Lica

(fragment de roman în lucru)

1

Cred că asta i se întâmplă oricui, cel puţin o dată în viaţă: să vezi o femeie necunoscută şi să simţi dintr-odată că totul îţi merge de-a-ndoaselea, că te bălăceşti ani de zile în căcat… Şi să înţelegi, holbându-te ca prostul la femeia aceea, că ai de-a face cu o împrejurare aproape miraculoasă, că unica ta şansă de a prinde trenul spre fericire, dacă mai există aşa ceva, e să fii împreună cu acea fiinţă deosebită care ţi-a apărut în cale pe neaşteptate. Ei bine, când mi s-a întâmplat mie asta, îmi dădeam seama, firește, că viața îmi alunecase pe o pantă descendentă, că sunt captivul unei rutine scârboase, că-mi irosesc timpul cu fleacuri, dar nu-mi imaginam că totul e atât de grav și întristător.

Aveam 42 de ani, eram un burlac cu barbă sură și sârmoasă, reporter și editorialist al postului de televiziune 969, când am văzut-o prima oară pe Angelica Stelea. Ședeam la masa mea, într-un colț al biroului, cu părul vâlvoi, cu ochii înroșiți înfipți în laptopul jegos, iar când fata blondă, cu picioare lungi, intră în redacție, când i-am auzit vocea catifelată, dar și plină de personalitate, m-am întors dintr-odată spre ea, uitând cu desăvârșire de articolul stupid căruia nu-i puteam găsi un sfârșit pasabil. Probabil, am privit-o într-atât de insistent și eram într-atât de uluit, încât fata nu putea să nu simtă asta. Preț de o fracțiune de secundă, privirile ni s-au intersectat, dar clipa aceea a fost suficientă ca să înțeleg totul. Avea niște ochi adânci-jucăuși și totodată lărgiți de o compasiune stridentă. Existența mi se înfățișă dintr-odată în toată goliciunea ei hidoasă.

În cei peste patruzeci de ani trăiți în bizareria numită Republica Moldova nu făcusem nimic notabil. Absolut totul fusese pierdere de vreme. Mă bălăceam în mocirla jurnalismului, un domeniu al superficialității și al derizoriului, scriind articole care erau date uitării în cursul aceleiași zile, neavând niciodată suficient timp pentru literatură. La vârsta de 42 de ani, publicasem numai un singur roman și nu scrisesem încă nimic valoros. Nimic! Presentimentul pe care-l avusesem până-n clipa aceea devenise dintr-odată o certitudine. De cum m-am uitat în ochii fetei cu păr blond, am înțeles că sunt un ratat.

Toate fostele mele iubiri nu mai aveau nimic palpitant sau înălțător. De fapt, fuseseră niște relații de dragoste penibile, banale. Totul se reducea la dorința de a face sex sau – în cel mai bun caz – la fuga de plictiseală, la încercarea precipitată de a-mi colora existența. E adevărat că mai fusese și o dragoste adolescentină care îmi provocase multe insomnii, dar și îndărărtul acesteia colcăiau egoismul juvenil și atracția corporală.

Colac peste pupăză, am realizat tot atunci că părinții mei, ambii pensionari, o duceau cam greu în satul lor prăpădit după ce-mi dăduseră mai toți banii agonisiți ca să-mi cumpăr o garsonieră în Chișinău.

Dar eu cum îi ajutam? Ce făceam eu pentru ei? Nimic.

Timpul parcă încremenise, scoțând brusc în vileag faptul că îmi iroseam vremea cu niște căcaturi. Mă holbam uluit la Angelica Stelea și simțeam cum rahatul mă sufocă. Fata blondă nu era, desigur, ceea ce se numește o femeie ideală, dar părea singura salvare pentru mine. Era vara anului 2019, oligarhii Plahotniuk și Șor nu fugiseră încă din Moldova, și, repet, mă scufundam încet în căcat. Și nu știam atunci că un căcat și mai mare urma să apară și să-mi otrăvească viața.

3

De cum am văzut-o plecând, m-am proțăpit în fața colegei mele cu care Angelica avusese o discuție însuflețită, pigmentată cu chicoteli. I-am cerut colegei, cu vocea răgușită de emoție, să-mi povestească totul despre Angelica Stelea.

- Ești cam palid la față, Eugen... Te simți rău? mă întrebă știrista, uitându-se îngrijorată pe deasupra ochelarilor.

- Nu am nimic! Pur și simplu vreau să știu totul despre fata cu care ai discutat adineaori...

Zâmbind cu subînțeles, colega făcătoare de știri stupide îmi spuse următoarele: Angelica era o fată nemaipomenită, știrista pronunțase acest cuvânt de câteva ori, era foarte deșteaptă, frumoasă, bună la suflet, avea 29 de ani și era prezentatoare a postului de televiziune 696, locuia împreună cu părinții înstăriți într-o casă impozantă cu două niveluri din sectorul Buiucani, nu era măritată (am simțit o imensă ușurare), dar era curtată de mulți bărbați (starea de ușurare mi se evaporă și îmi năvăli sângele în obraji), nu se măritase doar pentru că era decepționată de platitudinile pretendenților și căuta un bărbat înzestrat cu calități deosebite, știrista reținuse această dorință a Angelicăi...

În aceeași zi, după ce am terminat de scris articolul anost, după ce am făcut și un interviu cu un procuror obez despre interminabila reformă a justiției, după ce am ajuns acasă și mi-am pregătit în grabă o omletă, am căutat profilul de Facebook al Angelicăi Stelea și i-am trimis o cerere de prietenie. Apoi, până la miezul nopții, m-am uitat la fotografiile postate de Angelica și am citit cu atenție comentariile care le însoțeau. Ești încântătoare, Angelica!, îi scrisese un tânăr cu urechile clăpăuge și zâmbetul prostesc, întărindu-și afirmația cu trei inimioare roșii. Am constatat repede, cu o ușoară strângere de inimă, că foarte mulți bărbați, imberbi, între două vârste și chiar cu fețele brăzdate de riduri, îi dădeau like-uri și îi făceau complimente. Mă bucură însă faptul că Angelica nu reacționa la toate aceste mesaje și like-uri care îi luau cu asalt pozele. Le citea, probabil, dar, din ce vedeam eu, nu considera că e nevoie să le răspundă în vreun fel admiratorilor.

 Angelica Stelea posta poze cam o dată pe săptămână. Și, prin urmare, nu era genul de femeie care vrea cu tot dinadinsul să iasă în evidență. Nimic ostentativ sau strident în postările ei. În toate fotografiile era îmbrăcată cu gust și zâmbea, dar dincolo de zâmbetul ei cald exista parcă un soi de insatisfacție. Întregul ei chip era fermecător. Trăsăturile feței – de o finețe incredibilă. Firește, nu-mi pierdusem simțul măsurii, nu mai eram un adolescent înflăcărat și naiv, înțelegeam că Angelica nu e la fel de frumoasă ca Monica Bellucci, dar simțeam cu toată ființa mea că fata asta nu era doar foarte seducătoare, ci și cu totul deosebită. Era ceva misterios în privirea inteligentă-ironică a fetei blonde, ceva ce mă tulbura foarte tare. Mă uitam la ea ca la o șaradă, cu sentimentul neplăcut că nu voi fi în stare s-o dezleg nici peste un secol.

Mi-am scos o bere din frigider pe care am băut-o cu înghițituri mici, cu ochii pironiți în laptop, apoi, fără să mă spăl pe dinți, m-am dus la culcare.

 Am dormit prost. M-am foit în așternut toată noaptea și doar spre dimineață am ațipit. Când m-am dat jos din pat, eram istovit de parcă alergasem la maraton.  Era sâmbătă, dar, vorba șefului nostru Alexandru Pleșcatu, jurnaliștii adevărați muncesc și în weekend! Trebuia să plec la Orhei, împreună cu tânărul cameraman Petea, și să fac acolo un Vox Populi. Ce căcat! Ce meserie idioată! În fond, Voxul ăsta putea fi făcut și pe o stradă din Chișinău, dar mușchiul lui Pleșcatu cel Parșiv voia să adunăm anume părerile orheienilor despre recenta criză politică, voia adică să tragem în plug și într-o zi de odihnă.

M-am grăbit să deschid laptopul și am constatat că Angelica nu-mi acceptase cererea de prietenie pe Facebook. Ce mama mă-sii! O neliniște surdă mi se cuibări în suflet, făcându-mă să mă simt și mai rău.

Când ieșeam din casă, cu ochii încercănați de nesomn, îmi telefonă Lenuța...

- Bună dimineața, scumpule! Ce faci?!

- Mă duc la Orhei. Pleșcatu m-a pus pe drumuri, drăcia dracului!

- Ahh, îmi pare rău, scumpule... Dar să nu uiți că diseară mergem la spectacol. Am cumpărat deja bilete!

Vocea sprințară a Lenuței mă enervă din senin, voioșia ei proverbială mi se părea acum inoportună, ridicolă.

- Nu am chef să merg, Lenuța... Spectacolul ăsta e de rahat. Actorii ăia sunt niște tipi mediocri care n-au citit nici măcar zece cărți bune... Și pe deasupra nu mă simt prea bine, am dormit prost.

- Dar chiar tu spuneai să mergem, scumpule... Ce păcat! Și de ce ai dormit prost? O să vin azi la tine, poate ieșim, ca pe vremuri, la o cină romantică, hihi, și o să dormi ca mielul la oaie...

- Nu, nu trebuie să vii, Lenuța. Azi nu trebuie... O să te sun mâine. Pa!.. am mormăit indispus și am băgat telefonul în buzunarul de la spate al blugilor.

Eram deja de vreo opt ani într-o relație cu Lenuța Boaghe, o femeie frumușică de 35 de ani, bună la pat, profesoară de franceză la Liceul Spiru Haret. De două ori fusesem pe punctul de a-i cere mâna și doar gândul că trăim numai o dată mă făcuse să mă răzgândesc. Da, momentele în care ne-am simțit bine împreună nu au fost puține, Lenuța era o fată de treabă, dar acum trebuia s-o rup de tot cu ea. Mi se spulberaseră toate îndoielile.

5

După ce m-am perpelit câteva zile, când începusem deja să-mi pierd speranța, am primit într-o seară o notificare pe Facebook care îmi spunea că Angelica Stelea îmi acceptase cererea de prietenie. Yes, Yesss!!!, am țopăit și am strigat de bucurie minute bune ca un adolescent nesăbuit. Apoi însă bucuria nețărmurită mi-a fost umbrită de o mare îngrijorare: păi, ce șanse oare aveam dacă diferența de vârstă dintre noi era de tocmai 13 ani? Dar, după ce am cumpănit o vreme, mi-am imaginat că îngrijorarea mea e o țigară puturoasă și am strivit-o cu mânie în scrumiera fictivă.

I-am mulțumit, pe Messenger, pentru accept și, luându-mi inima-n dinți, am întrebat-o dacă își amintește de mine. Mi-a răspuns peste vreo trei ore, răstimp în care am fost din nou încolțit de îndoială:

- Da... parcă îmi amintesc... sunteți, probabil, domnul cu barbă sură de la 969 care mă privea cu ochii cât cepele. Apropo, în Occident, pentru asemenea priviri indecente, bărbații pot fi acuzați de hărțuire sexuală...

Răspunsul fetei ar fi fost de-a dreptul descurajant dacă n-ar fi conținut un emoticon care-mi făcea cu ochiul. Acesta îmi dădea parcă de înțeles că dincolo de ironizare exista și bunăvoință sau poate chiar un soi de curiozitate. I-am scris imediat, fără ocolișuri, că m-am uitat cu insistență la ea deoarece mă fascinase chiar din prima clipă și că voiam să ne întâlnim la o cafea, să discutăm despre chestii serioase... După alte trei ore lungi și chinuitoare, mi-a spus că sunt ciudat și amuzant, că în mod normal ar trebui să mă ignore, dar că e de acord totuși să ne vedem la o cafea. Eram în al nouălea cer. I-am propus să ne întâlnim a doua zi la Uptown Cafe, un local fițos ale cărui prețuri mă cam descumpăneau. A acceptat.

Dimineața m-am trezit foarte devreme, am făcut un duș rapid, m-am pișat și m-am holbat o vreme la mutra mea din oglindă. Am strâmbat din nas: ochii îmi erau încercănați, barba sură părea împrumutată de la un moșneag. Am încercat s-o scurtez cu foarfeca, dar înfățișarea tot bătrânicioasă îmi rămase. Așa că am tras o sudalmă și am ras-o.

  De îndată ce am ajuns la birou, Pleșcatu – care mânca clefăind un sandviș imens – îmi făcu semn să mă apropii. Îmi ordonă, cu gura plină, să-i intervievez pe susținătorii lui Plahotniuk care apărau chipurile clădirea Guvernului. Erau, de fapt, niște oameni sărmani sau inculți pe care oligarhul îngrijorat de unificarea opoziției  îi aducea din provincie, plătindu-le câte 200-300 de lei pentru fiecare zi în care stăteau tolăniți și flecăreau pe gazonul din fața Guvernului. Bineînțeles că în caz de forță majoră, oligarhul n-ar fi fost apărat de acești bieți oameni, ci de Poliție, dar prezența lor acolo trebuia să dea impresia că puterea lui Plahotniuk se bucură de o largă susținere populară. M-am dus deci la Guvern, blestemând în sinea mea meseria de rahat pe care o aveam, și am discutat cu câțiva prostălani care ronțăiau semințe de floarea soarelui și scuipau cojile pe iarba scurtă și deasă. Nu prea eram atent la ce îmi spuneau deoarece îmi răsuna în urechi vocea știristei noastre: Ea caută un bărbat înzestrat cu calități deosebite!.. deosebite... de-o-se-bi-te...

7

UpTownCafe avea o curte interioară cu câțiva copaci umbroși și un mic havuz murmurător. M-am așezat la o masă ovală, am comandat un pahar cu apă plată, mi-am plimbat privirea în jur, bătând darabana pe masă. Degetele îmi tremurau de emoție. Trei tineri cu mutre blazate sorbeau alene din halbe Bergenbier la o masă alăturată, provocându-mi o iritare inexplicabilă. În aer plutea izul pătrunzător al unei implacabile schimbări.

  Angelica întârziase zece minute, zece minute care mi s-au părut o veșnicie, iar când se așeză la masă, picior peste picior, m-am înroșit dintr-odată ca un rac și m-am simțit foarte stânjenit. Îmbrăcată într-o rochie neagră, scurtă, mulată pe corp, încrucișându-și mâinile la piept și lăsându-se pe spătarul scaunului, fata mă privi drept în ochi câteva clipe, apoi încercă să-mi alunge zăpăceala:

- Bună seara, domnule! Ce voiai să discuți cu mine?

- Mă bucur foarte mult că ai venit, Angelica... Păi, voiam să... adică voiam să te văd, dar și să discutăm despre... despre... am bâiguit, neputându-mi dezlipi privirea de la buzele coapte ale femeii și de la alunița fermecătoare din colțul gurii pe care o descoperisem chiar în timp ce vorbeam. Fata asta trebuia să fie a mea!

- Presupun, domnule Eugen, că vrei să discutăm despre jurnalism, nu-i așa?

Mă privea cu o curiozitate proprie botaniștilor care descoperă o plantă rară-exotică sau cel puțin așa mi se părea mie.

- Nu, chiar nu am chef să discut despre jurnalism, o ocupație care, în fond, e o tâmpenie... Ahh... Dar să-mi spui mai întâi ce vrei să bei, să mănânci! am exclamat, m-am lovit cu palma peste frunte și i-am făcut semn unui chelner zâmbăreț să se apropie.

- OK, și eu, sinceră să fiu, m-am cam săturat de jurnalism... Dar voiai să-mi spui ceva dacă m-ai chemat aici, nu-i așa?, zise Angelica, continuând să mă privească lung în timp ce sorbea agale cocktailul adus de chelnerul a cărui falsă solicitudine îmi sărea-n ochi.

În clipa aceea, mi-am dat seama că trebuie să fiu sincer, că ea ar simți minciuna, că e mai bine, la vârsta mea, să fiu neprefăcut și penibil decât să umblu cu vrăjeli și să încerc s-o impresionez cu sofisticării. O voce lăuntrică îmi șopti că puteam s-o cuceresc numai prin simplitate, numai vorbindu-i fără ocolișuri. Așa că nu am mai stat mult pe gânduri și i-am spus-o pe șleau: Îmi placi foarte mult! Vreau să fim împreună... mereu...

A pus paharul pe masă fără să trădeze vreo emoție, scoase smartphone-ul din poșeta cochetă și glisă cu degetul pe ecranul telefonului, dând impresia că ceea ce îi spusesem era o banalitate și că era preocupată de chestiuni mai importante. Am simțit că mi se taie picioarele: îi vorbeam despre dragostea mea, iar ea arăta de parcă nu auzise nimic notabil. După un minut foarte lung, în care am crezut că o să-mi plesnească tâmplele, Angelica lăsă telefonul din mână și mă fixă din nou cu privirea aia de botanist:

- Vasăzică, îți plac... deși nu mă cunoști aproape deloc...

- Dar am avut din prima clipă impresia că te cunosc de-o viață, Angelica...

- Mă faci să râd, domnule. Ești trecut de patruzeci de ani, nu? Și totuși vorbești ca un adolescent nesăbuit. Păi, ce-ar trebui să fac acum? Să-ți sar în brațe? Dar nu cumva ești unul dintre bărbații ahtiați după sex?

- Am fost, recunosc, dar nu mai sunt. Nu doar sexul mă interesează. Vreau o femeie cu care să împart bucuriile și necazurile vieții... Vreau o familie. Îmi dau seama că ceea ce spun pare o neghiobie, dar tocmai faptul că am 42 de ani mă face să fiu sincer și să par neghiob...

Începusem să bat darabana pe genunchi, neputându-mi dezlipi privirea de la ochii ei frumoși și triști. Da, vedeam acum că exista un amestec de curiozitate, tristețe, teamă și lehamite în privirea ei, tristețea fiind cea mai pregnantă. Zîmbetul ei era trist, veselia ei părea o fantoșă dincolo de care se întrezărea silueta unei tristeți incurabile.

-   Faptul că vrei o femeie cu care să împarți bucuriile și amărăciunea e de-a dreptul tulburător. Și pentru că eu sunt acea femeie, cel puțin asta mi-ai zis adineaori, trebuie și eu să-ți spun ceva, domnule... Vreau să-ți spun din capul locului că nu-mi plac bărbații egoiști și posesivi... Aceștia îmi repugnă!

- Nu sunt posesiv și nu egoismul mă împinge spre tine, Angelica... am zis, arborând un aer de om contrariat.

- Cuvintele frumoase nu mă impresionează deloc, pun preț de la o vreme doar pe fapte, domnule.

Cred că îți dai seama că nu am de gând să mă culc cu tine în zilele următoare... Vreau să înțeleg mai întâi ce fel de om ești...

- Firește, așa ar fi corect... Nici nu mă gândeam că... am bâiguit resemnat, fiind gata în clipa aceea să aștept luni sau ani de zile o partidă de sex cu fata blondă.

- De fapt, îți dau o șansă... Nu te resping, dar nici nu pot acum să-ți promit ceva. Totul depinde de tine, de comportamentul tău...

- Da, așa e OK, Angelica... Sunt convins că nu te voi dezamăgi...

Nu era chiar ceea ce îmi doream, dar trebuia să mă agăț de orice posibilitate.

- Știi ceva? Spune-mi Lica! Pur și simplu, Lica... Îți place? zise pe neașteptate fata.

- Da, e un nume frumos, scurt și drăguț... Lica... Hm... Îmi place. Dar vreau și eu să te rog... Ai putea să nu mai rostești cuvântul domnule atunci când mi te adresezi?

- Haha... Te irită acest domnule?

- Un pic... Mă face să mă simt bătrân...

- OK. Renunț la domnule. Vei fi Jenică! zise Lica pe un ton glumeț care mă cam descumpănea deoarece păruse absolut improbabil acum câteva clipe.

- Hm... Jenică... Mă rog... I s-ar potrivi unui băiețaș, dar... fie... am acceptat îngândurat.

- Acum trebuie să plec, din păcate. Am fixat o întâlnire cu Adelina, prietena mea, făcu Lica, ridicându-se brusc de pe scaun.

- Dar... abia am început să discutăm...

- Așa e, dar nu e cazul să ne grăbim. Vom mai sta de vorbă, dacă intențiile îți sunt serioase. Iar ele sunt serioase, nu-i așa?

- Firește...

Mă uitam uluit la ea cum se îndepărtează, unduindu-și șoldurile perfecte. După câțiva pași, se întoarse însă spre mine cu un zâmbet cald, încântător, și spuse:

- Apropo, e bine că ai renunțat la barba aia sură, stupidă. Ai întinerit cu vreo zece ani!

Ochii îi licăriră ușor și nu mai exista în privirea ei nici o urmă de tristețe.

9

Dacă m-ar întreba cineva ce e jurnalismul, aș răspunde fără nicio ezitare: Un rahat cu perje! O balegă uriașă-aburindă! Firește, orice slujbă te îmbătrânește sau chiar te îndobitocește, dar nicio meserie nu te fute la cap așa cum o face jurnalismul. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi descotorosit de căcatul ăsta cât ai zice pește. Și numai faptul că nu puteam să trăiesc din scris mă făcea să suport povețele stupide ale lui Pleșcatu și mediocritatea unor colegi care citeau numai manuale de jurnalism și cărți de dezvoltare personală.

Să luăm, de pildă, obsesia idioată a ziariștilor de a difuza știri măcar cu un minut înaintea altor mijloace de comunicare în masă. Pot să accept obsesia asta atunci când e vorba de o știre cu adevărat importantă, una de care depinde sănătatea sau securitatea noastră. Însă mocofanii din jurnalism își luaseră obiceiul să propage înaintea altora toate căcaturile, toate flecuștețele. Îmi amintesc cum Pleșcatu cel Parșiv, cu ochii holbați cât cepele, o luase la refec pe o colegă doar pentru că aia postase cu două-trei minute întârziere (!) știrea despre vizita ministrului agriculturii în Turcia. Și dacă ar fi postat-o cu două minute înaintea altora, ce s-ar fi schimbat? Un căcat, firește! Dar câtă agitație, cât de importantă li se pare această competiție de doi bani! De parcă n-o să mai mănânce roșii turcești dacă vor posta mai repede știrea.

Mă apuca deseori disperarea când îi vedeam pe colegii mei rumegând / tălmăcind, cu o însuflețire cretină, tot soiul de inepții rostite de politicienii moldoveni. Jurnaliștilor noștri tare le mai place să pândească cu urechea gogoșile și gogomăniile înșirate de veleitarii din politică. La o conferință de presă, un individ durduliu din Parlament, cu fruntea încrețită de cugetare adâncă, împungând aerul cu degetul arătător, lansase o părere: Avem de toate în Moldova, dar... ne lipsește o idee națională! De fapt, ce spusese parlamentarul dolofan? Păi, un căcat, o banalitate crasă, o idee tocită ca aceea că spălatul pe dinți e folositor, o supoziție care, evident, nu merita băgată în seamă. Ei bine, colegii mei nu numai că au făcut o știre în baza acestei declarații, ci și au fost impresionați de capacitatea insului durduliu de a înțelege lucrurile în adâncimea lor! Era suficient ca un politician obtuz să spună o banalitate, să constate ceva într-o doară, de pildă, faptul că traseul firesc al Moldovei e cel european, și în redacția postului 969 începea dintr-odată forfota, se făcea un mare tam-tam din fleacul acela.

Când încep să mă gândesc la jurnalism, la ce presupune această meserie, o sumedenie de bizarerii încep să mi se perinde prin fața ochilor. Când m-am angajat la 969, bunăoară, Pleșcatu mi-a ținut o prelegere plictisitoare despre cât de important e ca reportajul să conțină cel puțin două surse. A insistat să-mi bag asta în cap deoarece absolvisem Facultatea de Filologie, iar filologii, în opinia lui Pleșcatu, erau căzuți din lună. M-am abținut cu greu să nu pufnesc în râs și i-am explicat șefului suspicios că tehnica punctului de vedere din romanele lui Faulkner te învață mai bine să faci reportaje decât manualele de jurnalism, îți arată că adevărul e risipit între voci diferite.

- Te sfătuiesc să renunți la fanteziile tale literare dacă vrei să lucrezi aici! mi-a tăiat-o scurt Pleșcatu, mușcând dintr-un kebab enorm.

Îmi mai amintesc o scenă ridicolă: camerele dau zoom pe chipul grav al primului președinte moldovean Snegurovici, care e intervievat de însuși Pleșcatu. Șeful nostru, copleșit de importanța momentului, îi pune o întrebare neghioabă fostului președinte:

- Domnule Snegurovici, cum ați descrie Republica Moldova într-o propoziție?

Iar Snegurovici își arcuiește sprâncenele stufoase, își îndreaptă privirea îngândurată spre cer și trântește o și mai mare neghiobie:

- Moldova e Țara oamenilor frumoși și harnici! 

Și ca să nu vă plictisesc prea tare, o ultimă bizarerie din experiența mea de jurnalist. Invocând faptul că jurnalistul de azi trebuie să le știe pe toate, Pleșcatu mă obliga să particip în fiecare săptămână la niște ședințe video. Acestea se numeau Lightning Chats, deși durau cam două ore, și erau moderate de un individ din Londra care-și dădea aere de om hiperinteligent, dar care, în opinia mea, avea un IQ de găină. Tipul ăla, Gordon, ne explica cum să facem o postare mai vizibilă pe rețelele de socializare și susținea ritos că cel mai bun interval de timp pentru o postare pe Facebook e între orele 09.00-10.00 și 19.00-21.00. I-am spus că din punctul meu de vedere e mai fain să postăm la 08.30 sau la 18.30 și Gordon a clipit nedumerit, de parcă i-aș fi turnat în cap o sticlă de bere.

Mă opresc aici cu această digresiune. Doar un lucru să vă mai zic, un adevăr care mi-a trecut prin minte chiar în timp ce scormoneam prin măruntaiele puturoase ale jurnalismului: există, totuși, un căcat mai mare decât jurnalismul și acesta e politica. Jurnalismul frizează dezumanizarea, pe când politica e dezumanizare curată!

de Iulian Ciocan

Iulian Ciocan, născut pe 6 aprilie 1968, la Chișinău, este prozator, publicist și critic literar. Romane publicate: „Înainte să moară Brejnev” (Editura „Polirom”, 2007; ediție cehă la „Dybbuk”, 2009; ediție engleză la „Dalkey Archive Press”, 2020; ediție sîrbă la „Sluzbeni Glasnik”, 2021; ediție italiană la „Bottega Errante”, 2022), „Tărîmul lui Sașa Kozak” (Editura „Tracus Arte”, 2011; ediție slovacă la „Kalligram”, 2015; ediție franceză la „Belleville”, 2017, Premiul Coup du Cœur la Salon du Livre des Balkans), „Iar dimineața vor veni rușii” (Editura „Polirom”, 2015; ediție cehă la „Dybbuk”, 2021, ediție franceză la „Tropismes”, 2023, ediție italiană la „Bottega Errante”, 2024; ediție maghiară la „Athenauem Kiado”, 2024), „Dama de cupă” (Editura „Polirom”, 2018; ediție franceză la „Belleville”, 2019; nominalizare la Premiul European Jean Monnet, 2020; ediție bulgară la „Foundation for Bulgarian Literature”, 2019; ediție cehă la „Dybbuk”, 2020; ediție olandeză la „Pegasus”, 2020), Clovnul (Editura „Polirom”, 2021, ediție cehă la „Dybbuk”, 2023). A fost invitat la New York, la Festivalul PEN World Voices (2011), la Noaptea Literaturii, Amsterdam (2016) și la Festivalul Internațional de Literatură Vicino Lontano din Italia (2023). În aprilie 2024, Televiziunea franco-germană ARTE TV a difuzat un documentar despre romanele lui Iulian Ciocan publicate în Franța.