurări, un sejur în care continuam să fiu activă și să muncesc, deși lumea mea interioară se prăbușea. Având o poziție de conducere, toți mă cunoșteau ca fiind o persoană veselă, mereu binedispusă și cu zâmbetul pe buze, ceea ce a fost și este adevărat, dar în acea perioadă îmi era foarte greu să mențin această atitudine, chiar de era un efort important trebuia sa zâmbesc, deși singurul lucru pe care îl doream era să mă retrag pe o insulă pustie și să nu văd pe nimeni: eram complet seacă de vlagă și nici prea mult chef de viață nu mai îmi rămăsese. Căsnicia mea se destrăma de ani de zile, și trebuia să păstrez în secret acest lucru, pentru că mai speram vreo remediere. Îmi iubeam soțul, copii, serviciul, prietenii, dar nu mai puteam susține o relație în care duceam singură povara financiară și educația copiilor.

În viața profesională pășeam pe culmile succesului, dar în cea privată ajunsesem la subsol. Voiam ca aceste două să fie mână în mână, echilibrate, la un nivel de armonie, în pozitiv. Ceva trebuia să se întâmple, nu știam exact ce, dar știam că trebuia să se producă o schimbare. Nu puteam vorbi despre greutățile prin care treceam pentru că dacă totuși aveam curajul să îmi deschid sufletul cu anumite persoane, primeam un răspuns de genul: „Tu ți l-ai ales!” , ”Cine te-a obligat să te căsătorești cu 18 ani?”, „Divorț? Nici vorbă! E un păcat grav” , „Acum ți-a venit să divorțezi după ce ți-ai făcut atâția prunci?” ... și anii treceau, căsnicia noastră era iremediabilă, până ce viețile noastre au ajuns în pericol atât în urma imprudenței la volan, cât și a deciziilor necoapte al fostului soț, chiar dacă erau bine intenționate. Din dorința de a demonstra că se poate converti într-un om de afaceri, ne-a dus în situații extreme, ce nu se mai puteau gestiona nici moral, nici emoțional, nici financiar, iar psihic era inuman.

Îmi doream acel sejur chiar dacă nu era o vacanță totală pentru mine, îmi doream cu ardoare să plec departe de discuții interminabile, tensiuni, frici... voiam să fiu singură, cu mine însămi, să îmi pun în ordine gândurile: „și dacă aș avea un accident, cad de pe o stâncă, el nu ar mai trebui să se rușineze că am divorțat..., hhhmmm, nu, nu of...și copii? Ce s-ar alege de ei...of, nu, nu...ce idei ai Adriana, oof!...nu, asta e, avem o săptămâna la dispoziție să decidem definitiv, asta a fost înțelegerea înainte de a pleca din Oradea. Am decis: la întoarcere vom divorța!”

Așa mi-am petrecut sejurul, cu munca și cu aceste bătălii, și multe alte întrebări pe care toți le avem în asemenea situații dificile, când iubim dar suferim, când ne frustrăm pentru că nu putem schimba pe cel de lângă noi, ci doar pe noi înșine. Numai ce am ajuns pe insulă simțeam că aici e locul meu, aici e locul de liniște și pace care îmi lipsea atât de mult. Era seara, la 10, am pășit pe ușa Aeroportului din Sud și știam că voi locui aici:

-Fetelor, aici am să vin să locuiesc!, am exclamat în timp ce îi zâmbeam cu lacrimi în ochi adierii vântului cald care credeam ca e prezent doar pentru a mă mângâia...nu pot uita acel sentiment. Nu doar diferența extremă de temperaturi pe care le-am experimentat în aceeași zi, de la -10 în Oradea, la +24 in Tenerife, ci și extremele care s-au dezvăluit încet încet, rând pe rând de-a lungul celor 7 zile de sejur, m-au făcut să îndrăgesc insula cu toate cele bune și diferite ale ei. Am cunoscut căldura primitoare a locuitorilor ei, acceptarea și deschiderea lor față de străini, rezidenți din alte țări, cele peste 150 de naționalități care au învățat să conviețuiască împreună în armonie, tradiția lor, carnavalul lor, asemănările și diferențele dintre culturile și limbile noastre, geografia insulei, microclima, temperaturile blânde, curățenia și educația civică au fost doar câteva aspecte care mi-au dat un impuls în plus față de calmul permanent care îl respiram oriunde m-aș fi găsit pe insulă și să decid să mă întorc cu copii și să încep o nouă viață.

Era penultima zi din sejur, și încă mai aveam acele dialoguri interne, prin care de multe ori ne torturăm singuri, și tot nu ajungem la un deznodământ dar ajungem să fim mai epuizați ca după o lungă zi de lucrat în mina de cărbuni... și a doua zi iar o luăm de la capăt, cu același rezultat. Vi s-a întâmplat vreodată? Așa se întâmplă că în această penultima zi urma să cunoaștem o insulă vecină, La Gomera, unde urma să ajungem cu Jeep-uri, traversând cu Ferry Boat-ul un traiect de o oră, prin oceanul în care delfinii și balenele pilot sunt la ei acasă. Un spectacol pe cinste, rar întâlnit, dar în acea zi am avut parte de el.

Totul a început ca o glumă, dimineața la 7 nu prea avem noi chef de excursii și ca să dezghețăm atmosfera de somnoroși, până ce urcam în Jeep-urile care ne așteptau în fața hotelului unde eram cazați, colegele ne-am pus pe glume, analizând cu privirea de la distanță ghizii care urmau să ne ducă în excursie La Gomera, și la un moment dat am văzut un domn bine, înalt, grizonat, dar stând cu spatele nu puteam aprecia fizionomia lui, nici că avea vreo importanță, dar dacă tot era să aleg, am ales:

-Fetelor, acela este al meu, hehehe. Toate râdeam cu poftă, până ce am observat că se apropie de jeep-ul nostru, și urma să fie chiar el ghidul pe timpul excursiei. Ca să nu îmi arăt surprinderea, am camuflat-o într-o întrebare, jucăușă:

- Hey, Handsome, what`s your name? / Hei, Drăguțule, cum te numești?

- Păi dacă mă numești așa doar după primele două secunde, așteaptă să vezi după o zi întreagă! Acesta a fost punctul de plecare al unei relații noi, schimbarea care a dus la decizii profunde, transparente și de lungă durată. S-a terminat sejurul, am ajuns acasă cu decizia ferm luată pe care am finalizat-o de comun acord și care a fost cel mai sănătos lucru pe care l-am putut face atât pentru noi doi ca și părinți cât și pentru copii.

Aveam 30 de ani. Mi-am asumat toată responsabilitatea creșterii copiilor singură, (oricum așa eram obișnuită) și în 12 septembrie 2008, 7 luni mai târziu, conduceam către Tenerife cu un copil de 10 ani, de 7 ani si de 2 anișori. Nu aveam GPS nici Google Maps pe vremea acea, aveam hărți. Cinci. Pentru fiecare țară care o traversam aveam câte o hartă, iar pe fiecare hartă cerculețe în jurul orașelor de reper să nu mă deviez de pe drum. Am organizat fiecare hartă în ordine, și la cerculețe le-am pus numere, să îi fie mai ușor băiețelului meu de 10 ani să îmi indice care oraș urmează, după care le bifa când treceam de ele. Eram doar noi și hărțile, iar în portbagaj și sub scaune erau lucrurile cele mai de valoare: pozele, cărțile în limba română, jucăriile preferate, premiile și recunoașterile, o chitară și o mică orgă electrică, haine de schimb pentru drum și CDurile cu muzicile noastre, pentru toate vârstele, care ne erau aliate și în aceste momente. Atât.

Știam că e suficient. Am învățat în acel moment că e bine să călătorești prin viață fără bagaje, fără poveri. A fost un traseu lung, trei zile lungi de condus din Oradea până în Cadiz, și încă două zile cu Ferryboat-ul din Cadiz până în Tenerife prin Oceanul Atlantic, cu multe emoții, lacrimi, gânduri, întrebări, dar un lucru știam clar: dacă mai continuam același mod de viață fără să fac nimic să îl schimb, ar fi fost inutil să aștept un alt rezultat. Evident, cei din jurul meu nu aveau aceeași opinie cu privire la această decizie, schimbare radicală, divorț, etc...ei doar vedeau o femeie care și-a pierdut mințile după Tenerife, „și-a găsit pe altul și a distrus o familie”... și cam așa eram privită. Foarte puțini cunoșteau adevărul și nici nu prea îmi doream vreo justificare, sau vreo aprobare a unor persoane, care drept vorbim îmi erau dragi, dar nu depindea viața sau pâinea cea de toate zilele de ei și nici de opiniile lor. Inclusiv majoritatea membrilor familiei m-au condamnat aspru, am pierdut multe prietenii, care au început să revină încet-încet, pe parcursul anilor, și chiar nu am resentimente față de felul în care au reacționat, așa au știut ei cel mai bine pe atunci din punctul lor de vedere. Acest lucru a făcut să îmi fie despărțirea de „cei de acasă” relativ mai ușoară, dar nicidecum fără sechele...M-am simțit complet singură...de fapt am rămas total singură, doar cu cei trei copilași și Dumnezeu...atunci mi-am dat seama că îmi este de ajuns să o iau de la capăt, era tot ce îmi trebuia să simt și să îmi dea tărie: dragostea copiilor și al lui Dumnezeu! Îmi era teribil de dificil dar nu confuz. În ciuda temerilor am acționat. Era singura cale.

Am lăsat în urmă o viață aparent bună, o carieră în plină expansiune pe treptele succesului profesional, o casă abia terminată de construit în care clădisem multe speranțe de bine, și totuși știam că nu casa menținea o căsnicie ci locuitorii ei, o firmă de consultanță, relații și cunoștințe, locuri și persoane dragi nouă, prieteniile fragede a copiilor mei... La fel am lăsat în urma supărările, tristețea, povara discuțiilor interminabile, dorința de a le fi pe plac tuturor de care îmi păsa, tensiunea unei relații care a fost defectuoasă de la bun început. Dar parcă speranța moare ultima. Renunți doar atunci când ți s-a stins speranța, și nu doream să aștept să îmi moară și dragostea pe care încă o mai simțeam! Și atunci am plecat!

Nu cunoșteam pe nimeni, nici limba, nici nu știam cu ce îmi voi câștiga existența, dar un lucru îl aveam clar: oriunde aș fi, tot eu sunt și voi găsi o soluție! Dacă în România am fost capabilă să întrețin o familie în ciuda situațiilor extreme în care ajunsesem și tot alaiul care însoțea un eveniment după altul, știam cu siguranță că aceeași forță mă va însoți și în noua destinație și voi găsi cu cale să o încep de la zero, împreună cu copii. Nu erau și nici nu sunt o povară, dimpotrivă, au fost și sunt în continuare motorul vieții mele. Atunci când crezi că nu mai ai putere să faci nici măcar un pas, te uiți la ei, și din înaltul cerurilor, sau profunzimea gândurilor, primești un nou impuls, un nou motiv să te împotrivești la ” nu se poate” , pentru că nu mai trebuie să decid între căsnicie și bunăstarea copiilor, ci doar sunt ei.

Așa se face că în primii ani ne-am dedicat doar adaptării și integrării, toți patru. Totul a fost ca un proiect nou în care fiecare știam ce aveam de făcut. Nu e un schimb de domiciliu, e un schimb de stil de viață! Schimbi totul, anturajul, prietenii, activitățile în aer liber, obiceiurile, inclusiv felul în care te alimentezi, gastronomia, ritmul cu care muncești, tot. Am început procesul de adaptare și integrare prin a ne înscrie la clase particulare de limbă spaniolă, pe copii i-am înscris la activități extrașcolare prin care se legau noi prietenii și ușura mult trecerea de la „acasă la noi în România” la ”acasă la noi în Tenerife”, așa o vedeau ei, mereu le-am vorbit deschis, pe înțelesul lor, le-am fost alături în fiecare etapă, nu doar pentru că mă simțeam responsabilă de starea lor sufletească și stabilitatea emoțională ci și pentru că doream să înțeleagă zicala „omul sfințește locul”, și că totul depinde de noi cât de rapid asimilăm noul contur în care am ales să trăim.

Se zice că informația e putere, eram conștientă că va trebui să îmi clădesc din nou rețeaua de cunoștințe și relații profesionale, precum și învățarea sistemului fiscal-contabil, bancar, administrarea firmelor și tot ce era în domeniul economiei, dobândirea de noi abilități personale și profesionale. Și asta am făcut. Era clar ce doream. Am renunțat la multe activități în primii ani, dar știam pentru ce. Eram determinată să duc la bun sfârșit un nou început care să ne asigure un viitor liniștit. Nu mai depindeam de nimeni, doar de Dumnezeu și de mine. Când vedeam că circumstanțele nu erau în favoarea mea, îmi cream altele, care mă duceau unde doream să ajung, spre un plan bine definit, care cerea sacrificii de timp, efort, să îmi mușc limba de multe ori și să observ doar, fără să zic nimic. Te adaptezi la fraze precum „nu te îngrijora, mâine se va soluționa, pe mâine e terminat etc.” și ajungi să îți dai seama că nu e de bine când auzi această frază mai ales dacă o auzi de la un instalator, de la un funcționar public, de la directorul

băncii...știi că ai dat de bucluc când auzi aceste cuvinte, știi că doar vor să te liniștească pentru că ei știu că nu au soluția încă, ci doar vor să mai câștige timp până ce îți vor putea spune „da, sigur, totul este în ordine”. E un sindrom al insulei: mâine! „nu ca la noi”, rapid, hehehe. Totul se întâmplă mâine! Nimeni nu se grăbește, totul e luat cu calm, ușurel, fără stres...mă refer la localnici...noi ceilalți dacă nu ne adaptăm ritmului lor, ajungem să devenim mai stresați decât am fost în țările noastre hehehe. Când vine vorba de înființarea unei noi societăți sau cumpărarea unui imobil, ori chiar închirierea unui apartament, șochează în primă instanță, procedurile în fiecare caz reprezintă un nou capitol de viață pentru fiecare persoană care dorește să se stabilească pe insulă. Dar cred că poate fi la fel în orice loc unde ne-am muta.

Viața în sine e diferită, ești înconjurat de apă, ești limitat în timp și în spațiu, depinzi de avion sau barcă, fenomenele naturii influențează specificul traiului zilnic, atât la nivel privat cât și public. Nu ai parte de cele patru anotimpuri, doar primăvară și vară, ploile în sud sunt o raritate, și astfel apa potabilă e foarte îngrijită, iar apa de menaj se reciclează pentru irigații. Totul e diferit, inclusiv orele de răsărit și de apus. Totul pare să fie atât de simplu și frumos, și chiar este, dacă înveți integrarea cu toți pașii ei, te adaptezi, accepți că și altfel se poate, nu numai ca „la noi acasă”, nu e resemnare, ci o situație temporală în care schimbarea de peisaj, aduce cu sine și schimbarea de sine, direcția depinde de noi. În schimb am remarcat un lucru în comun: natura umană e la fel, indiferent de limba care o vorbește pentru a se comunica, indiferent de religia sau cultura în care a fost crescut, locul geografic ocupat, suntem identici.

Atât prin munca satisfăcătoare, cât și prin viața socială sănătoasă am avut în mare parte experiențe plăcute de prietenie și cordialitate cu persoanele cu care am intrat în contact, fie localnici, fie rezidenți veniți din alte țări. Au fost și excepții, în care mi s-a spus că ar fi bine să nu spun că sunt româncă ci rusoaică sau nemțoaică, pentru că românii au avut o reputație negativă în anii `90, la care, evident, am reacționat elegant și mi-am lăsat clar punctul de vedere cu privire la acest lucru. N-am să îmi neg rădăcinile doar pentru că „sună mai bine”, de fapt pentru nici un motiv, ci dimpotrivă, acest incident m-a determinat să fac tot posibilul pentru a schimba această percepție despre români, oriunde m-aș duce.

Au fost ani de transformare profesională și particulară: de la administrație, economie și finanțe, traducător la Instituții de Stat, am trecut la planificarea evenimentelor turistice, sejururi pentru angajații firmelor multinaționale sau pentru membrii firmelor tip network, excursii, activități tipice insulei. O combinație perfectă între util și plăcut care îmi dau o satisfacție personală și profesională, mai ales pentru că asociatul meu este chiar acel Mr.Handsome. De ar fi să o iau de la capăt tot Tenerife aș alege, și tot același mod de integrare. Rezultatele au demonstrat pe parcursul anilor că decizia pe care am luat-o la momentul dat a fost cea corectă: în septembrie 2018 Mr. Handsome, Guido Braun, mi-a devenit soț, copii nu mai sunt copii, ci bărbați tineri responsabili, independenți, fiecare cu profesia lui în lumea cinematografiei și a muzicii moderne, iar domnișoara familiei e pe drumul devenirii unei tinere cu aspirații concrete cu privire la viitorul ei.

Sunt fericită, nu pentru că totul e bun, ci am învățat să văd în totul ceva bun. Au fost ani frumoși, dar la fel de grei pe cât de frumoși, atunci când vine vorba de dorul de casă, de familie, de prieteni, de locurile frumoase ale României, acel gol nu îl va umple nimeni și nimic, e un altar special în inima ta, oriunde ai merge. Pe insula Tenerife și pe alte insule am cunoscut și alți români cu poveștile lor frumoase de viață, cu care s-au legat prietenii sincere, cu care am continuat să reprezentăm o Românie frumoasă, să participăm la evenimente organizate cu prilejul zilei de 8 Martie, 1 Decembrie, Ziua iei, și orice ocazie avem să promovăm România cu oamenii și frumusețile ei.

E normal să participăm la evenimente culturale și religioase ale altor naționalități precum și ei participă la evenimentele noastre, suntem și noi acceptați la rândul nostru ca națiune și cetățeni integrați cu cea mai mare rapiditate în comparație cu alte naționalități. E de bine atunci când ești străini și totuși te simți acasă!

de Adriana Breban

*Acest text face parte dintre povestirile strânse în cadrul ciclului de volume: „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei cărți au apărut la Editura „Minela” din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Adriana Breban, născută în Oradea in martie 1978, este stabilită cu familia in Tenerife, Insulele Canare, Spania, din septembrie 2008. Este licențiată în Economie, la universitatea din Oradea, cu un Master în Managementul Afacerilor și Hotelier de la ULL ITC Institutul de Turism al Insulelor Canare și specializată în Practici Restaurative -psihologia victimei și al agresorului- la MCAST din Malta și Coherența Ontologică. Este specialistă în network marketing și trading instituțional. Este partener activ în Rotary International și implicată în organizația CEST (Cercul de Afaceri din Sudul Tenerife) și FAST (Forumul Prietenilor din Sudul Tenerife - hotelieri, restaurante, și magazine). De asemenea, este membră a Turismului din Tenerife și proprietara agenției de intermediere turistică Insentur.es. Pe lângă acestea, participă în diferite ONG-uri precum Aldeas Infantiles, Crucea Roșie, UNICEF și Medici Fără Frontiere.